Serviciul clienți Vodafone e de căcat

Serviciul clienți de la Vodafone e halucinant de prost. Am mai scris de servicii proaste, dar ăsta e de-a dreptul Kafkian. Să o luăm pe rând...

Mă sună maica-mea că a primit mesaj că nu am achitat factura Vodafone. Mă uit pe mail, corect, nu primisem mailul lunar cu factura. Întru în MyVodafone și surpriză:

Știam de la altă surpriză urâtă de acum două săptămâni (detalii la final) că degeaba sun la *222 (număr de clienți persoane fizice) și că va trebui să sun la *221, care e pentru persoane juridice. Dar eu nu am număr de Vodafone și nu pot să sun la numere scurte iar ei nu au niciun număr normal pentru persoane juridice. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, verificați în poza de mai jos, luată de la ei de pe site. Dacă ești client persoană juridică și administrator de cont, dar fără număr Vodafone, nu ai nicio șansă să intri direct în legătură cu ei, nici chiar contra cost - că aș plăti să-mi rezolv repede treaba.

Întâi am sunat totuși la numărul lung afișat lângă *224, în ideea că voi ajunge la un consultant. Ghidul robot Andreea mi-a zis că am introdus de trei ori un număr greșit, deși era corect și pe abonament și mi-a închis, nu am avut în niciun moment posibilitatea de a mă transfera la un operator.

Apoi l-am găsit pe singurul coleg care mai are Vodafone la noi în firmă și am sunat de la el la *221. Mi-a zis aceeași roboțică Andreea că toți operatorii sunt ocupați, dar pot lăsa numărul și să mă sune ei înapoi. Făcut și acest lucru.

După 20 de minute primesc apelul mult așteptat - alt robot - și mai stau cinci minute pe fir! La final mă preia o operatoare și-mi zice că am sunat la *222 și că trebuie să mă redirecteze la *221. Unde IAR sunt toți operatorii ocupați, IAR am lăsat numărul de telefon și IAR aștept să mă sune cineva peste 20 de minute.

Bătaie de joc...

Surpriza urătâ de acum două săptămâni: sun la ei, fac aceleași manevre cu ”vă sunăm noi/vai, trebuie să vă transfer la persoane juridice/așteptați iar 15 minute” descrise mai sus, dar atunci aveam timp, că eram în mașină în drum spre Satu Mare și la final descopăr că nu pot modifica condițiile contractuale pentru încă un an de acum înainte. În urmă cu un an cineva de la ei a sunat la maica-mea, i-a oferit un știft de telefon și a strecurat și textul ”contra prelungire pe doi ani”. Maică-mea nu l-a înțeles și așa s-a ales cu o bucată de plastic ieftin care stă într-un sertat și legată de glie încă doi ani. N-am primit nicio anexă la contract pe mail sau în poștă, pur și simplu telefonul a fost suficient. Greșeala noastră, dar cred că a fost destul de ambiguu formulată oferta încât să inducă în eroare pe cineva mai puțin avizat.

Update, a doua zi: în ziua anterioară nu a mai revenit nimeni cu apel, deși mai aveau cel puțin două ore program de lucru. Am reluat de dimineață procesul, după alte trei apeluri în care nu s-a auzit nimic m-au sunat înapoi și am reușit să intru în legătură cu un consultant. Tot rahatul provine de la o migrare nereușită, zic eu, a sistemelor lor informatice. Mi-au deblocat contul și în loc să mă loghez ca până acum, cu nume de utilizator ales de mine, acum trebuie să-mi folosesc numărul de mobil. În plus, consultantul zicea că nu mai pot primi factura pe emai dar am descoperit opțiunea de notificare pe mail la emiterea facturii în cont. Varză...

Citește în continuare

Ce-am înțeles eu dintr-un whiskey trip la Dublin

După trei zile pline petrecute în Dublin m-am convins că există reguli clare și respectate, mai ales în arta fabricării whiskey-ului. Scurtă recapitulare:

- whiskey desemnează băutura irlandeză și whisky pe cea scoțiană? Nu prea. Istoric vorbind, whiskey e doar băutura produsă în Dublin, diferențiată până și de frații de la țară, care nu aveau voie să folosească varianta cu ”ey”;

- am băut whiskey single grain, produs de distilerie ”butic”, făcut din... porumb. Practic bourbon american reinventat;

- whiskey-ul e triplu distilat iar scotch-ul doar dublu distilat. Există și scotch triplu distilat și e foarte bun;

- scoțienii își usucă grânele germinate la foc de cărbune sau turbă (”peat”). Irlandezii nu, cu excepția momentelor când o fac totuși, pentru că există și irish peated single malt.

Cred că singura regulă care chiar se respectă este: nu stocați whiskey in Dublin, ca să nu ia (iarași) foc orașul.

Slainte! 

Citește în continuare

Oana Moraru despre intrarea în colectivitate

Guest post by Monica

Atitudinea mea nepăsătoare față de lume și viață a cam luat sfârșit o dată cu apariția Alexandrei. Am înțeles multe și m-am schimbat mult, în încercarea de a-i oferi un start bun în viață. Multe lucruri care i se vor întâmpla vor fi datorită alegerilor și deciziilor ei, dar baza pe care construiește i-o ofer eu, ține de mine, ține de primii ani, și de aici a început căutarea de răspunsuri. 

Am citit peste 30 de cărți de parenting/despre copii și mii de articole, unele bune, altele proaste, altele extrem de proaste. Începând să filtrez informația, am început să aplic ce mi se pare mie de bun simț, benefic pentru ea și pentru noi.

De când a început procesul de (re)învățare, am descoperit repede un lucru: o mare parte din informația pe care o consider bună de aplicat se referă în primul rând la mine, nu la ea. Eu trebuie să mă schimb în bine ca ea fie bine. Eu trebuie să lucrez la mine, ea e perfectă așa cum e, eu trebuie sa-i transmit siguranță și iubire, și nu poți daca nu te iubești și ești anxios. Și cu copiii nu merge cu ‘fake it till you make it’, te citesc imediat că e numai gura de tine. Și atunci a început transformarea mea, cu Alexandra, cel mai bun și exigent profesor.

Am auzit de curând de Oana Moraru - și cât de tare mă bucur am auzit! E unul dintre oamenii pe care daca îi citești/asculți îți mai dau un plus de speranță. Pentru care empatie, iubire necondiționată, suport emoțional, atașament și conectare nu sunt cuvinte goale, sunt sensul vieții, pline de însemnătate și dătătoare de speranță și de sănătate mentală. Un om care știe că acolo e bunăstarea, mulțumirea, succesul și fericirea.

Ea vorbește despre emoții, suport, empatie și e așa de mare nevoie să vorbim despre lucrurile acestea când vine vorba de copii, pentru că multe din informațiile care ajung la părinți sunt de genul “cum să-l faci pe ală micu să facă ce vrei tu”. Și prea puțin accent se pune pe capacitatea părinților de a vedea copilul.

Subiectul abordat de Oana Moraru la conferința Maraton pentru Sănătate, organizat de Secom, a fost intrarea în colectivitate. Si mai precis despre adaptarea emoționala a copilului la grădiniță/creșă.

Ne-a îmvățat să știm care sunt semnele pe care trebuie să le urmărim ca să ne dăm seama dacă un copil s-a integrat emoțional bine în colectivitate. Prima condiție e să învățăm să fim atenți la copii noștri, chiar să-i vedem și chiar să-i ascultăm, ei ne spun cu vorbe, dar și prin comportament, daca se simt bine în colectivitate. Trebuie să avem în vedere că unui copil îi ia între 3 și 6 luni să se adapteze emoțional noului mediu. Adaptarea este considerată completă atunci când copilul își comunică nu doar nevoile ci se exprimă liber (cel mai adesea neîntrebat), vine cu aportul său, se simte în siguranță să propună jocuri/idei.

În momentul intrării în colectivitate părinții pun accent pe învățarea cognitivă, care într-adevăr este și ea o componentă importantă, dar nu putem cere copilului în fiecare zi să fie productiv din punct de vedere cognitiv - și cu atât mai puțin în perioada de adaptare. Asta trebuie avut în vedere pentru a nu pune presiune suplimentară sau a trage la răspundere educatorii/profesorii că nu a învățat nicio poezioară nouă.

Capacitate de adaptare rapidă a copilului la colectivitate ține evident și de mediul (grădiniță, creșă, școală). Dacă li se permite să fie zgomotoși, să se exprime liber, dacă oamenii de acolo sunt veseli, calzi, primitori și dacă copilul se simte văzut și ascultat, lucrurile merg mai ușor. E la fel de important să ascultăm ce ne spune copilul despre acel mediu: dacă nu e ok, dacă nu se simte în siguranță sau este ignorat, schimbați urgent grădinița/ creșa/ școala.

Adaptarea mai ține și de tipologiile de personalitate. Cu cât mai bine suntem conectați cu copilul și îl “citim“ putem vedea tipul de personalitate dominantă în comportamentul lui, cu atât mai bine putem să răspundem nevoilor lui și să evaluăm dacă îi priește mediul în care stă o treime din zi.

Oana Moraru a înțeles, și ne-a spus și nouă, că, dacă vorbești despre copii, părinții ascultă mai bine decât dacă le vorbești despre ei. Că, de fapt, nu ar trebui să vorbim de învățatul copiilor ci de dezvățatul părinților. Copiii sunt perfecți, necontaminați, cu inteligență naturală, originalitate și creativitate debordantă iar noi, adulții, avem multe de învățat de la ei, despre noi sau mai bine zis de dezvățat ce am fost învățați greșit.

Citește în continuare

Parcul din Ștrand: lăsați copiii să tragă de fiare. Sau nu.

Parcul din cartierul Ștrand e foarte frumos, un lucru bun pentru comunitate, executat bine, dar câteva aspecte au fost gândite de cineva care n-are copii: respectiv amplasarea aparatelor de fitness în mijlocul locului de joacă nu e doar deranjantă estetic și funcțional ci de-a dreptul periculoasă.

Analizați poza de mai jos (mai e un alt grup de aparate care nu e prins în cadru):

Faci totul ca la carte, ai grijă să fie cumpărate lucruri durabile, fără colțuri ascuțite, pui nisip, îngrădești zona și la final trântești niște aparate de tortură, cu brațe mobile, în mijlocului spațiului pentru kinderi.

În primul rând aspectul estetic (cea mai mică problemă): așa-i că și voi vă doriți ca pruncii voștri să se joace printre adulți asudați care trag de fiare? V-ar plăcea să se antreneze un pomohaci acolo? Nu știu cât de des sunt ocupate acele aparate, dar știu mămici oripilate de ce-au văzut. E drept, de obicei e simplu să oripilezi mămici, majoritatea sunt .

Funcțional: orice adult sănătos la cap are rețineri să se bage între copii, să-i dea jos de pe aparate ca să facă el mișcare. Așadar scopul investiției nu prea e îndeplinit, era mult mai bine și mai logic dacă le amplasau lângă terenurile de sport, în partea diametral opusă a parcului.

Aspectele legate de siguranță le-am observat direct, în turele cu prunca: vă las să ghiciți care-s cele mai asaltate jucării pentru copiii care pot să meargă singuri - ce vor să încerce, escaladeze, folosească? Leagănul? Căluțul? Groapa de nisip? Nope.

Iar ăsta? Ăsta e diavolul. 

Dintr-un moment liniștit în parc lucrurile s-au transformat în tornadă foarte repede: la un moment dat erau trei copii pe el și fiica-mea încerca să se joace și ea acolo. Nu știu cum s-au sincronizat, dar au început toți să facă câte o acțiune. Un copil trăgea de brațele superioare ale părții din dreapta, aia care ridică scaunul - și îi dădea drumul cu putere - un adevărat zdobitor de țeste de copilași, alt copil acționa partea mobilă din stânga jos, cea pentru picioare - care se termină cu...

o articulație perfectă ca și zdrobitor de degețele. Nici capătul de jos nu e chiar inofensiv când îl extinzi la maxim și îi dai drumul. Au fost câteva secunde stresante până am pus mâna pe copil și l-am tras afară dintre fiare.

Citește în continuare

China: mâncarea

Când te pregătești de China auzi tot felul de zvonuri (precis ancorate în realitatea vreunei provincii) dar situația în zona Shanghai e modernă și consumeristică, se poate rezuma foarte simplu: nu mănâncă nimeni câini la mall. Singura dată când am rămas stupefiați la mall a fost când am auzit piesa Ghiță a Cleopatrei. 

Am fost invitați în prima seară în Nantong la cină la un restaurant de-al lor, a ales un localnic pentru noi nouă feluri de mâncare - împărțită la patru persoane, plus bere, cam 30 de dolari. În Shanghai prețurile sunt de vreo 4 ori mai mari în localurile frecventate de străini.

Cu toate aromele și mirodeniile de la chinezi, sincer, prefer mâncarea japoneză, mai ales dacă e gătită în fața ta sau se numește sushi. Vă arăt doar o poză, dar să știți că au un ficat de gâscă delicios și nici cu cotletele de miel nu mi-e rușine. 

Tradiția locală spune că băutura se bea caldă - și apa și berea. Când te așezi la masă primești o carafă cu apă caldă. Rar am găsit bere rece-rece, de obicei aveau câteva sticle puse la frigider, dar majoritatea localurilor vând limonada asta pe post de bere. Când am dat de Corona aproape mi-au dat lacrimile de fericire. Ba chiar am luat una în buzunar și în camera hotelului, care nu avea bar și oamenii ăștia închid plenar și plictisitor totul la ora 22. Ca paranteză, Corona și Dos Equis (XX) au fost salvarea și când am dat de IPA-urile americane.

O experiență faină a fost într-un restaurant foarte popular (unde în prima seară n-am găsit loc), care servește hot pot - echivalentul cu supă al pietrei încinse. Îți alegi supa și ingredientele și ți le prepari la foc mic în lichid. Noi am făcut greșeala să luam supă picantă amândoi, n-am avut cu ce stinge iuțeala, am transpirat abundent.

Chestia aia verde din oala din plan apropiat, pe care am avut nefericirea să o aleg eu, a pișcat de 10 ori mai tare decât cea roșie aleasă de colegul meu. Ne-am preparat în ele somon, vită și porc. Gheața a fost foarte bună ca să răcesc ce mai rămăsese din bere, iar noi am fost foarte populari cu o familie de localnici, și-au făcut poze cu noi și ne-au cinstit cu o sticlă de suc de mere.

Amuzant a fost că, deși eu mă laud că știu să folosesc bețele, invariabil, la cinci minute după ce ne apucam de mâncat, apărea chelnerul cu tacâmuri.

Bineînțeles, există ca și în România, o grămadă de traduceri hilare în engleză: spicy handheld devices sau cumin mutton? Hm, grea alegere.

Duck blood sau fried gluten?

Am intrat și în supermarket, ca la muzeu. N-am avut interes să întreb ce-s drăciile astea, vă las pe voi să le identificați. Or fi comestibile, că altfel nu s-ar vinde.

Cu micul dejun de la hotel am avut oareșce probleme, în sensul că serveau tăieței de-ai lor, diverse aluaturi și plăcinte cu tofu sau soia, respectiv găteau supe. Tinând cont că în România era ora 3 dimineața, mergea o supă, ca atunci când te dregi după o noapte grea.

Una peste alta, nu mori de foame nici în China. N-am cel mai tare stomac din lume, m-a pus uneori în pat mâncarea din Germania sau Croația, dar cu chinejii n-am avut probleme.

Anecdotic, dar totuși util, dacă întrebați pe stradă și se uită lumea ciudat la voi, trebuie să știți că McDonalds se pronunță Madalau, hamburgerul e hambabau, cheers/noroc se zice can bei (foarte potrivit: cam bei, bă băiete). Iar tanti de la financiar de la firmă nu făcea diferența în pronunție între customs și customers, a fost foarte interesantă conversația cu ea, dar asta e altă poveste.

Citește în continuare

China: chinezisme

Cum ziceam și în episodul anterior, chinezii se modernizează, dar e un proces gradual și cei mai inteligenți dintre ei își dau seama nu doar că au probleme de calitate dar și că trebuie să facă ceva în acest sens. De aceea preferă mărci, furnizori, consultanți sau agenți de vânzări vestici, iar europenii și nord-americanii au o reputație bună - e foarte mult loc de făcut business acolo pentru noi. 

(Bineînțeles, vă spun ce-am văzut, auzit, înțeles într-o săptămână de stat acolo, nu am devenit expert în economie chinezească peste noapte, e clar că situația e mult mai complexă și mai nuanțată)

Clădire cu decupaj pentru dragon

Statul și partidul se asigură că investițiile sunt executate după regulile lor, există o luptă contra corupție în plin avânt, dar oricine ia în calcul să activeaze acolo trebuie să le înțeleagă întâi cultura, obiceiurile și superstițiile. Nu te sună aproape nimeni dacă ai număr de telefon cu 4 iar 14 e altă cifră nenorocoasă, lipsește atât ca etaj la hotel cât și ca număr de versiune la software. Dragonul, simbolul pe care-l vedeți în forma acoperișurilor lor, trebuie să poată zbura, unele clădiri înalte au goluri în ele ca să-i permită trecerea, nu e bine să te lauzi că i-ai frânt spiritul și poți declanșa (cu suficient talent) o criză bancară doar panicând populația. Nu întorci peștele în farfurie de pe o parte pe alta, pentru că înseamnă că o să se scufunde barca de pescuit și poți ofensa gazda, dacă e de modă veche.

Numărul 4 lipsește

Pe stradă încă se practică jocuri de noroc, pe o pătură întinsă pe portbagajul unei mașini, cu banii la vedere, sub ochii poliției. Ringtone-urile telefoanelor sunt niște slagăre chinezești tânguitoare. Fumatul e permis în multe locuri, i-am văzut pe unii cu țigara în gură și la masă, dar nu mulți fac asta și atmosfera e respirabilă.

În Nantong m-am simțit ca un negru aterizat în Vaslui: se holba lumea la noi. Din fericire sunt prietenoși, încearcă să vorbească cu tine sau își fac semnul de OK pe geamul mașinii, râzând. Își trimit copiii să te cunoască, să-și exerseze engleza și le fac poze. Habar n-au de România, pronunțată în engleză, am aflat prea târziu că numele e cel fonetic: Lou-Ma-Nia (nu există Ro) așa că habar n-am dacă ne știu ori ba. Poza de mai jos e din Shanghai, foarte simpatice fetițele. Observați ce face mama în fundal:

Faceți poză cu maimuța. În acest caz și maimuța face poză fetițelor.

Apropo de calitate și de munca cu hei-rup-ul: deși îți livrează 80% rebut, cer să fie plățiti 100%, altfel nu mai primești altă comandă. Pișoarele din wc-ul halei erau toate conectate la apă, aveau fotocelulă care le declanșa dacă te apropiai de ele - dar nu toate erau conectate la scurgere. Random. Un fel de ruletă chinezească. În apărarea lor trebuie să zic că firma era încă în construcție.

În ghereta portarului care permitea accesul în parcul industrial era și expozitie de cămăși, cu vânzare,  fără cabină de probă, într-una din dimineți am văzut un bărbat la bustul gol care proba.

Porsche Cayenne cu îmbunătățiri:

Citește în continuare

China: Nantong

Impresia generală despre bucățica de Chină pe care am văzut-o eu, cea din jurul celui mai cosmopolit oraș al lor, este că aduce foarte mult cu civilizația vestică - cel puțin în aparență - și mai exact cu SUA. Aceleași spații largi, bulevarde cu 3-4 benzi, clădiri înalte (unele mai noi și mai luxoase, altele mai vechi și mai dărăpănate) dar și mașini noi, putere de cumpărare decentă și mall-uri prospere. Le plac mărcile și produsele de lux la nebunie, mașina e foarte importantă, trebuie să-și arate toți statusul și bunăstarea. Recunoașteți vreun tipar?

Pe o rază de câteva sute de kilometri de Shanghai sunt concentrate foarte multe fabrici iar forța de muncă nici nu mai e așa ieftină (undeva între 300 și 900 de euro câștigă un muncitor în producție, 300 luând cel necalificat iar maximul cel specialist, inclusiv cu ore suplimentare) dar dacă regiunea Shanghai are 20 de milioane de suflete, Nantong 7 milioane plus restul provinciilor invecinate, la un calcul rapid se ajunge la o populația cât jumătate de Germanie - toți dispuși să muncească și majoritatea încântați să facă asta într-o firmă cu un patron străin, mai educat și mai puțin despotic decât unul localnic.

Partidul ține tot sub control: criminalitate redusă, poliție peste tot, la ora 22 se închid restaurante și barurile iar chinezul merge la culcare. Întâi se construiesc autostrăzi, blocuri de 15 etaje, apoi apar investitorii și se populează zona. S-a eliminat regula copilului unic pentru că a început să îmbătrânească populația iar acum chiar se încurajează facerea celui de-al doilea copil - dar dacă a crescut nivelul de trai și chinezul poate pleca prin lume în excursii cui îi mai trebuie?

Blocuri noi, terminate, fără nicio lumină aprinsă

Autostrada dintre Shanghai și Nantong are 3 benzi pe sens, două intre ele pline de camioane, unele mult mai lungi decât tot ce am văzut eu în lume. Majoritatea au luminițe colorate pe ele, în stilul chinezesc destul de puțin subtil, al culorilor de bază. Am văzut niște noduri de autostradă foarte elaborate în Shanghai, se intersectau trei rute la diverse nivele de înălțime. Am văzut însă și aberații gen benzile din extreme (stânga și dreapta) obligatoriu la dreapta, iar banda din mijloc înainte. Traficul e cu atât mai haotic cu cât te îndepărtezi de Shanghai: în Nantong circulă scuterele pe unde vor ele, dar măcar opresc la roșu, în alte zone nici măcar asta nu se întâmplă. Pietonul nu are prioritate niciodată - prioritate are cel cu mașina mai mare sau mai veche, eventual cel care claxonează mai tare. Însă n-am văzut accidente, chinezul claxonează ca să-și anunțe intenția de a trece, chiar dacă nu are prioritate, dar nu o face ca berbecul, merge foarte încet prin intersecții, rezultând un vals în slow-motion fără nici un fel de regulă evidentă de circulație.

Siguranța circulației nu e un subiect, nu există motorist cu cască, am văzut pe scuter femeie cu bebeluș în brațe și copil mic în coșul din spate sau o familie de patru (tată, mamă și doi copii) care circula noaptea fără far - toți pe un scuter, nu în mașină.

Domnul din dreapta trage și un căruț după el

În Nantong ne-am petrecut timpul într-o suburbie nouă, unde se construia mult, ce avea un mall și alte două în construcție, hoteluri și restaurante, dar și multe blocuri înalte și zone mai dărăpănate.

Mall-ul din Nantong

Hotelul unde am stat în Nantong

Centrul nou era la distanță de 20 de minute cu mașina - pe autostradă și era construit pe tipic american: mega-mall, zgârie nori cu hoteluri și firme. Există și un centru vechi, dar n-am ajuns în el.

Mega-mall și zgârie nori

Autostrada spre centrul Nantongului

Citește în continuare