Ce-am înțeles eu dintr-un whiskey trip la Dublin

După trei zile pline petrecute în Dublin m-am convins că există reguli clare și respectate, mai ales în arta fabricării whiskey-ului. Scurtă recapitulare:

- whiskey desemnează băutura irlandeză și whisky pe cea scoțiană? Nu prea. Istoric vorbind, whiskey e doar băutura produsă în Dublin, diferențiată până și de frații de la țară, care nu aveau voie să folosească varianta cu ”ey”;

- am băut whiskey single grain, produs de distilerie ”butic”, făcut din... porumb. Practic bourbon american reinventat;

- whiskey-ul e triplu distilat iar scotch-ul doar dublu distilat. Există și scotch triplu distilat și e foarte bun;

- scoțienii își usucă grânele germinate la foc de cărbune sau turbă (”peat”). Irlandezii nu, cu excepția momentelor când o fac totuși, pentru că există și irish peated single malt.

Cred că singura regulă care chiar se respectă este: nu stocați whiskey in Dublin, ca să nu ia (iarași) foc orașul.

Slainte! 

Citește în continuare

China: mâncarea

Când te pregătești de China auzi tot felul de zvonuri (precis ancorate în realitatea vreunei provincii) dar situația în zona Shanghai e modernă și consumeristică, se poate rezuma foarte simplu: nu mănâncă nimeni câini la mall. Singura dată când am rămas stupefiați la mall a fost când am auzit piesa Ghiță a Cleopatrei. 

Am fost invitați în prima seară în Nantong la cină la un restaurant de-al lor, a ales un localnic pentru noi nouă feluri de mâncare - împărțită la patru persoane, plus bere, cam 30 de dolari. În Shanghai prețurile sunt de vreo 4 ori mai mari în localurile frecventate de străini.

Cu toate aromele și mirodeniile de la chinezi, sincer, prefer mâncarea japoneză, mai ales dacă e gătită în fața ta sau se numește sushi. Vă arăt doar o poză, dar să știți că au un ficat de gâscă delicios și nici cu cotletele de miel nu mi-e rușine. 

Tradiția locală spune că băutura se bea caldă - și apa și berea. Când te așezi la masă primești o carafă cu apă caldă. Rar am găsit bere rece-rece, de obicei aveau câteva sticle puse la frigider, dar majoritatea localurilor vând limonada asta pe post de bere. Când am dat de Corona aproape mi-au dat lacrimile de fericire. Ba chiar am luat una în buzunar și în camera hotelului, care nu avea bar și oamenii ăștia închid plenar și plictisitor totul la ora 22. Ca paranteză, Corona și Dos Equis (XX) au fost salvarea și când am dat de IPA-urile americane.

O experiență faină a fost într-un restaurant foarte popular (unde în prima seară n-am găsit loc), care servește hot pot - echivalentul cu supă al pietrei încinse. Îți alegi supa și ingredientele și ți le prepari la foc mic în lichid. Noi am făcut greșeala să luam supă picantă amândoi, n-am avut cu ce stinge iuțeala, am transpirat abundent.

Chestia aia verde din oala din plan apropiat, pe care am avut nefericirea să o aleg eu, a pișcat de 10 ori mai tare decât cea roșie aleasă de colegul meu. Ne-am preparat în ele somon, vită și porc. Gheața a fost foarte bună ca să răcesc ce mai rămăsese din bere, iar noi am fost foarte populari cu o familie de localnici, și-au făcut poze cu noi și ne-au cinstit cu o sticlă de suc de mere.

Amuzant a fost că, deși eu mă laud că știu să folosesc bețele, invariabil, la cinci minute după ce ne apucam de mâncat, apărea chelnerul cu tacâmuri.

Bineînțeles, există ca și în România, o grămadă de traduceri hilare în engleză: spicy handheld devices sau cumin mutton? Hm, grea alegere.

Duck blood sau fried gluten?

Am intrat și în supermarket, ca la muzeu. N-am avut interes să întreb ce-s drăciile astea, vă las pe voi să le identificați. Or fi comestibile, că altfel nu s-ar vinde.

Cu micul dejun de la hotel am avut oareșce probleme, în sensul că serveau tăieței de-ai lor, diverse aluaturi și plăcinte cu tofu sau soia, respectiv găteau supe. Tinând cont că în România era ora 3 dimineața, mergea o supă, ca atunci când te dregi după o noapte grea.

Una peste alta, nu mori de foame nici în China. N-am cel mai tare stomac din lume, m-a pus uneori în pat mâncarea din Germania sau Croația, dar cu chinejii n-am avut probleme.

Anecdotic, dar totuși util, dacă întrebați pe stradă și se uită lumea ciudat la voi, trebuie să știți că McDonalds se pronunță Madalau, hamburgerul e hambabau, cheers/noroc se zice can bei (foarte potrivit: cam bei, bă băiete). Iar tanti de la financiar de la firmă nu făcea diferența în pronunție între customs și customers, a fost foarte interesantă conversația cu ea, dar asta e altă poveste.

Citește în continuare

China: chinezisme

Cum ziceam și în episodul anterior, chinezii se modernizează, dar e un proces gradual și cei mai inteligenți dintre ei își dau seama nu doar că au probleme de calitate dar și că trebuie să facă ceva în acest sens. De aceea preferă mărci, furnizori, consultanți sau agenți de vânzări vestici, iar europenii și nord-americanii au o reputație bună - e foarte mult loc de făcut business acolo pentru noi. 

(Bineînțeles, vă spun ce-am văzut, auzit, înțeles într-o săptămână de stat acolo, nu am devenit expert în economie chinezească peste noapte, e clar că situația e mult mai complexă și mai nuanțată)

Clădire cu decupaj pentru dragon

Statul și partidul se asigură că investițiile sunt executate după regulile lor, există o luptă contra corupție în plin avânt, dar oricine ia în calcul să activeaze acolo trebuie să le înțeleagă întâi cultura, obiceiurile și superstițiile. Nu te sună aproape nimeni dacă ai număr de telefon cu 4 iar 14 e altă cifră nenorocoasă, lipsește atât ca etaj la hotel cât și ca număr de versiune la software. Dragonul, simbolul pe care-l vedeți în forma acoperișurilor lor, trebuie să poată zbura, unele clădiri înalte au goluri în ele ca să-i permită trecerea, nu e bine să te lauzi că i-ai frânt spiritul și poți declanșa (cu suficient talent) o criză bancară doar panicând populația. Nu întorci peștele în farfurie de pe o parte pe alta, pentru că înseamnă că o să se scufunde barca de pescuit și poți ofensa gazda, dacă e de modă veche.

Numărul 4 lipsește

Pe stradă încă se practică jocuri de noroc, pe o pătură întinsă pe portbagajul unei mașini, cu banii la vedere, sub ochii poliției. Ringtone-urile telefoanelor sunt niște slagăre chinezești tânguitoare. Fumatul e permis în multe locuri, i-am văzut pe unii cu țigara în gură și la masă, dar nu mulți fac asta și atmosfera e respirabilă.

În Nantong m-am simțit ca un negru aterizat în Vaslui: se holba lumea la noi. Din fericire sunt prietenoși, încearcă să vorbească cu tine sau își fac semnul de OK pe geamul mașinii, râzând. Își trimit copiii să te cunoască, să-și exerseze engleza și le fac poze. Habar n-au de România, pronunțată în engleză, am aflat prea târziu că numele e cel fonetic: Lou-Ma-Nia (nu există Ro) așa că habar n-am dacă ne știu ori ba. Poza de mai jos e din Shanghai, foarte simpatice fetițele. Observați ce face mama în fundal:

Faceți poză cu maimuța. În acest caz și maimuța face poză fetițelor.

Apropo de calitate și de munca cu hei-rup-ul: deși îți livrează 80% rebut, cer să fie plățiti 100%, altfel nu mai primești altă comandă. Pișoarele din wc-ul halei erau toate conectate la apă, aveau fotocelulă care le declanșa dacă te apropiai de ele - dar nu toate erau conectate la scurgere. Random. Un fel de ruletă chinezească. În apărarea lor trebuie să zic că firma era încă în construcție.

În ghereta portarului care permitea accesul în parcul industrial era și expozitie de cămăși, cu vânzare,  fără cabină de probă, într-una din dimineți am văzut un bărbat la bustul gol care proba.

Porsche Cayenne cu îmbunătățiri:

Citește în continuare

China: Drumul spre Shanghai

În caz că nu v-ați prins de pe hartă: China-i cam pe unde a înțărcat mutu iapa. Un zbor din Frankfurt sau München către Shanghai dureaza 11-12 ore. În primele două treci de Europa, după care îți rămâne "doar" fostul URSS, Mongolia și China însăși.

Ruta noastră a fost complicată ușor de venirea din concediu a colegului Vali care mă însoțea în delegație  pe Otopeni, în ultima zi în care nu era prea târziu să plecăm la chineji, așa că am mers și eu încolo cu mașina, am zburat amândoi spre Frankfurt și de acolo spre Shanghai (SH), apoi a intervenit soarta și furtuna din Shanghai și am aterizat în Nanjing, un oraș aflat la vreo 300 km de SH. După care am stat cinci ore jumătate pe pistă, în avion, așteptând să primim permisiunea de decolare. Total zbor: 16,5 ore. Ajunși într-un final pe aeroportul din SH, n-am mai avut decât să trecem de controlul vizelor și să ne luăm bagajul, apoi să ne suim în mașina care ne aștepta și să mai mergem două ore până în Nantong, micuțul oraș de 7 milioane de locuitori unde este amplasată firma (daneză) la care aveam treabă. Total general: 31 ore de când am ieșit din casă până am intrat în hotel.

În arhiva blogului o să găsiți și alte peripeții de pe avioane, se pare că astrele zâmbesc de câte ori am un zbor intercontinental. De fapt l-am și avertizat pe Vali la început. M-a crezut, că a citit și el pe aici de-a lungul anilor, dar n-a avut oroarea să încerce pe pielea lui până acum. 

Așadar nici zborul de întoarcere nu putea fi lin: am urcat în avion punctuali, ne-am pus în mișcare și... ne-am oprit la un moment dat, un senzor de temperatură la sistemul de frânare dădea cu virgulă. Așa că iar am stat pe pistă, până cei de la hotline-ul technic din Frankfurt al Lufthansa au zis că e ok, dar mai trebuie să confirme un tehnician de la fața locului. Au chemat tehnicianul iar după altă jumătate de oră acesta a zis nem, haideți voi cu măgăoaia înapoi în locul de parcare că eu nu pot interveni în zona de decolare. Logic. Așa că ne-am mai plimbat pe pistă un pic (aeroportul Pudong e imens, de la pista de aterizare la terminal faci 10-15 minute cu avionul - rulând, nu zburând). După care a venit mini technicus și a dat ok-ul. După care a trebuit să facem plinul măgăoaei. După care am mai stat locului o oră până am primit permisiunea de decolare: total bonus = 3 ore. Deja ne gândeam că pierdem legătura spre Sibiu, dar am prins-o, a fost aproape la limită.

Despre Nantong pot să vă spun că are: McDonalds, KFC și pizza Papa John's, șantier naval și recunoaștere (inter)națională pentru fabricile de textile - care între timp au fost mutate în Cambodgia. Practic a devenit locul ideal pentru a deschide o turnătorie: există hale de producție părăsite de textiliști iar muncitorilor de la șantierul naval turnătoria li se pare muncă de birou, fac același tip de activitate dar nu în aer liber și nu cu piese de zeci de tone.

Câteva poze:

Podul peste râul Yangtze, autostradă cu 3 benzi pe sens

Blocuri relativ vechi, fiecare balcon e un fel de cușcă

Toate mașinile sunt moderne, dar sunt și extrem de multe scutere și alte drăcii cu 2-3 roți

Alt bloc relativ vechi, o să arăt ce se
construiește nou în episodul următor

Priveliștea de pe geamul hotelului. Trebuia să fie o zi însorită.
Vizibilitatea e până la al treilea rând de blocuri din cauza smogului.

To be continued..

Citește în continuare

Detalii despre viza de China

Un articol reportaj-utilitar despre câteva aspecte ale obținerii vizei de business de China, poate ajută pe cineva vreodată. 

Secția consulară se află în cadrul Ambasadei RP Chineze și are programul oficial de funcționare 9:00 - 11:30. Nu se fac rezervări sau programări pentru viză, trebuie să mergeți să luați bon de ordine acolo, de obicei intră toate persoanele care primesc bon, dar am auzit că ar fi și excepții. Cert e că trebuie să verificați pe site-ul ambasadei dacă nu cumva ziua respectivă e sărbătoare chinezească, căci atunci nu au program cu publicul (între 2-5 octombrie e un fel de festival al recoltei, deci grijă).

Noi am ajuns pe la 9:30 și am luat bonurile 51-52, probabil era deja coada formată la ora 9. Sunt multe persoane care intermediază acest proces, fac coadă pentru clienți sau depun ei actele, nu știu cum funcționează, căci la prima cerere de viză e nevoie să te prezinți personal.

Sunt trei ghișee și doar unul prelucrează tot timpul cereri de viză. La altul se ridică pașapoartele, fără bon de ordine și fără să fie necesară prezentarea personală, dar se ocupă și de cereri dacă nu e nimeni la ridicat. La cel de-al treilea ghișeu e o doamnă chinezoaică, ce deservește în special alte cazuri, însă se mobilizează atunci când se apropie ora închiderii și au rămas doar cei cu viză. Azi a pus umărul la treabă însuși consulul, pentru că nouă ne-a venit rândul abia spre ora 12, asta în condițiile în care unii dinainte au renunțat iar după noi mai erau persoane.

Actele necesare sunt cele de pe site (repet, pentru viză de business): formularul de pe site completat, invitație de la partenerul de afaceri chinez, adeverință de asumare costuri și angajare de la firma din Ro, rezervare de zbor și hotel, poză, pașaport și copie după el (doar cum se deschide la fila cu poză, nu tot). Dacă aveți un pașaport nou, aduceți-l și pe cel vechi, o să vi-l ceară. Nu plătiți nimic în avans (detalii mai jos).

Există toalete iar accesul în consulat nu e strict, se poate sta și pe scări, la aer. Este pe acolo un domn care se ocupă de ordine și care vă poate răspunde la întrebări. Îl recunoașteți ușor, e singurul care poartă geacă vara și o să vă explice cu detalii de ce e mai bine la chinezi decât la americani.

Referitor la formularul care trebuie completat: vestea bună e că e mult mai puțin stufos decât la americani, vestea proastă e că e scris în chineză. Glumesc, are și parte în engleză. Degeaba bifați că vreți viză pe un an, vă pune la ghișeu să corectați și să rebifați o singură intrare. Cam stupid, pentru că pe formular scrie că acordarea vizei și tipul ei sunt la latitudinea angajatului consular, iar pe formular scrie să alegi tipul de viză dorită. Eu doream pe un an. La fel, am scris că o ședere va avea maxim 14 zile, dar m-a pus să corectez și să aleg fix perioada dintre zboruri. Data și semnătura cred că trebuie trecute musai de mână, dar data trebuie să fie ziua depunerii, nu a completării. Nu sunt clare pe site aceste aspecte. 

Dacă vă aprobă viza, trebuie să plătiți taxa trecută pe bonul pe care o să-l primiți la una din cele patru sucursale bancare indicate de ei. Una e chiar după colț, ajungeți ușor la ea. Dar musai plata în ziua ridicării documentelor! 330 de lei pentru o intrare (cu taxa urgență) nu-i chiar așa ieftin.

Cu taxă de urgență durează două zile procesul (dacă depui miercuri ridici vineri), în procedură normală durează cinci zile lucrătoare.

Succes și vânt din pupa. 

P.S. Nu mâncați zăpadă, chiar dacă nu e galbenă, poate avea urme de smog.

P.P.S. Pe un bișnițar care voia viză turistică, ca să "viziteze" bazarurile, l-au întrebat ce obiective turistice vrea să vadă și l-au trimis la plimbare.

Citește în continuare

Castelul de Lut - un mic dezastru pentru Porumbacu

Merg regulat de vreo cinci-șase ani la o cabană de pe Valea Porumbacului, pe drumul spre Negoiu, mai sus de Castelul de Lut, pe care l-am văzut construindu-se și transformând o vale liniștită într-un loc asaltat de turiști. 

Să ne înțelegem din start, la fel cum liniștea cerută de pensionarii din Centrul Istoric al Sibiului era stupidă, nici interzicerea turiștilor pe vale nu e o idee bună - dar infrastructura lasă mult de dorit iar nebunia cu castelul a atins cote greu de imaginat pentru mine: duminică doi șoferi diferiți s-au plâns că a durat 30 de minute să treacă de el, spre noi. Înțeleg că românii se plictisesc, dar nici aici nu prea ai ce face: dai cinci lei (daca am înțeles bine) și vizitezi o cameră amenajată sau stai pe pajiște, lângă râu. Există o construcție care va funcționa ca restaurant, dar nu știu dacă i-au dat drumul. Luni la ora 16, situația se prezenta în halul ăsta:

Iar sâmbătă a fost așa, sute de metri buni cu mașini parcate:

Drumul dintre DN (Porumbacu de Jos) și Porumbacu de Sus (PdS) mai e cum e, dar PdS are strada principală spartă din cauza introducerii canalizării, iar localnicii sunt în pragul revoltei din cauza norilor de praf ridicați de mașini. Apoi, drumul spre Negoiu, care începe din PdS, nu e asfaltat propriu-zis, e tasat cam o dată pe an, acoperit parțial cu o crustă de asfalt (sau ceva derivat) peticit, pusă peste pământ și nu e destul de lat ca două mașini să treacă confortabil. 

Într-o zi de weekend din iarna trecută doar eu am pus umărul la împins vreo două-trei mașini ce patinau cu roțile în șanț, pentru că au făcut loc unei mașini din sens opus și n-au mai avut suficientă tracțiune. Acum vine vârful de sezon iar parcarea de 10-20 (?) de locuri e insuficientă. Mai mult, proprietarul a îngrădit cu sfoară zona din jurul drumului și nici nu a investit în achiziția unui teren adiacent, pe care tronează un mare semn "de vânzare". 

Mie asta-mi miroase deja a indolență și nepăsare dar nici rolul primarului și neimplicarea lui în toată afacerea asta nu mi-e prea clară. Lucru românesc...

Citește în continuare

Azi nu m-a întrebat nimeni dacă am bilet pe numele din buletin

Am ajuns acasă din delegație și mi-am dat seama că am reușit performanța să zbor de la Frankfurt la Sibiu via Munchen fără să-mi ceară cineva să arăt în același timp buletinul și biletul. Puteam călători cu biletul altcuiva.

Checkin-ul l-am facut online, am primit boarding pass-ul (numit BP de aici înainte) pe telefon. La Frankfurt e automatizat procesul de predare a bagajului de cală, verifică cineva la intrarea în zona respectivă dacă ai bilet Lufthansa și atât. Pui codul de bare al BP-ului pe un scanner, iți tipărește mașinăria eticheta, o lipești pe bagaj și gata.

La intrarea în zona securizată am arătat doar BP-ul, iar la urcarea în avion am trecut printr-o poartă automată, care se deschide la scanarea aceluiași BP.

La Munchen am trecut din terminalul Schengen în cel non-Schengen pe la poliția de frontieră, care mi-a verificat doar buletinul.  (Teoretic puteam evita și controlul uman al buletinului, există porți automate la care prezinți pașaportul). Apoi la gate-ul spre Sibiu era același sistem cu poartă automată care verifică BP-ul.

Dacă stau să mă gândesc, și la plecarea din Sibiu a fost la fel, cu excepția momentului când am predat bagajul de cală unui operator uman.

Văd două potențiale probleme la această relaxare:

1. Dacă nu mai poate merge un coleg în delegație îmi dă mie biletul, chiar dacă e nominal și netransmisibil. Am șanse mari să economisesc taxa de schimbare de nume (50 eur) percepută de compania aeriană. Am șanse la fel de mari și să fac pușcărie dintr-o prostie :)

2. Una mai gravă, dar poate nu stau lucrurile așa cum îmi imaginez eu: dacă un terorist roagă un prieten să cumpere bilet, poliția nu o să știe că respectivul pregătește ceva (presupunând că acum se poate lega la sistemele de rezervare a biletelor și n-are alți informatori). Dacă respectivul terorist nu e pe lista celor cu interdicție de călătorie, poliția află doar în momentul în care se urcă în avion că respectivul a plecat. Bineînțeles, omul nu o să poate aduce materiale periculoase la bord (deși am văzut niște articole pe baza unor investigații TSA anul trecut și nu era chiar roză situația).

Presupun că există totuși niște mecanisme de siguranță invizibile mie, nu vă isterizați :)

Bonus: un bagaj se odihnește pe pista de la Munchen, fără să-i pese cuiva. O fi căzut din căruț?

Citește în continuare

Hi-tech sudist

Când am fost în State acum 6 luni am închiriat o mașină. Ocazie cu care am descoperit două chestii diferite la americani față de restul lumii:

Prima: dacă ești suficient de idiot încât să te închizi singur în portbagaj, cu ajutorul acestei manete poți să te eliberezi. În caz de răpire nu ajută, presupun că infractorii au să taie firul.

A doua: există parcări fără automate, doar cu căsuțele astea în care îndoi o bancnotă de 5 dolari și o îndeși cu ajutorul unui instrument ce aduce cu o daltă în fanta corespunzătoare locului pe care ai parcat.

Citește în continuare

Șocant: o nouă evadare la zoo

Blogul îmi spune că n-am mai fost la zoo din 2010. Am constatat multe schimbări: de la logo la extinderea spațiilor animalelor, însă numărul maimuțelor rămâne constant - și nu mă refer la cele din spatele gratiilor. 

Dar să revenim la oile noastre.

Vestea bună: au băgat lemuri. 

Vestea proastă: nu pentru mult timp, prostuții ies prin gard. Dacă vrea cineva un pui de lemur, poate să se servească și să bage în traistă.

Ora de Sibiu: vă dau voie să copiați titlul

E periculos și sare la jugulară

Există și un spațiu de joacă pentru copii, mai atractiv pentru pici decât niște animale toropite de căldură, care se ascund ce știi pe unde. O mare parte din acțiune a decurs cam așa:

- uite, tati, renul, care tocmai năpărlește, e letargic și cam pute

- uite, tati, ghepardul, acolo sub leagăn

- uite, tati, leul, trântit pe spate la 15 metri de gard. Nu ăla, ăla-i bușteanul

- uite, tati, lupul... chiar, unde-s lupii?

- uite, tati, cămila, de la distanță, că nu urcăm ditamai dealul cu căruciorul

- uite, tati, ursul, ce bine că ăsta mișcă! A, face caca. Fiică mea și ea: caca! Nici ăsta la oliță...

Copila, care e obișnuită să mângăie cățeii din cartier prin gard, a vrut să petuiască ursul. Au urmat țipete, trânteli pe jos și lupte... iar ursul s-a refugiat în bazin. Mai mergem.

Citește în continuare

Am tras cu armă de asalt doar cu buletinul

Ce poți să faci în Charlotte într-o zi de duminică? Să mergi la biserică, muzeul Nascar, într-o drumeție, la shopping sau să trăiești și tu visul american și să pui mâna pe o armă de foc. Așa că ne-am dus la unul din multele poligoane (indoor shooting range) din zonă, care se lăuda că are cel mai modern armament. 

Am ajuns la ora deschiderii, așa că am admirat câteva momente priveliștea downtown-ului:

Odată intrați, ne-am aflat direct în paradisul oricărui flăcău care a văzut filmele cu Rambo. Cum zicea colegul neamț, majoritatea pușcoacelor sunt mai ieftine decât iPad-urile. Muniția stătea pe raft la liber, ca la supermarket.

Ne-am dus la tejghea și unul din vânzători ne-a îndrumat înspre zona din spate, unde se afla poligonul. Ne-au pus în fața unor televizoare și am urmărit un instructaj de cinci minute despre manipularea în siguranță a armelor de foc. Chestii de bază: nu îndrepta arma spre nimeni, când pleci cu ea ține-o cu fanta de evacuare în sus, să se vadă că nu e glonț spre țeavă, dacă observi ceva dubios sau îți cade pistolul pe jos strigă ”halt fire”. Apoi ne-am trecut datele într-un formular electronic și am semnat waiver-ul (declarația prin care ei nu sunt responsabili dacă pățim ceva din prostia noastră). În continuare ne-a preluat un domn de la ghișeu, căruia i-am spus că suntem virgini în ce privește armele (niciunul din noi nu făcuse armata). Ne-a luat pașapoartele și ne-a arătat cum băgăm gloanțele și deblocăm siguranța pistolului, apoi ne-a invitat să ne alegem ce vrem noi de pe tejghea sau panoul din spate, care arăta așa:

Zona de închiriere și așteptare, în spatele sticlei antiglonț se vede poligonul

Am ales o cutie de 50 de cartușe de 9mm și un pistol Beretta, câte o țină de hârtie pentru fiecare, ni s-a asignat o pistă de tragere, ne-au dat ochelari și căști și am intrat în zona poligonului. Am montat una din ținte pe suportul mecanic și l-am trimis la o distanță decentă de 5 metri (se ducea la maxim 8 metri) apoi a venit momentul introducerii muniției în încărcător. Am băgat vreo 5 gloanțe, încărcătorul în pistol, am identificat siguranța și mi-am dat seama ce urmează să fac, așa că l-am chemat pe supraveghetor să-l întreb dacă e totul ok, nu cumva să comit o prostie și să-mi bubuie drăcia în figură. Era ok, am luat postura de tragere și am început să apăs pe trăgaci. Are o cursă mai lungă decât te-ai aștepta iar momentul când declanșezi prima dată e emoționant. Ce-i însă și mai emoționant e când vecinul de cabină te ia prin surprindere și trage cu o semi-automată de peste un metru lungime, proprietate personală, alimentată cu muniție mare, care te asurzește și prin căștile de protecție. Aproape să-mi cadă pistolul din mână. 

După câteva runde fiecare ne-am relaxat, am decis cu colegul să schimbăm arma. Puteam schimba de câte ori vrem, era înclus în preț. Ne-am luat un alt pistol, un XD-Mod2 subcompact, pentru că arăta cool. N-am tras prea mult cu el, că ni s-a făcut poftă de ceva mai mare, așa că colegul s-a întors cu o armă de asalt israeliană, Tavor TAR21, care folosea același tip de muniție. Având cătare cu punct roșu n-a fost prea greu să nimerim ținta. Menționez că e interzisă rafala, se trage doar foc cu foc.

Când am epuizat gloanțele deja se încinsese atmosfera, fiecare cabină era ocupată, se trăgea ca-n filmele cu război, mirosea intens a praf de pușcă ars și era o bubuială constantă, așa că ne-am uitat unul la altul și am exclamat: shotgun! După care m-am gândit că a doua zi am prezentare la client și nu e cazul să risc un umăr dislocat sau altă chestie născută din ignoranță, așa că am zis pas, data viitoare, a fost suficient pentru prima dată. Cam așa arăta podeaua:

Concluzii: sportul ăsta e o combinație de cocoșeală cu riscuri asumate, partial sub controlul tău, dar parțial necontrolabile. Când am intrat mi-am adus aminte de moartea acelui faimos lunetist american, omorât stupid într-un astfel de poligon de un fost coleg ce suferea de sindromul de stres post-traumatic. E drept, există un supraveghetor în zona de tragere, dar nu e înarmat. Ce poate să-ți facă dacă îl apucă pe careva amokul? Și eu am familie acasă... dar shotgun... și mitralieră! 

Prețuri: 80 de dolari în total pentru o oră de tragere pe o pistă de poligon (doi oameni), inclusiv 50 cartușe, mai multe ținte din hârtie și închirierea armelor. Prețuri pentru membri:

După incidentul din Orlando am citit că s-a bulucit lumea să cumpere fix arma atacatorului, au epuizat stocul de AR-15, iar aseară am primit mail de la ăștia că au băgat marfă, au iarăși acest model în stoc. Ciudați oameni, însă și mai ciudat e că în țara în care sunt interzise grădinile zoologice cu animale domestice pe care să pună mâna copiii, pentru că i-ar putea împunge (capre), e voie să-i iei la poligon, iar dacă au sub 12 ani e chiar gratis, ești încurajat să le bagi microbul de mici. Era un domn cu băiatul său, în jur de 10-12 ani, trăgeau amândoi cu ditamai pușca proprietate personală fără rețineri.

Citește în continuare