Gânduri random despre jogging

M-am apucat de jogging, că sala de baschet e în renovare din decembrie și prin martie am resimțit lipsa de activitate sub formă de burtă. Conform principiului că cel mai afon își cumpără cele mai tari schiuri, așa și eu m-am apucat temeinic de investiție: teneși noi, de fugă, musai cu un număr mai mare, că se umflă laba; tricou dry-fit că bumbacul reține transpirația; pantaloni scurți și șosete speciale; borsetă în care să pun cheile și telefonul (n-am suficient braț să-mi atașez iphone-ul de el). N-am spart pușculița, că au fost reduceri pe emag, dar mi-am adus aminte de momentele când eram tineri, maică, și în putere, fugeam și în clăpari sau ne dădeam pe biciclete din fier, cu dinamul pus pe roată.

Mi-am pus Apple Watch-ul la treabă și în 16 martie am fugit fabuloasa distanță de 2,35 km! M-am simțit extraordinar... de groaznic, sub 10 grade afară, vânt nebun și splină care bătea ”ca surdu-n tobă” (am auzit expresia asta de curând, în alt context, și mi-a plăcut). 7 încercări și o lună mai târziu, ajunsesem la 6 kilometri, moment în care mi-am dat seama, cu ajutorul prietenilor mai experimentați, că fug prost. De fapt nu prost, ci prea repede. După alte două săptămâni și patru antrenamente, într-un ritm ardelenesc și molcolm, pe 1 mai muncitoresc am ajuns la 10 km - cum scrie la manual: ținut puls sub observație, jos, ca să consume corpul grăsimile, nu să creeze mușchi. De atunci fug 8-9 kilometri în weekend, dimineața, cam o oră, cu sprint la fiecare km, de la Zoo spre Rășinari, pe pista de biciclete, aș face poate mai mult sau mai des, dar genunchii nu-s chiar noi și scârțăie.

Sincer, n-am crezut niciodată că o să pot fugi 10 km, mă plictisea doar gândul, dar organismul a făcut, surprinzător, salturi mult mai repede decât credeam, îmi propusesem să ating borna asta doar weekendul viitor când e maratonul (la care nu particip, că am alte obligații).

Înapoi la Apple Watch: eram de mult curios să-l testez și la sport, are mod de alergare, așa că e util pentru antrenamente de bază: îți arată distanța parcursă, timpul, viteza medie, pulsul, dar ai și acces rapid la playlist și notificări. Odată ce ai telefonul în husă, la spate, e complicat să ajungi la el, ceasul și butoanele de pe căști rămân singura variantă rapidă de control. Nu e foarte stabil când ai un playlist de pe Apple Music, nedescărcat pe telefon, dacă n-ai semnal de date cum trebuie se întrerupe. M-am trezit la un moment dat apăsând frenetic pe butoane, încercând să pornesc orice piesă, în timp ce fugeam - intr-un final a pornit o melodie Loreena McKennitt, care cântă niște balade de priveghi celtic, foarte nepotrivite pentru jogging. Altă dată am uitat să scot modul de repetiție a unui singur cântec, cu care îmi adorm fata. Pățăști, înveți...

Citește în continuare

Tribul CSU

Articol apărut în numărul 150 al revistei CSU Fans, ediție aniversară și retrospectivă. 

Păstrez în memorie câteva amintiri clare din interacțiunea cu baschetul: momentul în care profa’ de sport a avut inspirația să ne dea și un alt tip de minge decât cea de fotbal, în clasa a 7-a; meciurile Sibiului, din “Aprozar”, transmise de Antena 1 sâmbăta dimineața; excursia de câteva zile în creierul munților, în care singura informație pe care am cerut-o de acasă când am prins un telefon fix a fost dacă am ieșit campioni (titlul al 2-lea); inaugurarea Sălii Transilvania, apoi meciul de retragere al lui Benny Pelger; primul streetball CSUFans și cel în care ne-a arbitrat Toci; recordul 72 ore de baschet; efuziunea perioadei Schomers și, peste toate, scandările întregii săli, care ridicau părul pe ceafă și muiau genunchii adversarilor: CSU! CSU! CSU!

În Sectorul A am trăit singurele momente când am simțit că fac parte dintr-un trib, toate diferențele de vârstă, educație, poziție socială s-au estompat – probabil am dat singurul Prefect care țopăia agitând fularul în spatele coșului gazdelor, încercând să distragă atenția echipei adverse.

Chiar dacă anii 2000 n-au adus un nou titlu la Sibiu, mă bucur că am făcut parte din comunitatea creată în jurul forumului csufans.ro, că a apărut această revistă și toate celelalte activități de promovare a baschetului și fair-play-ului în sport, că am cunoscut o mulțime de oameni faini din diverse cercuri, pe care altfel n-aveam cum să-I întâlnesc, și că de câte ori calc în sala Transilvania dau de prieteni vechi.


Atmosfera de la meciurile cu miză nu poate fi descrisă și îmi doresc să mai avem parte de ea și în anii ce au să vină, ca să poată înțelege și copiii noștri spiritul CSU și să nu ne creadă niște nostalgici care folosesc cuvinte mari.

Citește în continuare

Short story cu alergători

Acum vreo lună a avut loc un semimaraton la Sibiu. Un prieten a vrut să-și înscrie nevasta dar s-a înscris pe el, din neatenție. La fete. Dacă tot a plătit taxa de participare, a concurat. A ieșit pe locul 8. La fete. Avea entorsă, de la baschet.

Citește în continuare

March Madness - baschetul NCAA în 2 materiale

Dacă e martie, înseamnă că americanii pasionați de baschet se uită la turneul final al campionatului universitar Nord-American. În Europa nu e foarte populară competiția, dar materialele care au fost difuzate duminică seara sunt interesante.

Cel mai scurt (20 min) e din emisiunea lui John Oliver și tratează problema faptului că studenții-atleți nu sunt plătiți și n-au dreptul să accepte sposorizări sub nicio formă, într-o competiție care face bani grei și unde antrenorii au salarii și de 7 milioane dolari anual:

Cel de-al doilea e un documentar produs de ESPN în seria 30 For 30 despre Christian Laettner, cel mai galonat jucător de baschet la nivel de colegiu. Din cauză că era alb, frumușel, talentat, juca dur și provenea dintr-un colegiu de fițe a devenit cel mai urât jucător amator de baschet - iar filmul încearcă să analizeze de ce multă lume îl urăște și astăzi, după 25 de ani de la evenimente.

Citește în continuare

Griji pe care nu le aveam acum 10 ani

Ca în fiecare an, ianuarie e luna când strângem banii ca să plătim sala unde jucăm baschet. 

Anul trecut am făcut operațiunea asta printr-o asociație sportivă, căci ele beneficiază de 20% discount, și, surpriză! - a dat membrul fondator de greutăți financiare, a schimbat orașul și am rămas fără suma pe care urma să o vireze trimestrial pentru plata utilităților (căldură, curățenie etc). Însă nu despre asta voiam să povestesc.

Anul acesta ne-am adunat mai mulți decât anticipasem, așa că am rămas cu bani și au început să curgă ideile pentru cheltuirea lor: prima a fost, normal, să-i bem - dar am anticipat probleme de logistică, suntem 17 și nu cred că ne putem sincroniza toți; a doua a fost să luăm o minge, însă avem destule; a treia a fost să ne cumpărăm maieuri de joc, cu două fețe, ca profesioniștii. Cineva a propus combinația alb-negru și atunci a venit întrebarea la care nu ne așteptam, altcineva sesizând un detaliu de care nu ne-ar fi păsat acum câțiva ani: alb-negru la ce culori îl bagi în mașina de spălat?

Am optat pentru roșu-negru. După metrosexual și lumbersexual cred că tocmai s-a inventat sportsexual.

Citește în continuare

Boss galopant

Aplicația Health din iOS 8, alimentată cu date de coprocesorul de mișcare din iPhone 6, m-a suprins cu o informație statistică: cică parcurg în medie 1,56 km pe zi, în condițiile în care mă deplasez motorizat de acasă la birou. 

După cum se vede din statistica ultimei săptămâni (capturată vineri, 5), în zilele lucrătoare mă mișc mai mult, iar în 1 decembrie am fost liber și n-am ieșit din casă decât ca să merg până la ai mei, eram un pic răcit.  Bineînțeles, baschet nu joc cu telefonul la mine.

Situația din ultima lună: 1,77 km pe zi

Singura explicație logică e că fac kilometrul ăsta prin firmă, încercând să rezolv problemele de serviciu cu colegii - mă nedumerește totuși distanța, pentru că lucrăm într-o casă, nu pe o platformă industrială și nu întotdeauna îmi iau telefonul de pe birou.

Dacă informația e corectă, nici slujbele așa-zis sedentare nu-s chiar ce par atunci când se lucrează în echipă.

Citește în continuare

When the Garden was Eden

Am avut ocazia de curând să vizitez Madison Square Garden, într-un scurt tur. La câteva zile după, am văzut și un film produs de ESPN, despre echipa new-yorkeză The Knicks care a câștigat titlul NBA la începutul anilor 70.

Filmul e o colecție de interviuri și imagini de arhivă, cu momente savuroase și multă istorie, din perioada când baschetul era un sport mult mai puțin cunoscut, mai puțină afacere și mult mai legat de comunitatea locală. Ca să vă dați seama despre ce vorbesc: finala NBA era transmisă înregistrat la miezul nopții, iar meciurile normale se puteau asculta doar la radio. În extra-sezon jucătorii aveau alte slujbe, nu se puteau întreține doar din salariul de sportivi.

Între timp NBA-ul a devenit show-biz, iar Madison Square Garden tocmai a ”suferit” o modernizare de un miliard de dolari. La momentul vizitei se desfășura un antrenament de hockey; ne-au spus că atunci când sunt două evenimente în aceeași zi nu așteaptă să se dezghețe suprafața, ci o acoperă cu un izolator, peste care montează parchetul - totul în doar 3 ore.

Așa arată o lojă VIP, pentru sponsori:

Pe holuri sunt multe poze de la evenimentele desfășurate acolo, într-una din ele am descoperit-o pe Nadia Comăneci:

La loc de cinste tronează unul din trofeele din anii '70:

Pe atunci converșii nu erau pantofi de stradă, ci chiar se juca baschet în ei:

Amuzant cum cea mai notabilă amintire modernă e dunkul cu care au câștigat un meci din finala (pierdută) împotriva Chicago Bulls în '93:

În The Garden s-a desfășurat ultimul meci al lui Wayne Gretzky, cel mai mare jucător de hockey din istorie:

Din păcate vestiarele erau folosite și nu le-am putut vizita, ar fi fost interesant să văd unde-și leagă șireturile 'Melo Anthony. Mi-am propus ca o dată, în viitorul îndepărtat, să mă întorc acolo pentru un concert sau un meci important de baschet.

Citește în continuare

Contraeditorial: gulere albe și capul pe umeri

Alin se întreabă în editorialul de azi din Turnul Sfatului de ce nu sprijină mai mult firmele din zona industrială evenimentele și echipele din Sibiu. Probabil știe și el cum stă treaba, dar încearcă să pună niște ”presiune” pe ele, acum când Grand Master J e mai puțin implicat în viața urbei și n-are cine să le sugereze sponsorizările - pentru că opinia mea este că aceste firme internaționale nu fac acte caritabile fără să primească binecuvântarea tătucului, observați doar în ce festivaluri și turnee sunt implicate.

Fără îndoială, resursele sunt limitate, mai bine să avem un festival de teatru de talie internațională decât câte o contribuție modestă la 80 de evenimente, ca să nu se repete modul în care împarte Primăria bugetul agendei culturale.

Poate, totuși, cuiva îi place sportul și ar vrea să sprijine vreo echipă locală. Ce variante are? Avem sportul rege pe plan național, fotbalul. Cum să vă zic, uitându-ne la faună și sponsorii actuali, dacă aș fi patron și mi-aș câștiga banii onest și cu multă muncă, nu l-aș lua în calcul, nu doar pentru că sunt șanse mari ca jocurile să nu fie corecte, dar nici nu aș putea concura cu unii care fură de sute de ori mai mult decât pot eu produce. 

Mai avem sportul regină pe plan local, baschetul, unde mi-aș dori și eu mai multe investiții, dar legile sunt prost făcute, iar jucătorii străini nu sunt plătiți de club ci (din câte știu) de o fundație aparținând domnului Vulc. Suporterii cer de cel puțin cinci ani o oarecare transparență, să știe cât e bugetul și pe ce se duc banii, dar în afară de flit nu primesc nimic. Ce investitor cu capul pe umeri ar băga zeci sau sute de mii de euro într-o fundație, neauditată, fără control și fără garanția că banii sunt investiți cum trebuie și nu merg în salarii și mașini pentru toată familia domnului Vulc? Ca CSU Sibiu să beneficieze de sponsorizări, e nevoie de o schimbare din interior, de formă, de o onestitate și o carte deschisă, pentru care în acest moment, din păcate, nu există disponibilitatea celor care varsă lacrimi de crocodil că nu vine nimeni să-i ajute. 

Știu că avem și echipe de handbal și volei, dar nu cunosc prea multe detalii despre ele. Poate merită mai multe șanse.

Nu pot condamna pe nimeni că nu sprijină sportul profesionist sibian (sau românesc), nu cred că jocurile sunt curate. În schimb i-aș invita pe cei cu bani să sprijine cluburile de juniori, private sau nu, acolo e mult de făcut, avem puști dornici de performanță iar satisfacțiile sunt pe măsură. Poate dacă creștem sănătos bazele, o să avem echipe naționale puternice și manageri onești.

P.S. Încerc să ignor cazul unora din expații din Clubul Oamenilor de Afaceri Germani care-și privesc cu oareșce scârbă angajații români, nu cred că-s definitorii pentru starea sponsorizărilor din oraș.

P.S.2: Completările unui prieten, referitoare la multinaționale (eu nu m-am referit doar la ei): ca sa sponosrizezi trebuie sa ai profit - nu exista multinationala cu profit, cu exceptia Petrom

Citește în continuare

La un meci din presezonul NBA

Pe lângă meciul de Euroligă de la Belgrad, o altă dorință baschetbalistică a fost să văd și un meci din NBA. De obicei mă nimeream în State în perioada de vacanță sau când juca echipa din localitate în deplasare, însă aseară am profitat de faptul că Philips Arena, sala în care joacă Atlanta Hawks, e în apropiere de hotel, mi-am luat companionii și i-am dus la baschet.

N-a fost cine știe ce partidă, primul amical din presezon contra unei echipe slabe (New Orleans Pelicans), așa că sala a fost aproape goală, am ajuns cu 10 minute înainte de începerea partidei și am găsit bilete. Din păcate ăștia nu reduc prețul la bilete chiar dacă nu vine nimeni, costul unui tichet la cucurigu e 15 dolari, iar cu cât sunt mai bune locurile cu atât sunt mai scumpe (25, 35, 45 etc). Amuzant tipul de la ghișeu: ”v-am găsit trei locuri împreună” ne-a zis, iar când am intrat am descoperit că tot sectorul era gol.

Tricourile retrase și titlurile de campioni

Despre meci nu-s multe de spus, nu s-au stresat jucătorii, s-au folosit mult rezervele, măcar l-am văzut pe Anthony ”unibrow” Davis; la Atlanta n-a jucat Kyle Korver dar am descoperit un jucător nou: Mike Muscala. 

Interesant (de văzut o dată) a fost însă ”circul”, tot ce se întâmpla pe teren în pauze, lucrurile pe care nu le vezi la tv, marea artă cu care americanii știu să țină antrenat publicul. Au avut corul de copii care cântă imnul, majoreta imensă care dansează pe muzică, preluări pe cubul video cu publicul și ”kiss cam”-ul, când un cuplu din public apărea pe ecranele imense iar cei doi trebuiau să se sărute - amuzant era când nimereau oameni care nu formau un cuplu și erau presați să se pupe.

Panorama

Au fost și alte prostioare, gen concurs karaoke, recunoașteți melodia cântată de un jucător, ”beat the hawks” - un concurs între un jucător (înregistrat) și un membru din public, care din ei știe mai multe piese Michael Jackson în 30 de secunde. La pauză a fost clasica aruncare de la mijlocul terenului și concursul de îndemânare. Bineînțeles, totul animat de majorete. Spre final au început să arunce spre public tricouri cu acele tunuri cu aer comprimat, iar la final au luat interviu celui mai bun jucător.

Deși timpul net de joc e doar cu 8 minute mai lung decât în Europa, durata totala a meciului a fost de 2,5 ore, aproape 45 de minute mai mult decât la un meci de acasă.

Ce n-am știut: acele jingle-uri care sunt puse în timpul meciului sau în pauze nu sunt înregistrate, ci live, e un tip care le cântă la o orgă în funcție de inspirație și de fază (de exemplu, dacă atacul e pe terminate iuțește tempo-ul). Mi-a mai plăcut expresia comentatorului la fault în atac: that foul was offensive. Nu mi-au plăcut în schimb prețurile (duh!): o bere light de aproximativ jumătate de litru costa 7,5 dolari, iar articolele promoționale sunt relativ scumpe: o șapcă 26 dolari, un tricou de joc 110 dolari. Probabil un produs cu numele unui superstar este și mai scump. Nici cu curățenia nu se prea stresează,  nu erau resturi de mâncare, dar lipea podeaua peste tot.

Sala din colțul cel mai de sus

În concluzie: mult show, mai puțină acțiune (dar totuși mai multă decât la baseball sau fotbal american). M-aș mai duce, dar la un meci spre final de sezon, cu mai multe vedete și miză mai mare.

Un review profesionist aici.

Citește în continuare

Ce-am înțeles din conferința de presă CSU Sibiu

M-am uitat la înregistrarea conferinței de presă a CSU Sibiu și vreau să-l remarc (cu simpatie) pe inconfundabilul profesionist 3-în-1: Dragoș Popescu, la un moment dat jurnalist/dj/prof' de sport, actualmente ofițer (turcescule!) de presă la CSU/jurnalist/voleibalist - că așa frumos a ridicat întrebările la fileul celor din club... (later edit: conform paginii sale LinkedIn nu mai e ofițer din iulie, dar proiectul CSU Sibiu început în 2012 e încă activ :D)

Am avut un deja vu, cu aceleași întrebări care conțin răspunsul în ele și aceleași răspunsuri evazive ca în anii trecuți (video aici, începând de la minutul 29):

- de ce nu primim bani mai mulți de la Primărie, ca alte echipe? Răspuns neclar;

- celelalte echipe s-au întărit foarte mult, ar fi pentru CSU Sibiu întrarea în playoff o performanță? Răspunsul, ca să rămână scris, pentru că la un moment dat se considera (și o să se mai considere) altfel: ”intrarea în playoff nu este o performanță”, dar totuși alt obiectiv nu avem, ar fi bine să intrăm și mai vedem;

- Calotă, unde crezi că s-ar poziționa echipa anul acesta? ”1-8 e tangibil, dar având în vedere ce transferuri s-au făcut și ce bani s-au investit peste tot, salariile, trebue să fim și realiști... încercăm să dăm ce-i mai bun”.

În concluzie: ”noi facem ce putem, ne dorim, dar nu vă așteptați la prea multe”. Să fie bine, să fie călduț, să nu urle proștii din tribune. De aia zic, nimic nou, placa asta am auzit-o de atâtea ori încât mi-e silă, nu știu de ce mai fac sesiunea de Q&A.

Mi-a plăcut în schimb doamna (later edit: Cristiana Fota, stiridesibiu.ro) care punea întrebări concrete și insista să i se răspundă, singura care a mai dezmorțit atmosfera de pace, prietenie și somnolență (unii căscau):

- care a fost bugetul anul trecut? 460.000 euro;

- care e bugetul anul acesta? răspuns inițial Vulc: ”zero lei, întrebarea este rău pusă” (really?),  apoi a estimat că este aproximativ egal cu cel de anul trecut, deci ne situăm tot pe locul 10;

- la întrebarea ”cum îi atrageți pe fani și investitori” domnul Vulc a dat-o la fel de ocolită, dar a făcut și o gafă: ”sigur că ar fi mult mai bine și altfel ar fi și pentru noi să luăm jucători mai buni” - la PREZENTAREA LOTULUI. Așadar, plini de încredere în forțele proprii, să pășim într-un nou sezon!

Noi, ca de obicei, ne cumpărăm abonament și o să fim în tribune.

Citește în continuare

La baschet: nu pățești din astea în fiecare zi

Marți e sfânta seară de baschet, urmată de băutul celei mai bune beri din Univers - la cât de dezhidratați și de însetați suntem chiar nu contează marca, să fie rece și să vină repede. E, practic, singura dată când mă poate entuziasma o bere. Câteodată mai mergeam și joi la baschet, în altă parte a orașului, vreo 5-6 din cei care se întâlnesc marți, ca să jucăm cu alte generații, însă de când a dat căldura am pus acțiunea respectivă pe pauză. 

M-am întâlnit la streetball cu unul din băieții care organizau mișcarea de joi (să-i spunem M) și l-am întrebat ce-i nou, dacă se mai strâng. A urmat un scurt dialog. 

El, cu amărăciune: da, mai jucăm, dar s-a stricat treaba!

Eu: cum așa?

El: păi, ultima oară au venit ăștia cu un pitic. Nu om scund, chiar pitic adevărat!

Eu: ca să joace baschet??

El: a, nu, și-a luat două beri și s-a uitat la noi.

Scriind asta mi-am amintit de alt dialog cu el, în timpul unui meci. Eram doar patru din gașca noastră, a ales el un al cincilea coechipier, pe care nu-l cunoștea nimeni. N-avea treabă cu noi omul, când prindea mingea zbang cu ea la coș, ca și când ar fi fost sport individual, nu de echipă. După vreo două faze din astea de Jordan, încheiate cu ratări, îi zic cu năduf lui M, cel care-l alesese: uite la ăsta cum joacă, nu se uită în stânga, dreapta, nicio pasă, nicio schemă.

Omul dă din umeri. Faza următoare, ăla face același lucru, altă ratare. Îi zic iarăși lui M: dacă mai continuă așa, io mă duc și-i trag una. Se întoarce calm spre mine: te rog nu-l bate, e cumnatul-meu. Ne bufnește râsul pe amândoi.

Citește în continuare

Pasul final: România - Letonia

Așa cum spuneam săptămâna trecută, România face o excelentă campanie de calificare la Eurobasket 2015.

Între timp am câștigat acasă cu Slovacia și în deplasare, în ultima secundă, în Suedia - aici am avut și noroc, aruncarea disperată putea să nu se transforme în coș, dar un suedez a băgat mâna prin inel și a deviat mingea, lucru penalizat de regulament:

Am fost prea euforic duminică după meci, mi s-a părut că suntem aproape calificați, dar situația e mai complicată, ca echipă de pe locul 2 avem cel mai slab coeficient, deci trebuie să ne surâdă astrele foarte larg astăzi - extras dintr-un articol TotalBaschet:

În concluzie, ar fi bine să nu stăm la mâna rezultatelor indirecte și să batem Letonia. Ținând cont că în tur am jucat prima jumătate de la egal la egal și pentru că Sala Transilvania va fi un iad galben, avem șanse - dar tocmai de aceea e important să fim toți acolo și să susținem echipa, că doar de aceea a fost ales Sibiul pentru meciurile de acasă. Asociația vă așteaptă cu niște surprize de efect :)

Veniți la sală (în galben) pentru atmosferă, pentru emoții intense și pentru senzații pe care nu le puteți trăi în altă parte. De ce nu, poate și pentru un meci de povestit copiilor și pentru o calificare istorică. Cei din alte orașe se pot uita la DigiSport de la ora 19.

Hai România!

Citește în continuare

Astă seară baschet la Sibiu: România-Slovacia

Pentru prima oară în mulți ani naționala României arată bine. În campania de calificare pentru Campionatul European 2015 avem două victorii (Slovacia deplasare, Suedia acasă) și o înfrângere (Letonia, deplasare), iar astă seară jucăm în Sala Transilvania returul contra Slovaciei. Nu ne-am mai calificat la un European din 1987, dar acum avem șanse reale, pentru că sunt acceptate atât câștigătoarele grupelor cât și 6 din cele 7 echipe de pe locul doi. 

Sunt surprins foarte plăcut de Națională, lucru neobișnuit, pentru că acum doi ani, la ultimele calificări, am fost ciuca bătăilor iar componența lotului nu s-a schimbat radical. Probabil se vede și mâna antrenorului Țenter, a lungului cantonamentului din iulie și a lipsei de fițe a tinerilor componenți ai lotului, care au renunțat la o lună de vacanță pentru a pune osul la treabă. 

Mai mult ca de obicei, n-am părut labili psihic ci încrezători în forțele proprii. Slovacia ne-a luat tare, s-a desprins iar meciul părea pierdut, dar băieții au revenit. Suedia ne-a dominat tot sfertul 4, publicul sibian a remontat echipa (ca de atâtea ori pe CSU), am intrat în prelungiri și am câștigat. Cu Letonia am jucat excelent în prima jumătate, la pauză conduceau doar cu un punct și pentru prima oară am fost entuziasmat de băieți, pentru că Letonia este o echipă bună, cu jucători titrați, ce participă la fiecare competiție majoră. 

Deși baza de selecție este redusă iar la FRB încă nu se vede un plan coerent de dezvoltare, deși în campionat puțini români joacă constant și majoritatea dintre ei nu sunt titulari, avem totuși câteva cluburi unde sunt sprijiniți și nu priviți ca sparring partners, se lucrează individual cu cei promițători (a crescut Baciu într-un sezon ca Făt Frumos) și au șansa să intre în competiție cu coechipieri de valoare. 

Pentru că Sibiu, pentru că România și pentru că bachet, diseară la ora 19 ne vedem în Sala Transilvania (intrarea liberă). Cei din alte orașe pot vedeam meciul pe DigiSport.

Detalii suplimentare: România nu-și permite pași greșiți în fața Slovaciei

Citește în continuare

Experiența Ironman la persoana întâi (3/3)

Vă spuneam la sfârșitul lunii iunie că un prieten sibian a participat la Ironman. Între timp s-a recuperat, și-a adunat gândurile și a scris despre această experiență. Cu permisiunea lui, am preluat textul și am să-l public pe bucăți. Îl puteți felicita pe Mihai Mandeal pentru performanță, voință dar și talent literar aici. 

Primele două părți ale acestui text se găsesc aici și aici.

Cand am descalecat in tranzitie dupa ce m-am dat jos de pe bicla si am pus-o in rastel mi-am dat jos si papucii si am alergat in sosete. Aveam impresia ca fug cu picioarele altcuiva sau ca piciorele fug cum vor ele si astepatm sa ma depaseasca ca mi se parea ca nu le putema controla. Sacul l-am gasit la locul lui si m-am echipat de fuga. Am agatat o sticla de apa plata pe care mi-am turnat-o in cap sa ma racoresc si am iesit din tranzitie sa ma delectez si cu un maraton de incheiere. La iesire i-am vazut pe Ramona si pe Iuli care ajunsesera si ei la Klagenfurt in dimineata aia, si m-as fi oprit la o poveste ca oamenii venisera tocmai din Sibiu sa ma incurajeze dar in gandul meu incoltise o idee: oare as putea sa termin sub 11 ore? Dupa cum am spus mai devreme in mementul in care am hotarat sa particip aveam in minte doar gandul sa termin. O socoteala aproximativa pornind de la niste timpi de concurs defensivi ma situa undeva sub 13 ore cu conditia sa rezist. Pe masura ce am inaintat in antrenamente mi-am dat seama ca pot sa vin sub 12 ore si de fapt acest a devenit noul obiectiv. Bineinteles ca Daniel care este foarte pozitiv si incurajator mi-a zis ca pot sa termin sub 11 ore dar nu l-am luat chiar in serios fiindca mie timpii estimati insumati imi dadeau clar peste 11 ore. Eroarea mea majora de clacul a fost bicicleta unde dupa cum am mai zis 5 ore 30 minute era timpul minim estimat. Acum la iesirea din tranzitie m-am trezit ca mai aveam mai bine de 4 ore si 20 minute sa fug maratonul si speranta unui finish sub 11 ore mi-a dat un plus de energie pe moment.

Am plecat in alergare cu un tempo de 5’30”/km in ideea de a rezista cat mai mult posibil dar dupa km 4 a inceput lupta si pot sa zic ca si partea extrema a concursului. Dintr-o data am simtit ca NU MAI POT si ca in curand va trebui sa ma opresc, lucru care ma speria mai tare decat orice durere. Ca atunci cand te doare stomacul, ficatul, spatele sau un muschi macar stii cum s-o apuci, fie c-o lasi mai incet, sau te opresti sa te intinzi un pic sau mai masezi organul dureros dar in situatia de fata ce sa intizi sau sa masezi? Puteam sa ma intind putin pe jos in speranta ca daca dorm un pic imi recapat energia dar stiam ca asta e o halucinatie si ca daca stau mai mult de cateva zeci de secunde chiar in picioare pe loc, nici cu biciul nu ma mai puteai porni. Am inceput sa-mi muncesc mintea sa refac strategia de cursa in sensul de a o termina macar. Trecerea asta de la starea euforica la iesirea din tranzitie si speranta de a termina sub 11 ore la starea de agonie si speranta de pur si simplu a rezista pana la final in picioare a fost extrem de brusca si pot sa spun acum ca a fost primul si singurul moment cand m-am gandit in timpul concursului ca s-ar putea sa nu termin. 

Pana pe la km 6 am mai reusit sa alerg apoi dintr-o data m-am oprit si am inceput sa merg. Fara sa ma mai gandesc la finish sau orice altceva. Si soarele incepuse sa se faca simtit si deja imi era dor de ploaia de pe traseul de bicicleta. Cred ca am mers vreo 2 minute pana in urmatoarea zona de alimentare unde nu mai stiu ce am baut si dupa care am reluat alergarea dar de data asta mult mai incet. M-am tarat pot sa spun spre zona de alimetare urmatoare si in momentul in care am avut-o in campul vizual am incetat sa alerg (recomandarea era sa merg prin zonele de alimnetare dar eu am extins zona de mers cu 2-300m inainte si vreo 100m dupa. A fost o lupta care a durat urmatoarea ora si urmatorii 7-8km in care m-am miscat cand in alregare cand mergand intre zonele de alimentare. Imbucurator a fost faptul ca odata ce pulsul imi intra in zona de regenerare nu mai era nicio dificultate sa inaintez, deci am fost sigur ca voi termina char mergand daca e nevoie. Am inceput sa iau si cate o bucata de banana, cate o felie de portocala sau de pepene si cand m-am intors in Klagenfurt la prima tura am simtit ca parca as putea sa alerg din nou fara sa ma mai opresc decat strict pentru alimentare si hidratare. 

M-am agatat de un spaniol care alerga cam la 6’/km si am zis ca stau cu el cat pot. L-am si intrebat ce obiectiv de timp are si mi-a zis ca vrea sa scoata sub 11 ore asa ca mi s-a parut potriveala perfecta. Impreuna am trecut si de marcajul de 21km, si verificand timpul am vazut ca am fugit jumatate de distanta in 2 ore si 7minute si mi-am zis ca daca as putea sa fug si a doua jumatate la fel, timpul de 11 ore inca ar fii posibil. Fericirea a tinut din pacate doar vreo 2 km ca intre timp spaniolul se oprise in zona de alimentare speciala (unde unii sportivi aveau depusi sacii pentru nevoi speciale cu diverse alimente sau bauturi) si bateriile mele iar dadeau semne de terminare. cam in acelasi loc ca si la prima tura cu singura diferenta ca de data asta nu m-am mai panicat ca banuiam ce urmeaza. Am mers, de data asta mai putin si apoi am reinceput alergarea la un ritm de subzistenta. Mai aveam la mine un gel cu cofeina dar imi era teama de reactia stomacului. Teastasem alimentatia la antrenamente, dar cum cel mai lung antrenament a fost de 5 ore si ritmul de cursa e cu totul altul nu puteam sa fiu sigur dupa 8-9 ore cum va reactiona sistemul digestiv. Decisesem deja de la prima tura ca o sa iau gelul cu 6-7 km inainte de final pe principiul “ultimul cartus” – speram sa nu fie in propriul picior sau whatever … Deci pas la gel ca mai erau vreo 16km. Varianta b era cola, cu toate ca imi era teama de ea din cauza acidului si a faptului ca nu sunt un mare consumator, dar continutul de zahar, cofeina si lipsa de idei m-au facut sa ma decid pe loc: la fiecare punct de alimentare un pahar de cola plus unul de apa pentru racit teasta.

Cel mai mult insa, mai mult decat toate izotonicele, colele, fructele si apele consummate, mi-au dat aripi incurajarile celor care au fost alturi de mine pe parcursul intregii zile si care la alergare au facut diferenta si m-au ajutat sa ajung la finish. Intinsi de-a lungul traseului, grupati uneori cate 2, alteori cate 4 sau 5 m-au facut sa uit ca nu mai pot si sa ma reincarc psihic cu dorinta de a termina odata nebunia. La ultima trecere prin parc au inceput chiar sa alerge alaturi de mine printre ceilalti concurenti si nu stiam daca sa ii cert ca incurca oamenii sau sa ma bucur. In speranta ca ajungeti sa cititi pana aici si ca nu v-ati plictisit prea tare trebuie sa spun un singur lucru: Ema, Mihaela, Radu, Iuli, Ramona, Teodora, Radu si Ana - ati fost EXTRAORDINARI!!! Stiu din proprie experienta ca uneori este mai dificil sa fii sustinator pe parcursul unei zile intregi si sa fugi dintr-o parte in alta decat sa participi in competitie unde timpul se contracta si se dilata in functie de starea fizica si derularea cursei.

Am lasat la urma multumirile adresate Mirunei ale carei eforturi pe parcursul intregii aventuri numite IRONMAN au fost cu totul deosebite. Doar cine a trait experienta stie ce tensiune se acumuleaza in zilele dinaintea cursei si cat de importanta e sustinerea in pregatirea atat a echipamentului de concurs cat si a psihicului pentru ceea ce va urma, si de cata intelegerea e nevoie fata de trecerea prin stari de neincredere, euforie, anxietate care preced inevitabil un asemenea eveniment. Totul a culminat in timpul cursei cu prezenta atat in parc alaturi de ceilalti cat si in puncte izolate de pe traseu unde nu era tipenie de sustinator si unde parca soarele ardea cel mai tare si vointa era pusa la grea incercare. Ai pedalat, ai alergat si ai urlat dupa mine cum nimeni altcineva n-a facut-o. Pentru increderea, sustinerea si incurajarile tale iti multumesc si pot doar sa spun: YOU ARE AN IRONGIRL! 

Mai multi colegi cu multe triatloane pe distanta lunga bifate si cu rezultate frumoase, mi-au spus ca greul incepe cu adevarat la km 30 la alergare. La mine a inceput la km 4 de fapt, dar si km 30 a fost un moment memorabil. Stiam ca mai trebuie sa alerg pana in Klagenfurt si inapoi si gata asta a fost, 12 km sau de 2 ori 6 km, o nimica toata. Doar ca ritmul nu era prea grozav, stiam ca pentru a veni sub 11 ore nu mai pot sa merg si ca in afara de lichide pana in Klagenfurt nu mai bag nimic. Aveam senzatia ca fug prin gelatina si orice adiere de vant din fata mi se parea ca ma franeza. Cam atunci m-am intalnit cu Miruna undeva pe malul canalului si nu imi mai aduc aminte, daca am comunicat dar imi aduc aminte ca mi-a strigat ca ma astepta in acelasi punct cand ma intorc desi planul initial era sa plece la linia de finish. Dupa cursa mi-a spus ca aratam atat de distrus incat s-a gandit ca m-ar ajuta niste incurajari inainte de final cu mai putin de 2 km. Ideea a fost minunata fiindca odata ajuns in Klagenfurt dupa ce am intors in centru orasului, am laut si gelul cu cofeina si noul target a devenit acest punct de intalnire cu Miruna pentru ca practic de aici cursa era ca si gata. Acesti ultimi 6 km i-am alergat cat am putut eu la momentul respectiv, adica undeva in jur de 6’10”/km, dar senzatia a fost ca alergau picioarele fara mine, mintea era in alta parte, rasuflam zgomotos (involuntar) de parca as fii sprintat in timp ce pulsul nu cred sa fii fost mai sus de 150bpm. Am intrat intr-o asemenea stare incat in momentul in care am ajuns in dreptul Mirunei, cand ea a inceput sa alerge alaturi de mine aveam senzatia ca ma incurca la alergare desi era la cel putin un metru de mine (este una dintre senzatiile pe care la rece nu mi le pot explica, dar trebuie sa aiba legatura cu lipsa de oxigenare a creierului si exacerbarea anumitor senzatii). 

Acum urmeaza un moment din categoria Star Trek: sunt la km 41 cu inca 8 minute pana sa se faca 11 ore de la start. Deja mental stiu ca sunt sub 11 ore si alerg in continuare undeva la 6’10”/km. Si nu reduc ritmul si timpul trece incet si parca ultimii 1200m se dilata interminabi. Mai sunt 3 minute si in stanga aud zgomotul din zona de finish. Nu astept decat sa fac stanga si sa termin dar surpriza, traseul continua drept in fata lasind in urma zona de finish. Pe moment incetinsc derutat complet convins ca trebuia sa fac stanga desi era clar delimitat cu plase rosii traseul deci nu aveam cum sa ratez… Continuu efectiv din inertie incercand sa-mi readuc aminte de la prima tura daca nu cumva am luat-o gresit. In fine dau inainte, cresc ritmul, deja ceasul imi arata 11 ore si in fata imi apare bifurcatia unde la prima si a doua tura o luasem la dreapta dar acum in final puteam sa fac stanga. L-am auzit ca prin vis pe baiatul din bifurcatie care m-a intrebat daca sunt finish-er si caruia nu mai stiu daca i-am raspuns, si tot prin vis imi aduc aminte de ultimii metrii in care am mai trecut pe langa un concurent care probabil incetinise si in fata caruia la nici 2m am ridicat banda de finish dupa care am lasat-o in spate sa se bucure si el de ea. 

Si aici ajungem la inceputul povestii cand prezentatorul a rostit cuvintele magice “YOU ARE AN IRONMAN” si eram atat de turat incat pe moment nu am simtit vreo emotie. Bucuria ca e gata si atat. Am luat cateva pahare cu apa si apoi m-am asezat pe o banca sa imi revin (contrara indicatiilor de a ramane in miscare, dar ce mai conta). Vreo 5 minute am pendulat intre banca si tejgheaua de unde o tanti imi tot dadea pahare cu apa. Cred ca am baut 2 litri de apa pana mi-am revenit cat de cat si am cerut si o inghetata pe bat. Spaniolul pe care il pierdusem pe la km 23 ajunsese si el; l-am intrebat ce a facut si mi-a zis ceva cu 11 ore 3 minute, i-am zis ca nici eu nu am reusit sa vin sub 11 si de comun acord am stabilit ca asta e un motiv sa mai luam odata startul la anul – glume tampite de finish-eri. Apoi am restabilit contactul cu grupul de suporteri care ajunsesera cu totii in spatele locului de sosire. Am facut cateva poze impreuna, apoi am luat-o spre zona de tranzitie sa recuperez bicicleta si sacii cu echipament dupa care ne-am intors la hotel. M-am vazut cateva minute cu Daniel care era putin dezamagit de cursa, pentru ca desi terminase in 9 ore si 10 minute, imbunatatindu-si propriul record cu 2 minute, era doar pe locul 14 la categoria lui de varsta si sansele de calificare in Hawaii erau reduse.

Cand m-am pus la culcare ceasul se apropia de ora 22. Afara incepuse o ploaie rece si vantul batea tot mai tare. In noapte se mai auzea muzica din zona de sosire si anuntul tot mai rar al prezentatorului: “You are an Ironman”. Gandul mi-a zburat la cei care dupa mai bine de 15 ore erau inca pe traseul de alergare infruntand nu doar oboseala ci si noaptea, ploaia si vantul si o parte din mine si-ar fi dorit sa fiu la finish sa ii pot aplauda pe acei care intruchipeaza cel mai bine spiritul triatlonului pe distanta lunga “ANYTHING IS POSSIBLE”.

Citește în continuare

Experiența Ironman la persoana întâi (2/3)

Vă spuneam la sfârșitul lunii iunie că un prieten sibian a participat la Ironman. Între timp s-a recuperat, și-a adunat gândurile și a scris despre această experiență. Cu permisiunea lui, am preluat textul și am să-l public pe bucăți. Îl puteți felicita pe Mihai Mandeal pentru performanță, voință dar și talent literar aici.

Prima parte a acestui text se găsește aici.

Marti 24.06.2014 dupa un ultim antrenament de inot la bazin, ne-am imbarcat in masina cu destinatia Klagenfurt am Woerthersee. Eu cu Miruna am plecat mai devreme si ne-am intalnit cu Daniel si Anne-France la masa de seara unde subiectul principal a fost … cine ghiceste? … VREMEA desigur, pentru ca tocmai incepuse o ploaie torentiala si prognoza pentru intreaga saptamana anunta vreme ploioasa, iar in ziua concursului chiar furtuna. Oricum am concluzionat ca fie ce-o fii luam startul si apoi vedem noi. Zilele la Klagenfurt au trecut pe nesimtite cu vreo doua alergari scurte, doua sesiuni de inot in Woerthersee si o tura de o ora cu bicla, asa cat sa pastrez muschii dezmortiti. In rest plimbare, odihna (somn de la 10 seara la 5-6 dimineata) si de joi carbo loading. Joi la ora 11 am mers impreuna cu Daniel sa ne inscriem si apoi am bantuit vreo 2 ore prin Expo belind ochii la fel de fel de chestii, ca se adunasera la un loc toti comerciantii de produse pentru triathlon din Austria si nu numai. Am mai cumparat cate ceva, am mai capatat cate ceva moka, am facut si cateva poze si ne-am retras la standuri sa nu ne epuizam resursele inutil. Sambata la ora 9 a fost sedinta tehnica in limba engleza si de la 10 cea in germana. Sa fiu sigur ca nu ratez niciun aspect am stat la amandoua mai ales ca dupa cea in germana trebuia sa ma vad cu ceilalti colegi de club care luau startul duminica sa facem niste poze. Apoi m-am dus la hotel si am pregatit si bicicleta si sacii de tranzitie si m-am dus sa fac check-in-ul. Treaba a mers foarte repedede organizarea fiind impecabila. Pe dupa amiaza au inceput sa ajunga si “suporterii” – Ana si Teodora cu Radu mai intai, apoi si Mihaela cu Radu si cu Ema. Miruna le-a impartit hartile cu traseele celor trei probe, insignele de sustinatori ai numarului 1659, respectiv subsemnatul, si tricourile de “support team” apoi ne-am despartit urmand sa ne revedem a doua zi pe traseul de bicicleta si pe cel de alergare. La ora 22 cu oarecare teama ca nu o sa pot dormi m-am bagat la somn.

La ora 3 si 12 minute m-am trezit si m-am bucurat teribil ca prinsesem 5 ore bune de somn, dar in acelasi timp mi-a fost clar ca nu o sa mai adorm la loc. M-am mai uitat pe net, am mai repetat in cap tranzitiile si la 4 am coborat impreuna cu Miruna la micul dejun, asa cum stabilisem cu Daniel inca de cu seara. El era deja acolo cu Anne-France si in afara de ei inca vreo 20-30 de oameni majoritatea participant, iar restul sustinatorii aripa dura. De la masa am urcat in camera sa ne luam neoprenele si acareturile necesare la inot si la 5 si 20 minute ne-am dus in zona de tranzitie sa umflam rotile, sa lasam bidoanele de hidratare si gelurile si sa mai descantam odata biclele. Apoi am pornit spre malul lacului unde ne astepta un minunat curcubeu pe care l-am savurat mai mult din pozele de dupa decat pe moment, gandul meu fiind cu totul in alta parte. Ne-am bagat in neopren si pentru ca Daniel lua startul la 6:45 in primul val ne-am urat succes si ne-am despartit. De startul primului val imi aduc aminte ca prin vis, eu fiind mult mai preocupat sa imi potrivesc neoprenul sa nu ma frece la gat si sa imi lipesc ochelarii cat mai strans pe ochi sa nu ia apa. 

La 6:50 m-am despartit de Miruna cu promisiunea sa ajung la finish intreg si nevatamat, si m-am amestecat printre cei 2200 de starteri din valul doi. M-am pozitionat cam in linia a treia pe socoteala ca in primele doua linii va fi batalia, dar nici nu voiam sa raman foarte in spate blocat dupa inotatorii mai lenti. Bubuitul tunului care a dat startul l-am auzit printre strigatele de bucurie (sau de groaza?) ale concurentilor, dar deja era prea tarziu pentru orice altceva decat ACTIUNE! In prima faza s-a pornit destul de linistit si in afara de usoare impinsaturi sau atingeri nu am simtit nimic. Dupa vreo 300 m cand grupul de inotatori a inceput sa se adune catre centru am devenit treaba mai dura in sensul ca trebuia fie sa rezisti pe pozitie fie sa te lasi sa aluneci in spate odata ce capul tau ajungea sub nivelul umarului celui de langa tine, cand acesta era foarte aproape. Odata cu trecerea timpului ne-am grupat destul de bine dupa viteza de deplasare si doar la schimbarea de directie (au fost 2 in total) era mai inghesuiala. Se mai trezea cate unul ca isi aduce aminte sa inoate si se mai urca pe mine dar i-am lasat sa depaseasca si in cel mult 200m i-am depasit la loc fara sa cresc ritmul. Desi Daniel ma sfatuise sa trag tare ca dupa aia nu mai am nevoie de maini, inotul a fost unul din putinele momente cand am hotarat sa nu-i urmez sfatul cu riscul de a pierde maxim 5 minute dar fara a risca sa ma aleg cu un ochi umflat sau ceva. Asa ca mi-am propus de la inceput un timp de inot de 70-75 de minute lipsit de aventuri. 

Totul a mers ca pe apa pana la intrarea pe Lendkanal. Acolo s-a ingustat treaba si tot puhoiul intins pe vreo 20-30m latime trebuia sa se regrupeze in 10m. Intamplarea fericita a facut ca eu eram fix in mijloc si in afara de faptul ca dintr-o data s-a facut inghesuiala ca in metrou cand se urca la o statie 100 deodata intr-un vagon, am putut oarecum sa inot. Am vazut pe unii care au nimerit pe la marginea canalului unde apa era pana la genunchi ca efectiv mergeau prin apa. Dupa 100m in canal s-a facut pur si simplu STAU (adica blocaj de circulatie). Mi-am dat seama ca cei din fata nu mai puteau inainta cu aceeasi viteza ca inainte din cauza celor din fata lor care erau blocati de cei din fata si asa mai departe. Acuma ce sa faci, asta este, stai mai incet si mergi in ritmul celorlalti ca prin ei nu ai cum trece. Asa gandeam eu, doar ca in spatele meu erau si unii care ori nu si-au dat seama de situatie ori li se parea ca acum scot parleala si ca daca cu inotul stau mai subtire se pricep la imbulzeala. Dupa ce mi-am luat o mana peste cap care mi-a zburat aproape ochelarii de pe ochi si vreo cateva maini peste picioare si spate mi-am dat seam ca e ora Colgate si trebuie sa iau masuri asa ca am schimbat stilul de inot: am trecut de la crawl la brass cu principalul avantaj ca din spate nu se mai putea apropia nimeni sa ma calareasca si in acelasi timp vedeam si in fata mult mai bine ce se intampla. Haiducii din spate si-au dat seama ca nu e pont sa atace pe la mine si au cautat alte verigi slabe sau s-au linistit si au asteptat sa se reia traficul normal pe canal. Dupa 200m brass s-a facut loc si mi-am reluat cu forte proaspete inotul crawl. Probabil ca am pierdut 2-3 minute dar nu vad cum altfel as fi putut actiona fara sa risc o accidentare aiurea. Dupa 68 de minute am iesit din apa relativ odihnit cu pulsul destul de scazut si am inceput alergarea spre zona de tranzitie. Am vazut gasca de sustinatori si nu am apucat decat sa scot limba la ei din alergare.

Tranzitia a decurs fara probleme si doar cu neoprenul m-am chinuit putin sa il scot de pe glezne ca mi-era mila de el sa-l calc in picioare la propriu. Am incaltat pantofii de ciclism, ca faza cu incaltatul din mers pe bicla n-am exersat-o (de fapt nici nu am incercat-o vreodata si nici nu cred ca o sa o fac vreodata, sunt prea batran pentru asta), si fuga la bicicleta. Cum m-am suit pe bicla parca mi s-au lipit picioarele pe pedale si curu pe sa. Eram de acolo, iesisem din apa teafar, nimic nu imi mai statea in cale, m-am gandit ca rup tot acum!!! La iesirea din tranzitie era plin de lume si pe primii 500m era o galagie de nedescris. Am pornit ciclocomputerul si i-am dat bice. Am inceput sa depasesc si cred ca doar dupa 5km m-am uitat pe ceas: mergeam mult prea tare pentru ce aveam de parcurs. Eram aproape de 300W si pulsul era pe la 160bpm si era clar ca asa puteam s-o mai duc maxim 50 din cei 180km. Ratiunea a reluat locul entuziasmului si frenezia inceputului fiind trecuta am revenit la planul initial: maxim 250W, puls sub 150, alimentare cu cate un gel la fiecare 30 de minute si lichide dupa cum imi era sete. A fost primul concurs unde pe urcari nu am tras ca neghiobul sa imi fac praf picioarele, in schimb am apasat constant atat pe urcari cat si pe coborari. Dat fiind numarul mare de concurenti nu a fost chiar un time trial individual, rularea in grup fiind inevitabila, dar nici drafting nerusinat nu am facut. La un moment dat dupa vreo 50 km mi-am luat ca reper un german care rula cam la fel ca mine si am incercat sa ma ghidez dupa el. 

La finalul primei ture la revenirea in Klagenfurt eram atat de multi pe o banda de circulatie atat de ingusta incat am mers cu mainile pe frane de teama sa nu o coclesc la inghesuiala. Cand am incheiat prima tura si am vazut ca o facusem in 2 ore 35 minute aproape ca mi-a venit sa plang de bucurie, ca estimarea mea cea mai optimista era 5 ore 30 minute pentru bicicleta si eu aveam sanse la un timp mult mai bun desi era CLAR ca nu puteam reedita tura 1. Puterea medie era putin peste 240W si mi-am facut socoteala ca la o medie de 220W pe tura 2 scot 230W per total, peste asteptarile initiale. Asa ca m-am lansat in tura doi cu talent impreuna cu o ciclista din Estonia, una din Austria, o americanca, neamtul de care am vorbit mai devreme si inca vreo doi austrieci si un engelz. Si daca nu incepea ploaia cred ca si terminam impreuna cursa, ca ne sincronizam perfect. Dar la km 110 distractia s-a incheiat ca a inceput sa ploua tocmai in varful unei urcari. De acolo nu mai stiu cine cum a luat-o, cert e ca in momentul in care a inceput ploaia stiam ca va urma o coborare lunga dar nu foarte abrupta. Ca sa prind inca soseaua inainte sa fie complet uda i-am dat gaz si am coborat la maxim (la cat pot eu maxim cu angrenaj compact adica 70km/h) apoi pe plat-ul de 3km care a urmat desi era apa pe drum am pastrat ritmul constant. Am depasit pe unii care incetinisera dar accelerarea m-a costat la urmatoarea urcare pe care a trebuit sa o abordez mai lejer. Intre timp ploaia s-a oprit sau am trecut eu de zona cu ploaie si am reluat rulatul in conditii optime. 

Reaparitia soarelui mi-a dat aripi, putin cam prea lungi as zice, data fiind urmatoarea intamplare. Pe la km 130 dupa o coborarea relativ scurta si nu foarte abrupta se trecea pe sub un pod iar apoi urma viraj la stanga la 90 de grade. Stiam bine locul si ca trebuie sa franez putin inainte de viraj, dar entuziasmul reaparitiei soarelui m-a facut sa “uit” sa franez si m-am trezit cu jumatate de curba luata si cu un metru de asfalt ramas pana pe pajiste. De franat brusc era clar prea tarziu ca eram si inclinat si tranta era inevitabila. Sa ies pe camp nu as fi iesit din multiple considerente. Atunci am ales calea oarecum de mijloc, am apasat usor franele, am indreptat bicicleta si m-am pregartit sa ies din pedale in caz de necaz. Cred ca nu exagerez, dar cu doar cativa centimentri am ratat iesirea si viteza s-a redus incat sa pot lua curba, iar sperietura trasa m-a readus cu picoarele pe pamant si mi-a reamintit ca aia la televizor pe la Il Giro sau Le Tour sunt profesionisti si ca don’t try this at home se aplica si aici. Nu doar mie mi s-a parut la limita manevra mi-a confirmata-o un italian, probabil din Südtyrol, care mi-a zis in germana ceva de genul “da o arzi frate”, singura replica ce mi-a venit in minte pe moment fiind sa ii zic ca a fost o mare prostie ce am facut. Mi-am promis sa nu mai repet figura si m-am reasezat in pozitie aero sa bag mai departe ca mai erau vreo 50km. Am mai trecut odata pe langa echipa inimoasa de sustinatori si doar inca o ultima urcare pe Rupertiberg mai aveam si apoi totul era ca in palma pana la final.

Ar fii fost fain sa fie asa simplu, dar fiindca e la Ironman scenariul s-a schimbat din nou. Adica a inceput sa ploua, dar nu ploaie de aia fina si marunta sa te racoresti, ci ploaie cu picaturi mari si iuti care a umplut soseaua de apa. Daca ramasesei fara apa in bidon acum ar fii fost momentul sa-l umpli, ca daca desfaceai capacul in 3 minute era plin. M-am incurajat in gand ca am cauciucuri noi cu ceva profil, mi-am pus in gand si o dorinta – sa nu fie nevoie sa franez brusc pe coborarea care urma si am contiunuat sa rulez poate putin mai incet decat la prima tura pe portiunea aia. Vreo 15 de minute m-a inmuiat bine ploaia, dar dorinta mi s-a indeplinit si am ajuns la urcarea pe Ruperti fara emotii si racorit. Am pus totul pe stanga (foaia mica de 34 si pinonul de 28) si nu am tras mai tare decat era cazul, nu de alta, dar incepusem deja sa ma gandesc la cei 42 de km pe care trebuia sa ii alerg. Am incheiat tura a doua de bicla in 2 ore 41 minute, reusind la finalul celor 180km o medie de 230W si un timp total de 5 ore 16 minute.

Citește în continuare

Experiența Ironman la persoana întâi (1/3)

Vă spuneam la sfârșitul lunii iunie că un prieten sibian a participat la Ironman. Între timp s-a recuperat, și-a adunat gândurile și a scris despre această experiență. Cu permisiunea lui, am preluat textul și am să-l public pe bucăți. Îl puteți felicita pe Mihai Mandeal pentru performanță, voință dar și talent literar aici.

Triatlon pe distanta lunga (3.8km-inot, 180km-ciclism, 42,2km-alergare)

“You are an Ironman” – au rasunat difuzoarele imense in timp ce treceam linia de sosire la IRONMAN Austria 2014, dupa exact 11 ore si 2 minute din momentul startului.

Povestea practicarii triatlonului incepe in urma cu mai bine de doi ani, in aprilie 2012, cand, in urma unui concurs de imprejurari, am ajuns sa inot impreuna cu membrii unui club de triatlon de amatori. La acel moment habar nu aveam ce inseamna triatlon, care sunt disciplinele care il compun (pe baza bunului simt puteam sa ghicesc ca sunt 3 dar cam atat), iar Ironman era pentru mine un film cu Rober Downey Jr. din care trebuia sa apara partea a treia. Intrand in vorba cu oamenii i-am intrebat pentru ce se antreneaza si aproape invariabil raspunsul a fost: pentru Ironman. Cum am ajuns acasa am cautat pe net ce inseamna Ironman si in decurs de cateva ore m-am lamurit exact care e treaba cu triatlonul, cum a aparut in 1978, cum a devenit popular prin anii 80 si cum a ajuns sport olimpic incepand cu anul 2000. Apoi am gasit pe Youtube filme cu finala campionatului mondial de Ironman care se tine anual in Hawaii si la care alaturi de atleti profesionisti participa si cei mai buni sportivi amatori la categoriile lor de varsta. Numarul de locuri fiind limitat la 1800 si popularitatea triatlonului fiind in crestere e tot mai dificila calificarea la finala, amatorii care reusesc sa se califice antrenandu-se aproape la fel de mult si dupa aceleasi metode ca atletii profesionisti, iar ca urmare si performantele sunt apropiate sau uneori le depasesc pe ale unor concurenti care iau startul la categoria profesionisti.

Mi-a placut ideea de a combina cele trei sporturi si m-am decis sa imi cumpar prima mea bicicleta de sosea, ca slipi si pantofi de alergare aveam deja, ca sa vad si eu ce inseamna triatlon. In curand aveam sa constat ca nu e doar un sport, ci o lume in care odata intrat, descoperi complexitatea si multitudinea elementelor care o alcatuiesc, afli ca la inot ai nevoie nu doar de slipi, ochelari si casca, ci ca iti mai trebuie si pluta, pullboy, palmare si in final neopren pentru inot in apa deschisa, eventual si o casca de neopren si sosete de neopren pentru antrenament in ape reci … iar lista de echipament poate continua pentru alergare si devine de-a dreptul descurajanta la ciclism.

Pentru a simtii live atmosfera competitiilor am asistat la sfarsitul lui mai 2012 la concursul IRONMAN 70.3 Sankt Poelten. Fiindca la acel moment nu fugisem mai mult de 10km legati niciodata, mi-am zis ca un triatlon pe distanta medie (1.9km-inot, 90km-ciclism, 21km-alergare) nu am cum sa fac vreodata, simpla alergare a unui semimaraton parandu-mi la acea data inacesibila.

Ca antrenamentele sa aiba o finalitate mi-am stabilit ca obiectiv participarea la un sprint triathlon (0,5km-inot, 20km-ciclism, 5km-alergare) in luna iunie, in urma caruia, am fost definitiv convins ca intre mine si triathlon nu e doar “o iubire de-o vara”. Imediat dupa sprint m-am inscris la un concurs pe distanta olimpica (1,5km-inot, 40km-ciclism, 10km-alergare) care urma sa aiba loc in august si am continuat sa ma antrenez la toate cele trei discipline. 

Intre timp la sfarsitul lunii iunie am ajuns la Sibiu si am aflat ca peste doua zile are loc Semimaraton Sibiu, prima editie, asa ca nu am stat pe ganduri si m-am hotarat sa incerc distanta de 21km. Desi a fost un concurs mic, dedicatia organizatorilor si entuziasmul participantilor au fost extraordinare. De remarcat ca la startul alergarii s-au aflat doi sibieni care participasera la un triatlon pe distanta lunga: Dani Troanca (dublu finish-er atat in 2009 cat si in 2010) care a si castigat alergarea si Tudor Butu (finish-er in 2011). Alergarea asta mi-a dat incredere si m-a motivat sa ma pregatesc pentru triatlonul olimpic care urma peste 6 saptamani. Din pacate n-a fost sa fie, cu doar 5 zile inainte de startul triatlonului mi-am rupt mana in urma unui stupid accident de bicicleta. A urmat o luna fara niciun fel de antrenament, apoi am reluat alergarile si dupa doua luni am inceput inotul de recuperare, bicicleta ramanand la locul ei, un fel de mobilier de lux cu doar 200km rulati.

Asa a inceput povestea, si acesta e momentul caruia i se potriveste perfect zicala “What doesn’t kill you, makes you stronger” sau pe romaneste “orice sut in cur e un pas inainte” fiindca datorita (nu din cauza) acestui evenimet pot sa spun ca am trecut la level 2 atat motivational cat si ca obiective.

Noiembrie este in general luna in care se incepe pregatirea pentru perioada mai-septembrie a anului competitional urmator, dupa doua pana la patru saptamani de pauza de la cele trei sporturi (un fel de reset). Noiembrie 2012 a fost pentru mine momentul in care la indemnul prietenului meu Daniel m-am hotarat sa ma inscriu la IRONMAN 70.3 Sankt Poelten care urma sa aiba loc la sfarsitul lunii mai 2013. Discutia in urma careia m-am decis a fost relativ scurta: Daniel zice: – ce faci anul asta (competitional)?; eu – un olimpic cred, dar nu m-am gandit exact; el – 70.3 Sankt Poelten cred ca ti-ar placea; eu – pai imi place ca am fost si anul asta; el – eu ziceam sa participi, nu sa te uiti; eu – pai nu am la activ decat un sprint si atat …; el – daca ai timp sa te antrenezi 8-10 ore pe saptamana poti sa il faci sub 6 ore; daca te hotarasti facem planul de antrenament impreuna. Si asa am plecat acasa de la antrenamentul de inot, rumegand ideea participarii la un trialtlon pe distanta medie. Deja pana seara ma hotarasem sa incerc.

Au urmat 6 luni cu antrenament orientat pentru atingerea scopului propus. Am facut primele sesiuni de inot cu neopren, primele ture cu bicicleta mai lungi de 50km in regim de antrenament, primele ture cu aerobare si primele antrenamente combinate (ciclism + alergare). Concursul fiind la finalul lunii mai, nu am mai avut posibilitate de a lua startul si la o alta competitive pregatitoare inainte, asa ca o sumedenie de intrebari ma bantuiau. Totul s-a dat peste cap din cauza vremii cu cateva zile inainte de start: apa rece combinata cu cele 10-12 grade de afara a determinat organizatorii sa anuleze proba de inot si triatlonul s-a transformat intr-un fel de duatlon cu 90km de ciclism si 21km de aleregare. Am reusit sa termin in 4 ore 55 minute si tinand cont ca inotul probabil mi-ar fi luat cam 40-45 de minute obiectivul de sub 6 ore il puteam considera atins, dar am ramas cu regretul ca nu a fost un triathlon veritabil.

Un detaliu legat de participarea la 70.3 Sankt Poelten a fost cheia pentru continuarea povestii: printre obiectele primate in kit-ul de participare la concurs se afla si un cod care imi dadea posibilitatea sa ma inscriu pentru anul urmator la IRONMAN Austria. Initial mi s-a parut o gluma din doua motive: 1. de ce sa ai nevoie de cod cand te poti inscrie online la liber si codul oricum nu iti da dreptul la reducere si 2. trebuie sa fiu nebun sa ma inscriu la Ironman cand doar cuvantul maraton imi da fiori? Dar viata ca de atatea alte ori mi-a dovedit ca uneori perspectiva se poate schimba cu 180 de grade si ca lucruri aparent evidente sunt contrazise de realitate. Astfel locurile disponibile la IRONMAN Austria s-au ocupat in 15 ore de la deschiderea inscrierilor si fara codul de rezervare primit mi-ar fi fost dificil sa ma inscriu. Astfel maraton a devenit prioritatea numarul 1 pe lista de antrenament incepand cu luna august. Ideea participarii mele la IRONMAN Austria a aparut oarecum neasteptat in cadrul unei discutii cu acelasi Daniel. Vineri cu 2 zile inainte de concurs, intorsi de la inscrierea la 70.3 Sankt Poelten, suparati din cauza vremii si a apei care avea vreo 14 grade stateam in masina in fata casei lui si ne uitam ce mai contine rucsacul primit cadou. Daniel scoate codul de inscriere pentru IRONMAN Austria si zice: - la anul faci IRONMAN. Eu ma uit la el oarecum amuzat si ii zic: - stai sa supravietuiesc duminica si mai vedem; el - parca si eu m-as mai duce odata in Hawaii si cred ca anul viitor pot sa ma mai calific odata (prima participare a fost in 2012, cu o calficare obtinuta chiar la IRONMAN Austria); eu - daca tu te inscrii ma inscriu si eu, zic, si am inceput sa ne hlizim amandoi unul la altul pe jumatate convinsi de ceea ce tocmai scosesem pe gura. Cand am ajuns acasa i-am spus si Mirunei de codul primit si de discutia haiaoasa pe tema participarii la Ironman. Dupa 70.3 la inceputul saptamanii urmatoare ma vad cu Daniel la bazin si el zice direct: - deci la anul Ironman? Eu: - cam cat crezi ca trebuie sa ma antrenez? El: – cu 12 pana la 15 ore pe saptamana termini sub 12 ore. Mi s-a parut o gluma dar pentru mine in acel moment un finish la Ironman era ceva foarte straniu si indepartat. Doar zecile de povesti scrise pe net de diversi oameni care au reusit acest lucru ma faceau sa sper ca as putea intr-o zi sa duc la capat un astfel de concurs, timpul de la finish nefiind o prioritate. Asa ca m-am dus acasa, am mai dezbatut odata problema cu Miruna si la fel ca si la 70.3 Sankt Poelten ea m-a incurajat sa ma inscriu, lucru pe care in aceasi zi l-am si facut.

In 2013 am mai participat la sprint triatlonul pe care il facusem si anul trecut si la un trialtlon olimpic, iar din august m-am concentrat pentru pregatirea maratonului de la Verona. Nu ca m-as fi pregatit sa bat vreun record, dar oricum ca sa fugi 42km trebuie sa rozi ceva papuci de alergare. De acest maraton aveam nevoie in primul rand psihic, fiindca nu mai fugisem niciodata distanta magica si dintre distantele din cadrul Ironman-ului acesti 42km de alergare ma speriau cel mai tare. Concursul a decurs bine, in sensul ca am terminat alergarea si cu ea si sezonul competitional 2013.

In noiembrie 2013 am inceput programul de antrenamet cu tinta finala IRONMAN Austria. Ca test imi trebuia un concurs pe distanta medie si din motive de logistica am ales Vienna City Triathlon care urma sa aiba loc in 10.05.2014. Un moment bun ca sa fac primul concurs in neopren la inot si sa verific strategia de alimentatie si de cursa pentru Ironman. DAR la fel ca in mai 2013, inainte cu doua zile de concurs, vremea s-a stricat foarte tare si cu o zi inainte de start s-a anuntat transformarea concursului in duatlon iar in seara dinaintea startului s-a anuntat scurtarea distantelor findca Donauinsel fusese partial afectat de inundatii. Toate acestea alaturi de o ploaie marunta si cele doar 12 grade din aer m-au determinat sa pun in balanta posibilitatea unei cazaturi cauzate de apa de pe pista sau chiar a unei simple raceli, cu plusul adus de 60km de bicicleta si 25 km de alergare in regim de concurs, astfel ca am decis sa renunt la start. M-am decis sa iau startul pentru a treia oara la sprint triatlonul meu de suflet mai mult ca sa verific functionarea electronicelor si sa exersez tranzitiile inainte cu 2 zile de plecarea la Klagenfurt.

Citește în continuare

Nebunie

În contextul articolului ”Minibaschetul sibian face cunoștință cu performanța”, am o poveste auzită săptămâna trecută, la berea de după baschet. Cum discutam noi, vreo zece hăndrălăi, de toate cele, s-a ajuns și la subiectul acesta - cea mai bună clasare a unei echipe sibiene de copii la un campionat național (locul 6 din 90, antrenori Alex Kovacs și Sandu Rubint). 

(C) TurnulSfatului.ro

Apoi zice unul, tată de băiat: ”Kovacs ăsta e nebun, să vedeți ce-o făcut, eu nu înțeleg cum poți să faci așa o prostie”. Liniște la masă, s-au încheiat brusc discuțiile pe bisericuțe, toate capetele s-au întors spre el, lumea aștepta cu sufletul la gură să audă pe mâna cui au ajuns ”copiii noștri”, fiindcă toți cei care au băieți i-au dat la baschet. Eu deja îmi imaginam folcloriste, dezmăț și beții monstruoase - că am mai auzit cazuri. Omul continuă: ”s-a dus la mare cu trenul și s-a întors în aceeași zi, doar ca să vadă condițiile de cazare din cantonamentul în care o să meargă cu puștii peste două săptămâni”. Râsete relaxate, sticle de bere ciocnite. Se pare că baschetul sibian e pe mâini bune. Era cazul, ținând cont că prea puțini jucători români ce-au ajuns la CSU provin din Sibiu. Bravo, bă, ”nebunilor”!

Citește în continuare

Mult baschet vara aceasta la Sibiu

.. ceea ce e bine, dat fiind că sezonul regulat al Campionatului Național durează din octombrie până în aprilie, iar fanilor li se lungesc urechile de poftă în restul anului. 

1. Sibiu Streetball are loc începând de azi până duminică, în Parcarea Teatrului. Puteți merge la orice oră pentru a vedea baschet de calitate la diverse grupe de vârstă, dar punctele culminante (semifinale și finale) vor fi sâmbătă și duminică după amiază. Sunt înscrise 58 de echipe, vin unii din cei mai buni jucători de streetball din Europa de Est, vor fi două echipe din Serbia și două din Ungaria, iar programul complet îl găsiți aici (pe linkul portocaliu Schedules).

2. O mare parte din cantonamentul Echipei Naționale a României se desfășoară la Sibiu. Scopul: calificarea la Campionatul European din 2015. În cadrul acestui cantonament, între 25 și 27 iulie băieții vor juca trei amicale în Sala Transilvania, cu Elveția, Tunisia și Olanda. Două meciuri cu Germania, se vor juca în 10 și 11 la Mediaș. Detalii aici. Din lot face parte și Octavian Popa Calotă, de la CSU Sibiu.

3. Rezultatele cantonamentului se vor vedea în cadrul campaniei de calificare din august, când sibienii vor putea asista la meciuri oficiale tari cu Suedia (13 august), Slovacia (20 august) și Letonia (27 august). De abia aștept, sunt convins că atmosfera va fi apropiată de cea de la meciurile CSU, băieții au nevoie de noi, adversarii fiind puternici.

P.S. Naționala de baschet a României, prezentă la Sibiu Streetball

Citește în continuare

Un sibian a participat ieri la Ironman

Mai intâi, să punem lucrurile în perspectivă: triatlonul olimpic e compus din trei probe: natație 1,5 km, ciclism 40 km, alergare 10 km. Ironman, dupa cum îi spune și numele, e varianta extremă: proba de înot are 3,8 km (nu în bazin acoperit, ci în lac sau mare, cu curenți, vânt etc.), după aceea urmează 180 de km cu bicicleta, iar la final încă 42,2 km de fugă. Deși destul de puțin cunoscut în România, concursul are fani în toate colțurile lumii, ieri s-au desfășurat curse în mai multe orașe de pe glob, iar primii clasați au să participe în toamnă la finala din Hawaii.

(c) ironman.com - linia de sosire Hawaii

La Klagenfurt, în Austria, limita de timp pentru terminarea traseului a fost de 17 ore, un profesionist îl parcurge în 8-9 ore, iar un amator în 10-12. Au exista și doi super-bătrânei înscriși la categoria 75-79 ani care l-au parcurs în 14-15 ore. Vă dați seama că și un triatlon clasic e o provocare, participarea la Ironman fiind în primul rând o luptă cu limitele fizice și psihice proprii, nu cu ceilalți participanți. 

Lui Mihai, pe care n-am apucat încă să-l felicit, deci n-am acceptul lui și nu-i dau numele complet, poate nu vrea publicitate, i-a încolțit pentru prima oară ideea participării la o asemenea competiție în urmă cu trei ani, dupa ce s-a mutat la Viena și a cunoscut niște băieți care se antrenau pentru triatlon. S-a implicat gradual, prin participarea la curse mai scurte, ca să-și testeze puterile, iar Ironman Klagenfurt 2014 este primul lui eveniment de această anduranță. A terminat în 11 ore, în prima jumătate a grupei lui de vârstă (35-39), ceea ce este absolut remarcabil pentru o primă participare.

Așadar în trei ani puteti trece de la stadiul de amator cu condiție fizică normală la cel de participant la o cursă ce pare imposibilă pentru muritorii de rând. Ofertă cu steluță, bineințeles, toată treaba aceasta nu se face după ureche, trebuie luat în calcul efortul intens și constant care trebuie depus, vizitele la medici specialiști pentru stabilirea capacității de efort și a unui program riguros, nutriția (adio alcool și nopți pierdute), investiții în echipament și tehnică de monitorizare a diverșilor parametrii - dar la bază, sub toate acestea, e doar pasiune și ambiție, un psihic puternic și clasica, remarcabila, netriviala luptă cu limitele. Oricine a incercat să se țină de un program strict mai mult de patru saptămâni știe despre ce vorbesc. 

Există și alți români participanți de-a lungul anilor la diverse evenimente Ironman, o prezentare (nu știu cât de completă) a lor o găsiți aici. Observați că sunt doar 31 între 2001 și 2013, nu chiar la fel de puțini ca și cosmonauții, dar nici foarte numeroși.  

După ce se odihneste câteva zile, poate-l conving pe Mihai să împărtășească experiența (dacă sunteți interesați, bineînțeles). Până atunci: FELICITĂRI și recuperare rapidă!

Citește în continuare