Am fost la Rolling Stones acum cinci ani, pe fostul 23 August, ultimul concert înainte de demolare, iar RHCP au fost primii artiști ce au concertat pe Arena Națională; deși nu mi-am propus să ”închid cercul” iată că s-a întâmplat totuși. Fain stadion, deși se vede că e lucru românesc, făcut fără perspectivă: parcare nouă, de 1600 de locuri, total insuficientă, dar totuși neaccesibilă. Alte locuri de parcare, ioc. De fapt durerile cu Bucureștiul sunt multe și vechi, de la ora făcută pentru a ajunge de la capătul autostrăzii până în Romană, în condițiile în care Capitala cică e ”goală”, la semnalizările defectuoase a aproape orice: linia de metrou, direcția spre Arenă, wc-uri. Pe lângă parcările cvasi-inexistente, metroul s-a închis la ora 11, chiar la terminarea concertului, business as usual, să lăsăm cei 45.000 de fraieri pe care i-am rugat să nu vină cu mașinile să se descurce.
Concertul a fost reușit, deși stadionul suferă la capitolul acustică - ecoul e impresionant iar la un eveniment sportiv cred că se face o atmosferă de excepție, și acum a fost la fel, problema e că sunetul e afectat de multitudinea de suprafețe (2 inele de tribune plus copertina). Timpul ne va lămuri dacă putea sunetistul să facă mai mult sau locația nu e propice pentru muzică. Stând în tribuna din dreapta scenei, foarte departe de cortul sunetistului, nu-mi făceam probleme că o să se remedieze ceva, dar, deși prima piesă a fost o cacofonie de sunete venite din toate direcțiile, totuși ulterior s-a îmbunătățit situația. N-a fost ideală, dar a fost mai bună decât se deduce din înregistrările de mai jos. Până la urmă a fost concert rock și volumul contează, nu stă nimeni să asculte fiecare notă clar.
Trebuie spus că albumul Californication a fost unul din preferatele mele, l-am ascultat zile întregi pe repeat, Stadium Arcadium mi s-a părut o porcărie, iar I'm with You a prins și el zile în playlist, așa că aveam o oarecare idee despre ce se va cânta și am recunoscut majoritatea pieselor, în afară de vreo patru mai funk, restul mi-au plăcut toate. Under the Bridge, unul din hiturile generației MTV din care fac parte, a fost cântat cu tot stadionul și a fost cel mai tare moment al concertului, mi s-a ridicat părul pe mână. Situația s-a repetat și la Californication, iar Scar Tissue, By the Way și The Adventures... urmează în top. Băieții sunt profesioniști și talentați, trecând peste noul look de anti-star, trucker/hillbilly al lui Anthony, mi-au plăcut și pasajele dintre piese și intro-urile, dueturile instrumentale. L-am apreciat mai mult pe Flea live decât în înregistrări, are un killer bass în aproape toate melodiile. Show-ul s-a terminat relativ surprinzător, după o oră și 50 de minute, un singur bis, fără să cânte Snow. Spre comparație, Leonard Cohen, la 78 de ani, trece de 2 ore jumătate, iar Bruce Springsteen a stat pe scenă trei ore. La alții nu-mi aduc aminte cât a durat, dar peste două ore pare să fie norma, mai ales când biletele sunt scumpe. Ca să parafrazez niște review-uri de gadgeturi: a fost un show corect, afectat de probleme de sonorizare, în care artiștii nu s-au omorât cu firea, dar nici spectatorii n-au gustat toate piesele. Nu-mi pare rău de bani, dar a doua oară nu cred că m-aș mai duce.