Parcul din Ștrand: lăsați copiii să tragă de fiare. Sau nu.

Parcul din cartierul Ștrand e foarte frumos, un lucru bun pentru comunitate, executat bine, dar câteva aspecte au fost gândite de cineva care n-are copii: respectiv amplasarea aparatelor de fitness în mijlocul locului de joacă nu e doar deranjantă estetic și funcțional ci de-a dreptul periculoasă.

Analizați poza de mai jos (mai e un alt grup de aparate care nu e prins în cadru):

Faci totul ca la carte, ai grijă să fie cumpărate lucruri durabile, fără colțuri ascuțite, pui nisip, îngrădești zona și la final trântești niște aparate de tortură, cu brațe mobile, în mijlocului spațiului pentru kinderi.

În primul rând aspectul estetic (cea mai mică problemă): așa-i că și voi vă doriți ca pruncii voștri să se joace printre adulți asudați care trag de fiare? V-ar plăcea să se antreneze un pomohaci acolo? Nu știu cât de des sunt ocupate acele aparate, dar știu mămici oripilate de ce-au văzut. E drept, de obicei e simplu să oripilezi mămici, majoritatea sunt .

Funcțional: orice adult sănătos la cap are rețineri să se bage între copii, să-i dea jos de pe aparate ca să facă el mișcare. Așadar scopul investiției nu prea e îndeplinit, era mult mai bine și mai logic dacă le amplasau lângă terenurile de sport, în partea diametral opusă a parcului.

Aspectele legate de siguranță le-am observat direct, în turele cu prunca: vă las să ghiciți care-s cele mai asaltate jucării pentru copiii care pot să meargă singuri - ce vor să încerce, escaladeze, folosească? Leagănul? Căluțul? Groapa de nisip? Nope.

Iar ăsta? Ăsta e diavolul. 

Dintr-un moment liniștit în parc lucrurile s-au transformat în tornadă foarte repede: la un moment dat erau trei copii pe el și fiica-mea încerca să se joace și ea acolo. Nu știu cum s-au sincronizat, dar au început toți să facă câte o acțiune. Un copil trăgea de brațele superioare ale părții din dreapta, aia care ridică scaunul - și îi dădea drumul cu putere - un adevărat zdobitor de țeste de copilași, alt copil acționa partea mobilă din stânga jos, cea pentru picioare - care se termină cu...

o articulație perfectă ca și zdrobitor de degețele. Nici capătul de jos nu e chiar inofensiv când îl extinzi la maxim și îi dai drumul. Au fost câteva secunde stresante până am pus mâna pe copil și l-am tras afară dintre fiare.

Citește în continuare

Replică la drept la replică

Stimabilul domn arhitect Ene, cel care a semnat proiectul initial al extinderii hotelului Roberts, trimite un drept la replică ziarului Turnul Sfatului. Să-l analizăm, deși este foarte anevoios de parcurs.

Constat, mai întâi de toate, că domnul Ene e certat nu doar cu tehnoredactarea, ci și cu limba română. După atâtea documentații scrise de-a lungul anilor ar trebui să aibă mâna formată. La cât se bate cu pumnul în piept în articol, s-ar zice că este un arhitect erudit, care știe gramatică elementară și care înțelege că un text este oglinda celui care-l compune. 

Două exemple:

1. ”ACEST LUCRU FIID SUFICENT PENTRU A FI SESIZATA COMISIA DE DISCIPLINA . Complect fals. Acea zona NU ESTE EXECUATA.”  Ați reținut: complect.
2. ”In schimb scrie o scrisore ligusitote domnului Turcu, vecinul hotelului care a facut sesizarea”. ”vecinul hotelului care a facut sesizarea” = anacolut.

Nu mă pot pronunța asupra bucătăriei interne a OAR, dar îl rog pe domnul Ene să răspundă la aceste întrebări:

1. de ce a făcut un proiect care însuma suprafețele a două parcele distincte, cu doi proprietari diferiți, la momentul anului 2013?
2. dacă Primăria a suspendat autorizația de construcție după ce-a văzut ce construiește beneficiarul, de ce se consideră domnul arhitect lezat că n-a mai lucrat ulterior cu beneficiarul? (citez: ”Afectat de atiudinea ostila si lipsita de respect a dl. PRESEDINTE GAVOZDEA, am renuntat la colaborarea cu beneficiarul SC. REDDISON penru faza DTAC”) N-ar fi trebuit să se simtă jignit că acesta a construit altceva decât a proiectat dânsul? Putem deduce de aici o oarecare cârdășie în încălcarea legii?
3. de ce nu se evidențiază în dreptul la replică clar faptul că Primăria a suspendat autorizația de construcție pentru ilegalități?
4. de ce nu se evidențiază în dreptul la replică clar că beneficiarul a dat Primăria în judecată și a pierdut atât procesul cât și apelul? E drept, la apel, instanța a redus cuantumul amenzii, dar a menținut suspendarea autorizației. Domnul arhitect o întoarce din condei și consideră sentința o victorie: ”Acest lucru este remarcat si in HOTARAREA CIVILA nr.101/2016 din data de 27 ianoarie 2016 a Tribunalului Sibiu sectia II – a Civila”
5. de ce nu se evidențiază în dreptul la replică că în ”scrisoarea lingușitoare” trimisă de OAR către mine sunt evidențiate pe cinci pagini toate ilegalitățile din construcție și faptul că această scrisoare a fost probă în proces?

Domnul arhitect pare să aibă o memorie selectivă, alege doar faptele care îi convin.

Apoi mai zice ceva domnul arhitect, referitor la noua autorizație, de intrare în legalitate: ”Aceasta faza fiind executata de un coleg membru al Filialei teritorialei OAR Cluj. Dovada de luare in evidenta a fost obtinut de la aceiasi Filiala. S-a pastrat solutia de arhitectura propusa de mine.” Din moment ce dumneavoastră ați proiectat un etaj și beneficiarul a construit două, se consideră că s-a păstrat soluția dumneavoastră? Sau mai degrabă beneficiarul a construit tot timpul ce-a dorit dânsul, 

în dispreț față de lege și cu complicitatea unor angajați ai Primăriei, care i-au dat o nouă autorizație, care încalcă la fel de grosolan legislația în vigoare?

Răspunsul la aceste ultime întrebări nu-l aștept de la domnul arhitect, ci de la justiție. Săptămâna trecută am introdus două acțiuni în contencios administrativ: una de suspendare și una de anulare a autorizației de construcție. Există multe ilegalități identificate, dar ele vor fi prezentate justiției.

Pentru că domnul arhitect consideră că soluția arhitecturală actuală e cea propusă de dânsul și este corectă, în cazul în care justiția anulează autorizația de construcție înseamnă că ea este, evident, greșită. Așa că am să-l dau în judecată pe distinsul domn arhitect, poate contribuie financiar la demolare.

Pentru cei interesați, o scurtă istorie pe această temă.

Citește în continuare

Nu credeți tot ce scriu ziarele. Caz concret: doctorul Florian

Am scris porția mea de texte despre doctori care se cred mici Dumnezei și-s aroganți și nesimțiti, dar de multe ori, la nevoie, am găsit și oameni deosebiți. În recenta tură de forță și urgență medicală de la Cluj, unde am stat două săptămâni pe post de însoțitor, am mai ”colecționat” două-trei cazuri de medici care merită să poarte acest titlu. 

În momentul în care ni s-a recomandat neurochirurgul Ștefan Florian am fost prevenit că e scump la vorbă. Apoi l-am căutat pe Google și am dat de două articole care-l porcăiau, unul pe un blog de A-lister, altul într-un ziar local de scandal, tot o preluare de pe un blog. Fie vorba între noi, puerile: ”evitați-l pe doctorul Florian” pentru că i-a vorbit urât unui pacient.Când ai o tumoare de peste 4 cm diametru, îngropată adânc în cerebel și apăsând pe trunchiul nervos, când nici un alt doctor nu se bagă la operație și îți recomandă să mergi la cel mai bun specialist român în domeniu, aka dr. Florian, îți dă mâna să-l eviți, așa-i? L-am căutat, pregătit să mă fac preș dacă e cazul.

Surpriză: dom' doctor nu e un căpcăun. S-a uitat pe CT și ne-a zis: ați venit unde trebuia. O afirmație categorică într-un ocean de incertitudini. Apoi restul formalităților le-am discutat cu secretarul dânsului. După fiecare din cele două operații m-a primit și mi-a explicat diverse lucruri. Totul, în sub două minute, pentru că în sala de așteptare se adună între 20 și 40 de persoane. Zilnic. Eu am vorbit cu el vineri, când nu avea program oficial de consultații, dar eram la fel de mulți în sala de așteptare. Lunea și marțea are program doar seara, dar dacă are timp și termină operațiile primește oamenii și la amiază. Unii ies plângând, alții zâmbind. Meserie grea.

Un coleg îmi povestea cum l-a abordat în parcare, ca să-l roage să-i opereze sora. L-a ascultat, a operat-o, e bine.

Cu ce-și ocupă timpul: dimineața vizita medicală, apoi operații până la amiază, apoi discuții cu pacienții, apoi pauză, apoi contravizita de seară. I-am văzut mașina în parcarea spitalului în fiecare zi, de luni până duminică, și dimineața, și seara. Eu zic că asta înseamnă dedicație. În plus, nici față de mine, nici față de pacient, nici față de aparținătorii celorlați pacienți cu care am discutat nu a avut o atitudine nepotrivită. Deci nu-l evitați, o fi avut o zi proastă când l-a primit pe respectivul blogger, sau poate nici ăla n-a fost ușă de biserică. Cine știe. Comentariile articolelor sunt pline de exemple de oameni care îi datorează viața. La ce chestii grele face, ar putea urla toată ziua și tot n-ar trebui să ne pese.

Alt exemplu de dedicație și om cu suflet: doamna doctor anestezist Andrașoni. A venit în salon și a supravegheat fiecare pacient scos din operație ca să vadă cum își revine. Nici despre medicul rezident n-am decât referințe bune, dar din pacate n-am interacționat prea mult și nu i-am reținut numele.

În concluzie: doctorul Florian și-a făcut o echipă foarte competentă la Spitalul de Neurochirurgie din Cluj, nu vă doresc să ajungeți acolo, dar dacă totuși aveți nevoie, e una din cele mai bune șanse pe care le aveți în România, dacă nu cea mai bună. Nu e totul roz, ca în orice spital de stat, dar ce contează se execută bine.

Citește în continuare

Câteva întrebări pt întâlnirea cu administrația (în cartier Strand)

Am primit un mail de la Primărie, discuția cu cetățenii din cartierele Ștrand I și II va avea loc

MIERCURI, 16 MARTIE, ora 18

Liceul Teoretic Onisifor Ghibu (str. Bihorului, nr. 3)

Din păcate eu o să fiu în delegație, dar am două întrebări, poate careva din voi participă:

1. Tocmai a fost peticită strada Moldovei. Spre surprinderea mea, cea mai mare denivelare, marcată cu albastru în poză, aproape de intersecția cu Transilvaniei, n-a fost pregătită pentru asfaltare. O fi responsabilitatea E-ON, există o corecție și pe trotuar, spre țevile de gaz. Aș vrea totuși să știu care e logica din spatele non-deciziei care mă obligă să fac zilnic slalom pe acolo.

2. Strada Prof. Aurel Popa, cea care derivă din Maramureșului, pe lângă calea ferată, are ditamai spațiul verde, cu cocoloașe, în partea dinspre calea ferată. Aș vrea să știu când/dacă se schimbă magistrala de apă care se zvonește că ar trece pe sub porțiunea respectivă (cică există proiect de mai bine de 5 ani) , dar asta doar pentru a afla când au de gând să facă parcări pe acel spațiu inutilizat, mai ales că se pregătesc să ne trântească un sens giratoriu în intersecție, sens care va duce la desființarea unor locuri de parcare, la mutarea gunoaielor și va face zona și mai congestionată.

În rest, le doresc campanie electorală plăcută.

Citește în continuare

Două poze din România

Așa arată o magazie de lemne bine organizată, după un cutremur în Făgărași. Doar așa, ca să nu uităm ce înseamnă betonul-armat, ăla turnat cinstit, fără bidoane goale în el, pentru civilizație.

Iar aceasta, stimați români, este masa de seară dintr-un spital de Stat, în Sibiu, la o secție unde bolnavii n-au probleme de stomac. Plus o cană de ceai. 2016, UE.

Citește în continuare

De ce nu i-am dat unlike lui Iohannis

Să zic ca acel chestor către Godină: Ia fii sincer, te masturbezi când te uiți la Antene?

Traian i-a dat unlike lui Iohannis, într-un articol care merită un like. Eu nu i-am dat unlike președintelui, pentru că nu i-am dat like de la bun început. Dar l-am votat, pentru că răul cel mai mic și pentru că Sibiu.

E ușor ironic că această schimbare generală de opinie se leagă de case. Casa antenelor, casele președintelui. Să nu uităm de casa mea, motivul neacordării like-ului. În cazul acesta domn primar a aprobat, nu doar tacit ci și conducând întregul aparat care acordă aprobări, o construcție ușor ilegală,  doar pentru că o deținea un șef al Curții de Conturi, organul care verifică Primăria. Nu mai reiau, e toată povestea aici. 

În momentul în care am scris acel post era campanie electorală și au fost câțiva care au crezut că-s postac agitator, plătit de concurență. Din păcate și pentru ei și pentru noi toți, cred că s-au convins între timp că neamțul e cam curv*, nu contează nici proștii care l-au votat, nici promisiunile electorale. Ăsta nu-i un text în care jubilez că ”v-am zis eu”, nu mă face să mă simt mai bine că am avut ocazia să văd înaintea altora culorile reale, nici că trebuie să mă judec, să fac scandal, sesizări și pe inspecția în construcții - dar fraților din-ce-în-ce-mai-puțin-naivi asta-i țara, cu ăștia defilăm. Nu poți supraviețui decât cu mult calm, răbdare, cinism, încăpățânare, bani puși deoparte pentru zile negre și certitudinea că doar ție îți pasă de tine și de familia ta.

Sunt curios ce vor face candidații la Primăria Sibiu dacă mai continuă reacțiile negative, cât de repede le trece dorința de a se considera urmașii și continuatorii proiectelor fostului primar. Si mai ales care e primul care aruncă piatra :)

Pregătiți caruselul iluziilor și deziluziilor pentru Monica Macovei.

______________________

* în cazul în care intră în vigoare legea defăimării: da, masculinul de la curvă

Citește în continuare

De ce pauza

În noiembrie s-a stins tata, după o luptă de 14 luni cu cancerul, motiv pentru care n-am avut chef de scris în 2015 (și nu prea am nici acum).

Inițial plănuiam să povestesc detaliat despre suferințele unui bolnav de cancer la plămâni, ca să dau un imbold fumătorilor să se lase, dar m-am răzgândit, e o impietate care n-ar folosi nimănui; am constatat că fumătorii știu la ce se expun și e alegerea lor să o facă. Sunt însă niște circumstanțe ale naibii de bune ca să devii un nazist al fumatului și astept cu nerăbdare să se aplice legea care-l interzice în spațiul public.

Citește în continuare

Șantier Roberts: fragment din sala de judecată

Scriam anul trecut prin august că vecinii care au construit hotelul Roberts s-au apucat să mai ridice o clădire și o sală multifuncțională fără a respecta avizele primite. Primăria i-a amendat, a dispus suspendarea  construcției și intrarea în legalitate, dar ei au continuat lucrul pe șantier, motiv pentru care atât Primăria cât și noi am sesizat Poliția pentru începerea urmăririi penale. Familia Citrea a contestat în instanța civilă amenda și dispozițiile Primăriei, iar ieri am fost citat ca martor din partea Primăriei în acest dosar, am explicat judecătoarei cum stă situația din punctul nostru de vedere.

Construind în septembrie,
deși Primăria le-a interzis din august să continue lucrările

Martorii sunt puși să jure pe Biblie. Avocații au voie să vină cu argumente de genul: inspectorul Primăriei a venit cu ruleta și a măsurat, nu sunt diferențe mari față de proiect, poate n-a înțeles planul. Nu-i chiar un citat, dar ăsta a fost sensul justificării lor, pentru care amenda nu ar trebui să fie validă. Spre aducere aminte, vorbim de o clădire cu trei etaje în loc de unul și care ocupă peste 90% din teren, în timp ce CUT POT-ul zonei permite 35%, da? Nu-s chiar abateri milimetrice, ce puteau fi greșit măsurate cu ruleta. În plus, accesul inspectorului pe șantier a fost permis doar la a opta vizită a acestuia!

Jurista Primăriei a propus ca judecătoarea să vină să vadă situația din teren. Avocatul lor a contra-argumentat: nu știu dacă are sens, nu știu dumneavoastră, dar eu de exemplu nu am studii de specialitate, nu știu dacă aș înțelege dacă sunt diferențe tehnice față de proiect. Jurista a avut o replică simplă și genială: e vorba de un etaj în plus, nu sunt necesare cunoștințe tehnice.

În concluzie, doamna judecătoare o să vadă cu ochii ei ce se întâmplă acolo. 

Citește în continuare

Cum au rezolvat americanii subiectul religiei în școli

Foarte simplu, l-au interzis, prin Constituție, în secolul 18. Cum de altfel au interzis și discriminarea religioasă. Puterea administrativă, legislativă, justiția, școala și religia au fiecare rolul lor în societate și n-ar trebui amestecate. Explicația logică urmează două paragrafe mai jos.

Paranteză: Intelligent design (ID) = ”o formă de creaționism care presupune că „anumite caracteristici ale Universului și ale vieții sunt cel mai bine explicate prin existența unei cauze inteligente și nu prin procese nedirijate, așa cum ar fi selecția naturală. Susținătorii de bază ai conceptului (..) cred că realizatorul designului inteligent, așa numitul designer inteligent, este Dumnezeu.” Sursa: Wikipedia

Unul din cele mai deștepte seriale pe care le-am văzut este The West Wing, despre care am mai scris  (Bible Lesson). Într-unul din episoadele ultimului sezon, în cadrul unei campanii electorale, se discută despre un subiect fierbinte în SUA anului 2005: predarea în școli atât a teoriei evoluției cât și a designului inteligent. Părerea unuia dintre candidați (bineînțeles, imaginată de scenariști) este următoarea: ”One is based on science, one is based on faith. ID is not a scientific theory, is a religious belief and our Constitution does not allow for the teaching of religion in our public schools. (..) Evolution is not perfect, does not answer all the questions, but it is based on scientific facts; facts that can be predicted, tested and proved. ID asks theological questions. (..) can we agree that the inclusion of non-scientific explanations into the science curriculum of our schools misrepresents the nature of science? and therefore it compromises the central purpose in our public education which is the preparation of a scientifically literate workforce.” 

Întreaga scenă aici:

10 ani mai târziu, religia în școli crează controverse în România. Să ignorăm diferențele de constituție (a noastră nu cred că interzice explicit amestecul religiei în educație, dar menționează că suntem un stat secular, fără o religie de stat) și faptul că nu suntem exclusiv ortodocși și poate n-ar fi corect față de minorități să luăm o decizie intolerantă și ajungem la întrebarea: de ce ne trimitem copiii la școală? Suntem cu adevărat o societate modernă sau doar ne pretindem a fi una? Îi trimitem, ca americanii, ca să capete o pregătire științifică pentru viață sau ca să li se insufle valorile morale ale majorității, când de acest aspect s-ar putea ocupa foarte bine familia și congregația din care fac parte, la vârsta la care consideră fiecare că e mai oportun?

Citește în continuare

O să avem o mass-media decentă astăzi?

Aveam un post programat pentru ora 8, dar l-am amânat pentru mâine, nu prea cadra cu evenimentul nefericit al zilei de ieri. Rar mă ating veștile de genul acesta, încerc să stau departe de știrile de la ora 17, însă azi noapte m-am trezit de trei ori ca să citesc ultimele informații.

Se fac foarte multe supoziții legate de accident, cred că o să auzim astăzi o serie nouă, unele mizerabile, în stilul tabloid atât de încântător. Tocmai i-am povestit incidentul unui străin cu un pic de experiență în aviație, mi-a zis că nu e obligatoriu ca un avion vechi să fie și prost, cam jumătate din costurile de achiziție ale unei aeronave sunt date de echipamentele de navigație de la bord. Dacă avea echipament modern și era service-ul făcut cum trebuie nu contează câți ani avea.

N-o să dau ”click aici” ca să citesc despre o potențială amantă a pilotului, n-o să ”văd aici” ce i-a zis cuiva altcuiva, o să mă feresc de toate titlurile care încep cu ”senzațional, care au fost ultimele...”, dar nici n-are sens să invit la decență pentru că nu contează ce vreau și ce cred eu.

Ar fi la fel de decent să nu se transforme acest caz într-unul politic, nu cred că au făcut vreunii guvernanți mai mult pentru acești oameni, au continuat un status quo. Dacă mă înșel și apar informații noi, o să-mi reconsider poziția, dar n-aș vrea să fie viața unor profesioniști carne de tun în războiul dintre handicapații care ne conduc și cei care vor să ne conducă.

Citește în continuare

Liceeni rock-n-roll și politica

În editorialul de azi, Alin zice că generația +35 actuală, care a prins comunismul și ”tranziția” în anii formatori, ajunsă relativ recent în funcții de conducere politice, e compromisă moral:

Sunt cei care au învățat la școală că se copiază. Sunt cei care au învățat că dacă ai pilele necesare poți ajunge unde vrei. Sunt cei care au fost învățați să supraviețuiască în orice sistem.

Sunt de acord că exponenții politici ai generației de care vorbește sunt veroși, însă pentru mine ei nu reprezintă generația mea, ci partea fără scrupule și fără educație a ei. Îmi cer scuze pentru afirmația tranșantă, probabil or mai fi rămas câteva boabe de grâu printre neghină, însă per ansamblu cred că este adevărată.

În opinia mea, situația se datorează oportunităților pe care le avem, inclusiv deschiderii granițelor: o mare parte din cei buni a ales să plece, să-și vadă de interesul propriu și să nu pună umărul la ”propășirea și bunăstarea neamului”, așa cum frumos scriu cărțile alea idealiste. Restul, cei pe care-i duce capul și n-au plecat, nu (mai) au nicio intenție să-și vândă sufletul unui partid, au ales să contribuie altfel în comunitate. Motivele sunt evidente, au fost exemple de oameni care au încercat să schimbe sistemul și au eșuat, au fost scoși în față și lăudați până au început să deranjeze mânăriile șefilor politici - vă aduceți aminte de absolvenții aceia de școli înalte europene care trebuiau să fie angajați în guvern? 

Așadar, încă o dată, pentru mine, acești exponenți politici NU reprezintă generația mea. Generația mea e compusă din:

- IT-iști angajați Google, Microsoft, Nokia sau IT-iști rămași aici, care n-au treabă cu politica și care în mare parte fac export;

- absolvent doctorat matematică la Princeton;

- directori de mari firme private, care fac export;

- arhitecți talentați care nu prea au ce proiecta;

- întreprinzători care n-au ce întreprinde pentru că ori nu mai există piață, ori le ia Statul șapte piei;

- angajat în centrala Erste Bank la Viena;

- medici în Germania sau cu cabinete private aici;

- patroni de firme mici care se luptă să supraviețuiască legal;

Într-adevăr, unii au ales ”să supraviețuiască în orice sistem”, dar nu integrându-se, ci în CIUDA lui. Cei care n-au plecat încă se gândesc în fiecare zi de ce să mai stea. Tot mai multe știri mă fac să mă întreb CE DRACU MAI CAUT AICI.

Și dacă, dragă Alin, generația noastră ți se pare nasoală, stai să vezi ce produce învățământul actual: generațiile școlite la Spiru Haret sau cea prinsă în recentul scandal, cu părinți care dau șpagă învățătoarelor. Așa cum și pe noi ne-a învățat cineva, că doar n-am deprins metehnele astea singuri, noi și generațiile intermediare o să transmitem mai departe, amplificat, bunele obiceiuri - viitor de aur țara noastră are.

Din fericire nu suntem încă în totalite o nație de tâmpiți, dacă citiți presa care menține standardele (inclusiv Turnul Sfatului) sau bloguri (nu mă refer la ăsta), știți că există o Românie paralelă celei îndobitocite, însă, din păcate, nu-i dau nicio șansă să se impună în politică. Mă dezic de exponenții politici ai generației mele, însă trebuie să recunosc că nu-s suficient de deștept ca să știu cum pot schimba ceva - îmi plătesc taxele, îmi aduc aportul la consum și educație, dar n-am pe cine alege.

Later edit, cu mențiunea că lista nu este exhaustivă: comentariul frumos al Adelei de pe FB: hai, bagă pe lista ta și jurnaliști care cred în meseria lor și își dau toată silința să o facă așa cum trebuie și așa cum și-au dorit, încă dintr-o vreme în care era interzis să-ți dorești așa ceva. Și nu-s angajați la Microsoft și au salarii de mizerie și nu iau șpagă și nu cer "fondul clasei". Hai, te rog, pune-i și pe ăia pe listă

Citește în continuare

Revoluția la 12 ani

Nu-mi amintesc multe lucruri despre Revoluția ”reală” de la Sibiu, mai ales că din cauza vârstei eram consemnat la domiciliu cu încă trei veri mai mici și ne puneau părinții să stăm departe de ferestre, deși ardeam de curiozitate să vedem elicopterele. Locuiam în Ștrand, lângă câmp, exact pe axa dintre Aeroport și Centru, era ca-n filmele despre războiul din Vietnam: vedeam de departe, cum vin peste câmp, dinspre Turnișor, formațiunile de elicoptere cu ușa laterală deschisă (dacă or fi avut ușa acolo) iar prin ea se vedea mitraliorul în combinezon. Cam pe deasupra cartierului nostru începeau să tragă spre Centru. De aia nu prea ne uitam pe geam ci la tv, așa că am văzut ce-a văzut și restul țării și am priceput cam cât pricepe orice alt adolescent. 

Am strâns în primele luni din 1990 o întreagă colecție de cartușe folosite: de la micuțele tuburi de Carpați la cele de mitralieră. N-a fost greu, din păcate se estimează că s-au tras un milion de cartușe la Sibiu. Până și acum, după atâția ani, mai sunt clădiri nerenovate, unde se mai pot vedea găurile făcute de gloanțe în tencuială.

Mai știu povești de la tata, cu câțiva studenți urcați pe acoperișul Facultății de Inginerie de pe Rațiu, luați în colimator și împrăștiați rapid de elicoptere, sau despre cum s-au organizat în holul blocului, ca să apere scara de teroriști - cu o coadă de mătură, picior de scaun sau ce-or fi avut ei atunci. Întâmplarea asta a relatat-o cu incredulitatea că a avut vreodată atât de puțină minte încât să facă așa ceva, dar ilustrează perfect starea de spirit de atunci, cât de puțin realizau oamenii ce putea să li se întâmple, câtă manipulare și haos a fost - teroriști într-o scară de bloc amplasată ”strategic” lângă câmp, really?, ca să ce? să le fure borcanele de zacuscă din pivniță? 

Nu mă înțelegeți greșit, le sunt recunoscător tututor celor care au ieșit în stradă la Revoluție, este evident pentru oricine se uită la imaginile de arhivă și compară că direcția luată de România a fost bună, chiar dacă manipulările și dezinformările continuă și astăzi.

Post inspirat de Groparu, care își încheie postul cu o observație esențială: 

(...) merită să ne amintim de ei, cei care au avut mai mult curaj atunci decât a avut România de atunci încoace.

Citește în continuare

Despre poezia digitală

În loc de motto, o compoziție proprie:
Foaie verde și-o surcică,
I-am dat buzz lui Ionică.
Ionică nu-i pe mess,
Îi dau poke și sms.

Monicuța mă iubește,
ea pe Twitter m-urmărește.
Mai vorbim pe-un chat online,
Asl plm, asap fraulein!

Să continuăm cu treburi serioase :) În interviul pe care i l-am luat lui Radu Vancu, acesta vorbește despre câteva sub-genuri ale poeziei moderne: mail poetry, Google poetry, cyber poetry. Am căutat câteva mostre:

Cyber poem:
VERSION CONFLICT
Theresa Haffner

we need a new computer
hidden mouse tales
realign our print head alibi to the
daisy wheel mentality
urban distance colder than
the arctic snows on main street
printer won't print
scanner can't scan
i can't troubleshoot my
entire life alone
without technical support
probable cause
in the dent of the dangerous
was loneliness 

(mai multe aici)

Google poetry se bazează pe funcția de autocomplete a motorului de căutare:

(alte exemple aici)

Email poetry poate însemna atât poezie colaborativă, extinsă printr-o conversație prin email, cât și o sub-specie de cyber poetry:

YOU CAN'T EMAIL YOUR FACE
Mia Relevio

I tell you about my day,
Through text,
And I don't get a reply,
Which makes me perplexed.
(...)
I'm still talking,
Wondering when I get to see you,
So write to you I will,
And my love will continue.

(tot poemul aici)

După cum se vede, în afară de Google poetry, restul sunt poezii normale influențate de IT. Am găsit un articol interesant pe tema aceasta, care explică într-un mod artistic conceptul:

Simply put, Digital Poetry fuses text with technology; combines words with computers; marries poets with machines, to create new works. 

Vă invit să-l citiți aici, are multe detalii interesante.

P.S. Interviul meu a ajuns în revista LaPunkt.

Citește în continuare

Străinii încă au grijă de copiii noștri

La o întâlnire în Germania, la începutul lunii noiembrie, ne întreabă un coleg din Dresda dacă vrem să donăm câte 40 de euro fiecare, pentru cadouri de Crăciun - Christmas-in-a-box. După ce dăm banii, aflăm că erau pentru... copiii din România. Am simțit o ușoară jenă, transportat înapoi în mijlocul anilor 90, când orfelinatele horror și copii străzii țineau capul de afiș al presei internaționale. Cam penibil să mai strângă alții, la 24 de ani după Revoluție, cadouri și bani pentru copiii orfani din România, nu credeți? Însă asta arată că situația nu e roz, iar înțelepții conducători ai țării noastre sunt preocupați de chestii mai importante, gen superimunitate, n-au timp de fleacuri.

Știu, avem și noi grijă de ai noștri, există o grămadă de acțiuni și cauze pentru care se strâng bani de-a lungul întregului an și, cel puțin în Sibiu, orfelinatele primesc mâncare de la voluntari iar Christmas-in-a-box nu e un concept necunoscut nici aici. 

Spuneam că donațiile fac parte din normal în Sibiu, însă din câte am văzut pe la târgurile de Crăciun din Germania, unde de multe ori exista un stand care vindea vin sau țuică fiartă iar profitul ajungea la o casă de copii din România, banii strânși de ei merg în regiunile sărace, unde situația e mult mai tristă. Așadar concluzia e la fel de tristă: încă avem nevoie de sponsorizări de la străini și, per ansamblu, tot desculții Europei am rămas.

Citește în continuare

Scurt interviu cu poetul Radu Vancu despre literatură, IT și Sibiu

Am scris despre cazul Revistei Transilvania acum câteva luni iar Radu a văzut postul și ne-am împrietenit pe Facebook. Am descoperit o foarte activă prezență online și o lume ”paralelă”, a oamenilor interesați de literatură, care folosesc bine și cu dexteritate platformele electronice. L-am rugat să-mi acorde un mini-interviu și îi mulțumesc că a acceptat.

P.S. Cu Revista Transilvania, din păcate, a rămas așa cum au stabilit mai marii județului.

Mai e interesată lumea de poezie? 

Sper să nu par un caz de demență veselă & optimistă dacă-ți voi răspunde: da, ba chiar e tot mai interesată de poezie. ☺ Uite, ca să vorbim pe date concrete, tehnice: un studiu comandat de guvernul Franței la finele anului 2011 avea drept obiect relația dintre Internet și literatură. Opinia intuitivă era că Internetul e nociv pentru literatură, fiind primul pas dintr-o despărțire definitivă de Galaxia Gutenberg. Ei bine, rezultatele studiului au fost de tot surprinzătoare: Internetul, în fapt, a revitalizat literatura. Mai întâi, a revitalizat corespondența – care era aproape extinctă, după apariția telefonului mobil. Acum, scriem cu toții zilnic mailuri – care, chiar dacă au un protocol mult mai simplificat față de corespondența clasică, sunt totuși scrisori. Apoi, Internetul s-a dovedit un mediu ideal pentru poezie: au apărut enorm de multe site-uri și bloguri de poezie, oameni care altfel n-ar fi publicat în reviste sau la edituri clasice postează poeme de-ale lor sau de-ale altora, le comentează, le distribuie pe Facebook etc. Încât aș putea spune liniștit că, pentru poezie, sunt vremuri cât se poate de prielnice. 

Tehnologia și-a făcut loc în multe domenii - cum o folosește un poet? Știu că ai blog și văd că ești activ pe Facebook, cu informații culturale interesante, sunt curios dacă o utilizezi și în actul de creație.

Tocmai ce am vorbit despre importanța tehnologiei pentru difuziunea poeziei în răspunsul anterior. În ce privește scrisul propriu-zis, există destule subgenuri care încearcă să combine tehnologia cu poezia: există mail poetry, Google poetry, cyber poetry și destule alte forme de poezie care tind spre hibridarea limbajelor cyber (inclusiv a limbajelor de programare) cu limbajul poetic. În ce mă privește, deși n-am deloc o atitudine mefientă față de sci & tech (după cum știi, am făcut mate-fizică la Lazăr, și eram realmente pasionat de analiza matematică & fizică, citesc și azi cu gusto cărți de popularizare a fizicii de avangardă, de la Stephen Hawking la Brian Greene), nu cred că asta-i soluția înnoirii limbajului poetic. Chiar dacă vorbesc, în ultima mea carte de poezie, despre quarci & Heisenberg, știu că nu imitarea morfosintaxei limbajelor fizicii & informaticii poate revoluționa tehnologiile poeziei – ci numai căutarea poeziei în continente ale umanului care n-au mai fost până atunci explorate. (Spun „numai” – dar e unul dintre cele mai grele lucruri care se pot face. Fiecare poet serios are o sarcină imposibilă: trebuie să reinventeze de fiecare dată teoria relativității. De aceea poeții serioși sunt la fel de rari ca Einstein. ☺ ) 

Cu toate că diseminarea informației în formă electronică e foarte frecventă și simplă, încă se practică întâlnirile cu cititorii, lansările de carte și lecturile în cadrul diverselor acțiuni. Care este trendul? Cum se combină digitalul cu „analogul”?

Se combină de minune – se face întâi lansarea clasică, cu uzualul public de 30-50 de persoane, apoi se pune pe Facebook, și publicul poate ajunge la câteva mii. Ba chiar se pot combina în moduri chiar mai profunde & mai tulburătoare: anul ăsta, la festivalul internațional de poezie al revistei Transilvania, era invitat și Alexandru Mușina, unul dintre cei câțiva mari poeți de azi. Cum el a murit în iulie, iar festivalul era în septembrie, am ținut totuși să deschidem festivalul cu el – și am proiectat o înregistrare de pe Youtube cu el, încât am putut să-i simțim energia colaborând cu energiile celorlalți poeți prezenți la festival. Împreună, Internetul & poezia pot face absențele prezente. Chestiune magică de-a dreptul, la care imaginarul nostru a visat dintotdeauna.  

Când vine vorba de orașul nostru auzim destul de des de sintagma „capitală culturală europeană” - uneori, după părerea mea, în mod forțat. Foarte franc, te rog: cum vezi tu, ca insider, poziția Sibiului pe scena culturală românească? Dar internațională? Avem motive să fim mândri? Există o creștere a calității evenimentelor culturale?

În ceea ce privește poezia, pot să spun că niciodată lucrurile n-au arătat mai bine: am făcut, împreună cu Dragoș Varga (alt lăzărist, iată), câteva ediții de festival internațional de poezie (prin revista Transilvania, cum spuneam), zece ediții ale colocviilor Transilvaniei, câteva zeci de ediții ale serilor de poezie, am adus la Sibiu practic pe toți poeții importanți care scriu azi în limba română. Însă, pe de altă parte, trebuie s-o spun pe șleau: e foarte greu să găsești susținere publică pentru proiectele legate de literatură. Prin 2005, am scris & depus zece proiecte care aveau de-a face cu literatura pentru Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007. Au fost respinse toate – și erau câteva chiar mișto, crede-mă. Acum, lucrurile stau ceva mai bine – însă mai e mult până departe. Oricât de branșat ar fi publicul cultural sibian (și chiar e), decidenții politici sunt anchilozați într-un mod de reprezentare & înțelegere a culturii cam de sfârșit de secol 19 – ei sunt contemporani mai degrabă cu Coșbuc & Goga decât cu Mircea Ivănescu, să zicem. Sunt ultranaționaliști & hiperconservatori; sau, ca să fiu mai sintetic, pășuniști. Cultura înseamnă pentru ei aproape exclusiv muzică populară, mici & țuică. Fără să înțeleagă că, dacă națiunile mari înseamnă ceva în cultură, nu prin varii producții etno o fac, ci exact prin cei care s-au ridicat deasupra (și deseori împotriva) acestora. Grecia antică n-a rămas prin folclorul ei, ci prin Socrate (executat tocmai pentru acuza de a se opune tradițiilor); Anglia renascentistă, prin Shakespeare, un cosmopolit; și așa mai departe. Așadar, dacă Sibiu e o capitală culturală europeană, atunci este prin calitatea publicului său, în nici un caz prin decidenții politic, încă primitivi & involuați sub raport cultural. 

Ca o continuare la întrebarea de dinainte: vine cineva din urmă, pune ULBS sămânța cum și unde trebuie?

O, da! Uite, în ce privește poezie, există un grup excelent de tineri poeți sibieni, Zona nouă, cei mai mulți dintre ei studenți la ULBS – dar sunt și liceeni, din Lazăr și Goga. Ne întâlnim săptămânal, din mai 2010 încoace, și discutăm despre scrisul lor. Oamenii ăștia scriu grozav, și n-o spun doar eu, ca prieten al lor; primul debutat în volum, Anatol Grosu, a luat cel mai important premiu pentru debut din România – premiul Mihai Eminescu de la Botoșani. Iar a doua debutată în volum, Krista Szöcs, a luat deja vreo patru-cinci premii, și are șansa ei reală la premiul Eminescu de la anul, din ianuarie. Sunt chemați pe la festivaluri naționale, publicați în reviste importante, editurile umblă după ei – deci e realmente foarte bine ce se întâmplă, e o efervescență cum n-a mai fost de la Cercul Literar încoace. În plus, și-au făcut și o revistă a lor (finanțată de Transilvania), tot Zona nouă se cheamă, al cărei redactor-șef e Vlad Pojoga (student în anul I, tot lăzărist și el). Arată excelent, s-a impus deja ca cea mai bună revistă de literatură tânără din România – pdf-urile pot fi găsite pe blogul lor, al zoniștilor. Deci, poezia se mișcă foarte bine la Sibiu – și se va mișca multă vreme de aici înainte, zoniștii sunt cam toți scriitori de cursă lungă, vor mai fi activi câteva decenii bune. Spre bucuria & profitul nostru, al tuturor.

Pentru că se apropie momentul sărbătorilor, ce cărți recomanzi a fi făcute cadou celor dragi?

Minunata Poveste de Crăciun a lui Dickens. Și Alte glasuri, alte încăperi a lui Truman Capote – o carte de o inocență atroce, numai bună pentru aniversarea nașterii unui Dumnezeu. (Cu care, strict tematic, n-are de altfel nici o legătură. Cel puțin nici una la vedere.) Și, în fine, Povestirile despre bunul Dumnezeu ale lui Rilke, traduse extraordinar & răvășitor în română de Mircea Ivănescu – ca să închei cu numele celui mai puternic & modest dintre toți poeții care au trăit vreodată la Sibiu. Și de la care, într-un fel, a început toată efervescența asta despre care vorbeam. 

Citește în continuare

Câteva considerații despre învățatul folosirii undiței în IT

Luna trecută am fost în delegație în Germania. Pe avion, la întoarcere, am reflectat un pic asupra unor aspecte ale muncii mele. În ceea ce urmează nu încerc să țin un seminar, o să vorbesc doar din experiența lucrului într-o firmă care și-a păstrat ceva din mentalitatea de ”start-up” chiar și la aproape 11 ani de funcționare, adică, pe lângă felii clare asignate fiecărui angajat, redistribuim sarcini în funcție de priorități și încărcare, iar oamenii trebuie să schimbe contextul în mod frecvent.

La Freiburg, pe lângă două zile de ședințe, mi-am mai rezervat încă două, dacă tot am zburat până acolo, pentru trainingul angajaților din filiala respectivă. Îmi place aspectul acesta al muncii mele, mai ales când nu-s la birou, presat de telefoane, mailuri și stresul zilnic. Îmi place pentru că oamenii nu-s proști, dar domeniul e complex, iar atunci când se așează toate piesele puzzle-ului în mintea lor și încep să înțeleagă cum funcționează întreaga ”mașinărie”, mai ales după o perioadă frustrantă, de bâjbâială, vezi un zâmbet larg pe fața lor. În plus, îmi fac un serviciu mie, pentru că într-un final, toate problemele celor 650 de firme client, fiecare cu 4-100 angajați care ne folosesc sistemul, tot la noi, echipa de programatori, o să ajungă, prin șefii de proiect și consultanți. 

Dacă cei ”de afară” sunt competenți și bine instruiți n-au să aibă constant nevoie de ajutorul nostru și ne putem concentra pe dezvoltarea unor funcționalități noi în loc să ne pierdem timpul explicând concepte. Da, avem și documentație, doar noutățile de la o versiune la alta ocupă 500 de pagini și nu descriu chiar fiecare detaliu practic, e greu pentru cineva care n-a avut de-a face cu implementarea unui ERP să deducă câtă flexibilitate trebuie lăsată pentru a putea acoperi cât mai multe procese diferite, așa că nu totdeauna hârtia poate suplini experiența.

Cred că e important pentru orice firmă să-și perfecționeze, pe lângă produsele din portofoliu, și angajații. Pare evident, însă de multe ori implicarea șefilor și a angajaților cu vechime este superficială, la nivel declarativ, mulți nu doresc să fie deranjați cu lucruri considerate triviale pentru nivelul lor de experiență. Sau n-au timp. E nevoie de de multă răbdare și autoeducare. Mai ales în România, unde cultura și mentalitatea muncii în echipă sunt cam... păguboase, de origine comunistă, propagate de la o generație la alta și nu te învața nimeni cum să te comporți. Poate o să zâmbiți, dar după câteva luni într-o companie din altă țară o să constatați că există diferențe majore.

Câți dintre voi n-ați repezit un subaltern sau n-ați fost repeziți de un superior? Ați stat apoi să vă gândiți dacă ați gestionat bine situația, de oricare parte a conflictului v-ați fi aflat, sau ați dat vina pe ”boul” de șef/subaltern?

Atunci când fiecare are stres și deadline-uri, frustrarea de ambele părți poate escalada destul de repede. E complicat să gestionezi un ”ponei” care are întrebări la fiecare cinci minute, dar se pot asigna intervale orare în care are voie să deranjeze sau i se poate desemna fiecăruia câte un mentor, pentru ca cei mai amabili ”seniori” să nu fie suprasaturați. 

Fiecare companie are rețeta proprie, nu știu dacă un sistem poate fi impus de HR sau trebuie dezvoltat de cei implicați direct în producție, cert e că în multe cazuri, datorită volumului mare de muncă, noii angajați sunt neglijați - se fac câteva traininguri, dar mai departe fiecare învățăcel e obligat să fure meserie cum poate, ceea ce în IT nu e simplu, mai ales când există un framework gândit într-un anume fel. ”Total immersion” e un concept benefic, dar poate fi al naibii de frustrant.

Suplimentar, din cauza curbei de învățare extinse, care la noi durează cam 2-3 ani, apare un alt aspect, ”pervers”: trebuie să anticipezi cu mult înainte dacă vei avea nevoie de oameni, degeaba angajezi când situația devine critică.

Mai există câteva cazuri care subminează lucrul în echipă: overengineeringul sau nerespectarea convențiilor. Fă ceva complex într-un mod nestandard și, garantat, în șase luni o să ajungi în situația decrisă de matematicianul englez Oliver Heaviside: When I wrote this, only God and I understood what I was doing. Now, God only knows.

Concluzia? Mai multă răbdare și conștientizarea faptului că vă faceți vouă un serviciu învățând colegii. O să aveți surpriza plăcută să fiți mult mai eficienți în echipă, să înțeleagă ceilalți cum gândiți și cum trebuie procedat, iar în cazul extrem de fericit o să dezvoltați o o încredere reciprocă și o simbioză care o să facă imbatabili.

Citește în continuare

Roșia și eu

N-am nicio părere despre proiectul Roșia Montană, mă depășește subiectul. Îi respect pe cei care protestează, e bine că își apără opiniile, îi înțeleg și pe cei care mor de foame și ar lucra ceva. Pe lângă bullshit-ul spus de ambele părți, aș vrea să știu dacă s-a făcut ceva pentru localnici - cei care o să piardă, în oricare din cele două scenarii posibile. Au trecut suficienți ani (10?) în care cei care se opun proiectului puteau să-i ajute cu documentația pentru finanțarea unor pensiuni turistice sau orice altceva dezmorțea zona. Ar fi fost unealta cea mai bună ca să-i câștige de partea lor. Poate s-a încercat, n-am citit însă nimic despre asta.

La câtă manipulare este, nici nu vreau să trag o concluzie, deși toată lumea se înghesuie să posteze ”informații” pe Facebook. Poate sunt adevărate, poate nu, n-am de unde să știu; nici cei care le share-uiesc nu cred că pot băga mâna în foc pentru ele.

Am tras însă o mică concluzie despre cele două tabere pe baza faimosului filmuleț în care doamna Sanda Lungu înjură birjărește: 

• dacă ești de partea RMGC, ar fi bine să te comporți, pe cât posibil, ca-n reclama în care ai jucat, adică decent și fără ambiții de țață, ca să nu zică lumea că o susții doar pentru că te-au plătit;
• dacă ești contra RMGC și știi că lumea spune despre tabăra ta că e o adunătură de hipsteri, o fătucă cu pălărie de paie nu e cel mai indicat reporter de teren. Nu-ți conferă deloc credibilitate.

Citește în continuare

300.000 - ați învățat la istorie despre ei?

La școală n-am învățat din astea. În mass media apar rar referințe la evenimentele acestea, mai mult de o frază nu am citit niciodată. Poate n-am știut eu de unde să culeg informațiile, în orice caz, articolul ”Groapa comună” din numărul 11 al Decât o Revistă e scris fără ocolișuri și edificator, probabil pentru că autorul e străin și detașat de subiect. Cred că trebuie să-i mulțumim prostalăului de Dan Șova, care a readus subiectul pe tapet. 

Pe scurt: în timpul WW2, în Moldova au fost executați de către Armata Română evrei. Câți? Între câteva sute și 14.000, rapoartele diferă, unii împușcați în casele lor sau pe străzile Iașului, alții duși în pădurile din apropiere și puși să-și sape singuri groapa, după cum puteți citi în fragmentul din DoR de mai jos. Până și nemții s-au îngrozit, nu din pricina crimelor, căci de ei erau comandate, ci de modul neorganizat în care au fost realizate.

Vă întreb: ați învățat lucrurile acestea la școală? Știați că între 1941 și 1945 au fost uciși 300.000 de evrei români? Alte popoare și-au asumat trecutul, noi îl glorificăm pe al nostru cu fiecare ocazie.

Citește în continuare

Exact ce ne lipsea: încă o biserică!

În lumina discuțiilor recente despre Biserică, uitați un caz practic, la mine în cartier. Partea din dreapta străzii Maramureșului e cunoscută drept cartierul Ștrand, iar cea din stânga e mai nou construitul Ștrand II. În parcul central al părții ”vechi” a început după Revoluție construcția unei biserici. Am donat anual pentru asta. Între timp e aproape gata, mare și falnică:

Se pare că n-a fost suficient, probabil nu încap toți enoriașii, pentru că în Ștrand II, la nici un kilometru depărtare, a început construcția unei alte biserici. 

Sunt curios, oare ce au de zis locatarii blocului amplasat la câțiva metri de noul templu. Oare le convine situația și umbra? E trist că până și biserica se comportă ca un cocalar și încarcă grosolan normele de urbanism.

Nu cred că are cineva nevoie de două biserici, dar știu sigur că era nevoie de o grădiniță nouă, clădirea fostei grădinițe fiind retrocedată. Momentan nu există o astfel de instituție în cartier. Statul a început construcția uneia în curtea Școlii Nr. 1, dar e abandonată (în starea pe care o vedeți în poza de mai jos) de aproximativ patru ani, de când a venit criza. Nu era mai frumos și mai util dacă se punea Biserica în slujba comunității și strângea donații pentru finalizarea ei, nu pentru a doua biserică?

P.S. Îmi transmite o cititoare că mai sunt două biserici în apropiere. Există una pe Calea Poplăcii, ca să aibă și cei din acea zonă biserica lor, să nu meargă până la cea din Valea Aurie, și încă una, mai recentă, amplasată în parcul de pe strada Cristian. Nu știu dacă toate sunt de același rit, cert e că începem să avem mai multe biserici decât magazine de cartier și filiale de bănci.

Citește în continuare

Tânăr alienat, cumpăr mitralieră

Probabil fiecare a discutat în weekend despre drama copiilor împușcați în Newtown. Cât de dereglat să fii ca să tragi de 11 ori în fiecare copilaș, e imposibil de imaginat, mai ales când, cică, suntem programați ca specie să avem grijă de puii noștri. Trist e că deja ne-am obișnuit cu aceste știri. Pe mine de fiecare dată mă duce gândul la documentarul Bowling for Columbine și la statistica relevantă a numărului de crime cu arme de foc comise în State versus Canada. Cred că e clar pentru toată lumea că disproporția e masivă. 

Când am stat la prietenii mei din suburbia Atlantei am constatat că și ei au un pistol. Ca să fie. De fapt doamna doarme cu el lângă pat atunci când soțul e plecat în delegație. Pot înțelege, locuiesc într-un grup de case situat între un câmp și ceva pădure, nu știu la câte mile e cel mai apropiat post de poliție, dar sigur nu la colțul străzii. Dacă aș fi în locul lor aș face și eu probabil la fel, pentru că, ușor paradoxal: 

- cartierul e suficient de sigur ziua încât să îți lase curierul cumpărăturile pe verandă;

- populația Atlantei e majoritar de culoare, criminalitatea e ridicată și sentimentul de nesiguranță palpabil (n-o fi corect politic, dar e real);

- autostrăzile sunt multe, mari și drepte, dar totuși accidentele sunt la ordinea zilei (în trei zile am văzut vreo cinci) - din plictiseală fiecare face și altceva la volan și e neatent, ceea ce induce senzația că e plin de simpletoni. 

Așadar nu poți să-i acuzi pe oameni că-și iau arme. E clar, o spirală și o să fie imposibil să le mai strângă de pe străzi. Din păcate nu înțeleg de ce-i așa de permisivă legea încât să dea voie unui bitang de 20 de ani  să cumpere o pușcă semiautomată, una de asalt sau cu lunetă. 

Update: Statistica QZ.com: Între 2000-2010:
USA(309 mil locuitori) 27 atentate
Alte 36 de țări (3,8 miliarde locuitori) 28 atentate, mare parte dintre ele fără arme de foc. În 13 din aceste țări: 0 atentate.

Update2: interesant

Citește în continuare