Marți e sfânta seară de baschet, urmată de băutul celei mai bune beri din Univers - la cât de dezhidratați și de însetați suntem chiar nu contează marca, să fie rece și să vină repede. E, practic, singura dată când mă poate entuziasma o bere. Câteodată mai mergeam și joi la baschet, în altă parte a orașului, vreo 5-6 din cei care se întâlnesc marți, ca să jucăm cu alte generații, însă de când a dat căldura am pus acțiunea respectivă pe pauză.
M-am întâlnit la streetball cu unul din băieții care organizau mișcarea de joi (să-i spunem M) și l-am întrebat ce-i nou, dacă se mai strâng. A urmat un scurt dialog.
El, cu amărăciune: da, mai jucăm, dar s-a stricat treaba!
Eu: cum așa?
El: păi, ultima oară au venit ăștia cu un pitic. Nu om scund, chiar pitic adevărat!
Eu: ca să joace baschet??
El: a, nu, și-a luat două beri și s-a uitat la noi.
Scriind asta mi-am amintit de alt dialog cu el, în timpul unui meci. Eram doar patru din gașca noastră, a ales el un al cincilea coechipier, pe care nu-l cunoștea nimeni. N-avea treabă cu noi omul, când prindea mingea zbang cu ea la coș, ca și când ar fi fost sport individual, nu de echipă. După vreo două faze din astea de Jordan, încheiate cu ratări, îi zic cu năduf lui M, cel care-l alesese: uite la ăsta cum joacă, nu se uită în stânga, dreapta, nicio pasă, nicio schemă.
Omul dă din umeri. Faza următoare, ăla face același lucru, altă ratare. Îi zic iarăși lui M: dacă mai continuă așa, io mă duc și-i trag una. Se întoarce calm spre mine: te rog nu-l bate, e cumnatul-meu. Ne bufnește râsul pe amândoi.
Postări
Nu esti "sanatos" :)....
RăspundețiȘtergere