Spania 2010 - Pollenca

În postul anterior rămăsesem undeva în aer, pe creștetul munților. O experiență stranie am trăit-o când am intrat în nori. Ne-am oprit, ne-am uitat peste parapet și în loc de prăpastie n-am văzut nimic, doar abur alb. Drumul ne-a purtat pe lângă două lacuri albastre, probabil principala sursă de apă potabilă a insulei, păzite cu armata. Apoi am ajuns la mănăstirea Lluc, mă așteptam la o colibă de sihastrii dar era ditamai conacul, așa că nespectaculos.

În continuarea serpentinelor am ajuns din nou la nivelul mării în zona orașului Pollenca pe care nu l-am mai vizitat pentru că se făcuse ora 16 și ne era foame, așa că am optat pentru o oprire la malul mării în portul asociat, v-ați prins, Port de Pollenca. Aici am întâlnit niște vile care dau direct cu gardul în mare, despărțite doar de o îngustă străduță și de câțiva metri de plajă, ideale pentru cei care suferă la mersul pe jos. Ne-am ales un restaurant din apropiere, situat chiar pe malul mării și am mâncat toți somon proaspăt, probabil de la Metro-ul local, pentru că nu-s eu expert în pești, dar nu cred că se găsește așa ceva în Mediterana. Fițe de turiști, dar măcar știu că n-are oase mici și multe și nu termin concediul prematur.

După ce ne-am mai ostoit foamea am plecat mai departe spre Alcudia, locul de unde incepe autostrada spre Palma. Ca o mică paranteză vreau să vă destăinuesc că Mallorca are mai mulți kilometri de autostradă decât România. Șoseaua dintre Pollenca și Alcudia a fost foarte interesantă, urmărind linia țărmului și având și o pistă de bicicliști, dar surpriza a venit când brusc am ajuns în dreptul unui loc unde se practica un sport acvatic necunoscut mie: kiteboarding (sau kitesurfing). E vorba de un om care stă în picioare pe placă specială și e tras pe suprafața apei de forța zmeului pe care-l controlează cu mâinile. Îți trebuie ceva mușchi, am văzut viteze destul de mari și trasee apropiate de stânci, de unde am dedus că băieții sunt meseriași. Un exemplu, din locul acela, găsit pe net:

Citește în continuare

Spania 2010 - Soller

Pentru că în a treia zi deja eram un pic pârliți de soare, ne-am gândit să facem turul insulei așa că am închiriat o mașină. Vroiam ceva mai mic (și implicit mai ieftin) dar n-am mai găsit decât un Seat Ibiza pe care ni l-au oferit la prețul mașinii pe care o cerusem, 60 eur după 10 euro discount, dar pentru că am vrut să păstrăm mașina și după ora 20, am mai plătit 20 de euro. La final am mai băgat benzină de vreo 40 de euro și ne-am plimbat toată ziua, patru persoane, în mașina climatizată, ghidați de hartă pentru că GPS-urile se terminaseră. 

Planul era să vedem și părțile stâncoase, de care auzisem că sunt pitorești, deși înălțimea munților era doar de 500 de metri. Pentru început am pus cap compas, adică degetul pe hartă, spre Soller, la care am ajuns după o mică tură pe autostrada spre Palma. Soller este un mic orășel la poalele munților, dar ca să ajungi acolo dinspre locația noastră trebuie întâi să-i urci și apoi să-i cobori. Există două drumuri: serpentinele de 20 km sau tunelul prin munte de 8. Am ales serpentinele și ne-am trezit pe un mic drum abrupt, frecventat mai mult de bicicliști masochiști, micuța motorizare a Ibizei fiind capabilă cu greu să iasă din curbă în viteza a doua. 

Ajunși în Soller, am căutat o parcare lângă centru, care era plină, tot orășelul având așa niște străzi înguste și parcări puține încât am decis să-l vizităm din mișcare. Una din străzi avea doar lățimea unei mașini așa că au pus semafor și circulația pe ea se desfășura alternativ. Foarte pitoresc a fost și trenul din lemn, obiectiv turistic, care face legătura cu Pama.

De acolo am plecat spre portul orașului, denumit plin de imaginație Port de Soller. Aici a fost a doua surpriză plăcută, o minunăție de port, într-o buclă făcută de mare între munți, de jos aproape că nu-ți dai seama unde e ieșirea. Am găsit un loc bun de parcare și am făcut o pauză de bere respectiv cola. După pozele de rigoare ne-am continuat drumul cu o întoarcere la Soller și continuarea călătoriei prin munți către Pollenca, localitatea aflată aproape de coasta opusă față de Palma. Ultima poză oferă o imagine asupra Port de Soller dintr-un popas din vîrful munților.

Citește în continuare

Spania 2010 - Playa de Palma

Stațiunea în sine nu e mare lucru, e locul preferat de petrecere al tinerilor nemți și asta spune totul. De pe la amiază, când se trezesc micii teutoni amatori de fotbal și până la răsărit se aud doar cântece tribale, vocale, pentru că nu e pic de muzică deranjantă în stațiune. Spun asta în cunoștință de cauză, gard în gard cu hotelul nostru se afla MegaPark - o adunătură de 6 discoteci de la care n-am auzit nici o notă muzicală. În schimb nemții pomeniți mai sus au făcut gălăgie constant, treceau în pâlcuri, cu tricouri sau alte costumații fistichii la fel, cântând diverse porcării și bând bere sau sangria din găleți de plastic cu paie lungi. Tipic Mallorca. Pun niște poze explicative mai jos.

Vremea a fost relativ frumoasă, cam 30-31 de grade, uneori cu nori pe care îi împrăștia briza după o perioadă (cu excepția ultimelor 2 zile când n-a reușit), apa caldă și bună de bălăceală, o lungă porțiune de mare de mică adâncime, cu mulți pești, unii chiar de vreo jumătate de metru. Plaja cu nisip fin, umbreluțe și sezlonguri, curată până năvăleau blonzii, mi-era și milă de bietul responsabil.

Supermarketurile s-au adaptat clientelei, multe oferte de genul ”la 8 Salitos o căldare plină cu gheață gratis”, whisky Glenfiddich de 12 ani (single malt) la 20 de euro pe când în duty-free e 32, dar prea cald să bei așa ceva, în schimb sangria am turnat pe gât cisterne.

Restaurantele nu erau deosebite, tot datorită specificului, multe fastjunkfooduri McDonalds și BurgerKing dar și localuri care afișau mare că au mâncare germană. De vis, dacă ești bătut în cap și mergi la mare ca să mănânci snitzel. Cât  ne-am plimbat am găsit doar două trei baruri unde merita să stai seara, favoritele fiind MG-Cafe și Pabisa.

Citește în continuare

Spania 2010 - Hotelul din Mallorca

Întâi câteva cuvinte despre aeroportul Cluj: mi se pare destul de prost gândit, spațiul de îmbarcare este subdimensionat pentru două-trei curse care pleacă simultan, mai ales dacă sunt operate de WizzAir și fiecare adună peste 100 de pasageri. Cel de la Sibiu este mai mic, dar gândit mai bine și un pic mai șic, arată mai vestic. Când spun asta mă refer la culori, materiale și monitoare. Una peste alta, ambele sunt un imens pas înainte față de ce era în urmă cu 5 ani.

Aunși la 8 dimineața pe aeroportul din Palma (care cred că e mai mare decât Otopeniul), am luat un taxi și 10 minute, respectiv 20 de euro mai târziu eram în mijlocul stațiunii Playa de Palma, în fața hotelului Neptuno, ales după investigații serioase pe tripadvisor.com, ca să fie curat, liniștit, relativ ieftin și bine poziționat. De data asta ce era pe site era și în realitate. Fiind așa matinali, ne-am temut că o să pierdem jumătate de zi la recepție, dar Jesus, recepționerul, ne-a luat banii rapid și ne-a trimis să luăm micul dejun, pentru că o să aibe o cameră liberă deja la 10. 

Micul dejun a fost cuprinzător, unul din cele mai bune pe care le-am întâlnit, de la ochiuri proaspete făcute de bucătar pe loc până la fructe și specialități mallorcheze. După ce am tras de timp până s-a făcut momentul să luăm prima cameră în primire, ne-am lăsat bagajele în ea și am coborât la piscină, așteptând ora 12 pentru următoarea cameră. Ca și în poze, piscina nu-i olimpică dar marea e la 10 metri, peste promenadă, o alternativă la fel de caldă și curată. Singura chestie care m-a deranjat a fost faptul că nu puteam lua sangria la carafă, ne dădeau doar în niște pahare de plastic la piscină, cam micuțe pentru prețul lor de 2-3 euro. Când ne-am dus pe plajă am remediat problema, luând sangria la litru în cutie de carton de la supermarketul vecin cu 1.5 euro, dar atunci am dat pe sezlonguri câte 5 euro. 

Deși inițial nu căutasem asta, pachetul cumpărat conținea și cina. Spun că nu doream pentru că în Grecia cina a fost atracția principală a zilei, am colindat tavernele și am mâncat multe mâncăruri bune. Aici în schimb ne-am îndopat de la bufetul îndestulător, de la carne de vită la fructe de mare, nu multe delicatețuri dar totdeauna 4-5 feluri de bază din care să alegi plus salate, dulciuri și fructe. Totuși mâncarea nu se ridică la nivelul Greciei, nici prin alte locuri prin care am mai fost pe insulă și nici la Madrid, dar poate am nimerit noi doar cele mai comerciale restaurante, deși părerea mea e că totul ține de specificul bucătăriilor. Discutabil mult si bine, recunosc.

Stațiunea este construită paralel cu marea, după plajă vine o stradă pentru promenadă, apoi spatele hotelurilor care au toate restaurante sau magazine, apoi hotelul în sine, apoi o altă stradă mai circulată unde se află și intrarea în hotel, apoi rândul doi de hoteluri apoi o altă stradă și rândul trei și cam atât. De obicei hotelurile din primul rând au patru stele, foarte puține cinci, apoi cele din celelalte rânduri cam 3-4 stele. Lungimea ei este foarte mare, cam 4-5 km, începând de la orașul Palma și până la terminarea golfului. Într-una din poze, făcută din capătul opus orașului Palma, puteți vedea luminițele până departe în orizont

Citește în continuare

Spania 2010 - plecarea

Săptămâna asta, în foileton, impresiile de concediu. Începem cu Clujul, locul de unde am decolat. Cum vă povesteam, pentru că am avut un avion extrem de matinal și trebuia să fim la 4.30 în aeroport, ne-am dus cu o seară înainte ca să ne cazăm la o pensiune de lângă aeroport și să nu plecăm chiauni în vacanță. În plan suna bine.

Înainte de a ajunge la locul de odihnă ne-am oprit la mall-ul de lângă autostradă (Polus?) care pe dinafară e un fel de hală hidoasă dar compensează la interior, unde am luat o cină frugală de la KFC.

Ajunși la pensiunea Bruky, aflată la 400 m lângă aeroport, ne-am dat seama că iarna nu e ca vara și nici pozele de pe net ca realitatea. Proprietarii au o casă cu etaj la parterul căreia e un birt, cu mese slinoase și jocuri mecanice (pokere), un bar kitchos și o sală de mese, genul care a văzut prea multe ciorbe de burtă și mici între două dezinsecții. În spatele acestei case, aproape lipită de ea, au mai construit alta, cu rol de pensiune, cel puțin la etajul întâi pentru că la parter nu știu ce e. Această construcție adițională a implicat niște cacofonii arhitecturale: scara care duce la etajul cu pensiunea blochează una din ușile barului, trecând pe la jumătatea înălțimii ei, apoi urcând pe ea trebuie să te ferești de un colț al casei inițiale și de țeava de gaz dar și faptul că din culoarul cu camere te uiți direct pe geamul băii proprietarilor și le admiri wc-ul. Probabil îl închid (geamul, nu wc-ul) când au treabă pe acolo, dar asta nu m-a liniștit deloc, că tot așa aerisesc.

Camera a fost mirobolantă, să zicem că n-am atins nimic din ce nu era adus de noi și nu era musai să fie atins. Măcar cearceafurile erau curate. O căldură tropicală ne-a obligat să stăm cu geamul deschis, așa că am putut auzi tot zgomotul șoselei de intrare in Cluj, toate avioanele care au aterizat sau decolat și niște trenuri, pentru că se pare că există și o cale ferată în zonă.  Mai are rost să zic că dormeam mai mult în mașină? Toată experiența obținută la accesibilul preț de 80 de lei. Ne-am bucurat că n-a fost cazul de mic dejun!

Citește în continuare

Poza de la miezul nopții

Pe plaja din Palma soarele răsare din partea cu insula dar apune în mare. Pe litoralul românesc, dacă vroiai să fii romantic, trebuia să te scoli la 5-6, în Mallorca e mai simplu, trebuie să ieși doar la plimbare la 9 seara.

Citește în continuare

Impresii de la concert

Ultima zi de concediu. Până mă reobișnuiesc cu tastatura și biroul vă invit să citiți părerea unuia dintre membrii formației lui Knopfler despre concertul de la Madrid:

http://www.guyfletcher.co.uk/index.php/getluckytour2010/29th_July_-_Madrid_-_Plaza_de_Toros_de_Ventas

Știți unde a fost cel mai mișto în concediu? În Oldies, aseară. Nicăieri nu-i ca acasă  - măcar dpdv financiar.

Citește în continuare