vineri, 12 septembrie 2014

Adevărații geeks

... nu-s pasionații de IT, calculatoare, telefoane, jocuri sau ceasuri. Citesc disputele dintre Androizi și fani Apple, cu recurență anuală, și zâmbesc cu compasiune. Am fost și eu acolo, parțial încă mai sunt, dar fără patimă, am intrat într-o categorie de obsedați liniștiți, care nu prea se văd cu ochiul liber din afară, pentru care digitalul e o simulare palidă a analogului, iar aluminiul sau plasticul sunt surogate ieftine pentru bucăți bine uscate de mahon, arin sau arțar.

Adevărații geeks se ocupă de muzică, care-ți deschide posibilități infinite de a-ți cheltui banii și timpul în goana după tonul perfect. În mod absolut ironic, acest ”ton perfect” se schimbă o dată cu evoluția ta, care are loc pe măsură ce capeți experiență și încerci tot mai multe variante. E un cerc vicios, care se termină (?) doar când îți dai seama că ești gata să-ți vinzi apartamentul ca să cumperi chitara aia specială de la începutul anilor 50, care costă o avere și arată în ultimul hal.


Povestim despre chitări pentru că am ”zgâriat” puțin suprafața subiectului și am o oarecare idee despre ce-i vorba, dar nici cu posesorii altor instrumente nu mi-e rușine.

Să purcedem împreună în cruciada după tonul adevărat, singurul ton-fiică al mamei Omida, care scoate argintul viu (sub formă de lanț peste blugi) și dezleagă cununii (Gigele, iar nu ne ajung banii pentru taxe, fi-ți-ar corzile Elixir ale dracului!).

Lucrurile se complică de la intrarea într-un magazin de muzică; ce alegi: chitară electrică sau acustică? Mai e și secta basiștilor (nu în sensul Antena3), care trăiesc într-o lume distinctă sau cei care studiază chitara clasică, cu procedee diferite - îi lăsăm deoparte. Un singur sfat: NU alegeți (doar) după culoarea vopselei și formă.

După ce-ai decis că vrei, să zicem, electrică, vine următoarea întrebare: producători clasici (Fender, Gibson) sau de nișă (PRS, Gretch, Ibanez)? E important, de acest aspect depinde muzica la care se pretează cel mai bine instrumentul - totul contează: lungimea gâtului, numărul de taste, tipul de doze, forma, greutatea (dacă are cavitate în interior) și, bineînțeles, lemnele (sunt vreo trei: unul pentru corp, altul pentru gât și încă unul pentru placa cu tastele). Nu toate tipurile de lemn sună la fel, nu toate gâturile sunt la fel de groase, nu toate chitarele sunt confortabile. Mult succes; până și cei experimentați sunt speriați de consecințele unei schimbări majore, căci ceva bun trece de 1000 de euro.

La început n-o să conteze, dar după primul an deja știi mai clar ce ți-ai dori, dacă vrei sistem tremolo Floyd Rose sau Bigsby, dacă nut-ul (bucățica cea mică dintre capul și gâtul chitării, cea pe care se sprijină corzile) transmite vibrațiile către corpul chitării în mod corespunzător sau e un plastic ordinar, caz în care se poate schimba cu unul făcut din os sau alamă (credeți-mă, o să conteze, și când te uiți la unul nu dai 2 bani pe el), dacă ești adeptul corzilor subțiri, care nu taie așa rău mâna, sau ai nevoie de unele mai groase, care sună ”bestial”. 

Bineînțeles, o chitară electrică e doar jumătate din ecuație, trebuie legată la ”ceva” ca să se audă. Așa că te uiți la amplificatoare și boxe. De repetiție, cu putere mică, sau monștrii de 100 watti și 35 de kile pentru viitoare concerte? Cu lămpi sau digitale? Câte canale să aibă? Cât gain, ce efecte? Ce tip de boxe?

Ești fericit încă vreo două luni, apoi îți dai seama că preascumpul tău amp n-are reverb, delay sau alte chichițe acustice, fără de care nu poți trăi. Ajungi la următoarea investiție: pedalele de efecte (volum, delay, wah-wah, compresie etc.) sau un procesor de sunet care simulează aceste circuite. Ai mai deschis o cutie a Pandorei, nu toate procesoarele de sunete sunt la fel de bune, nu toate simulează realist echipamentul analogic, nu pe toate poți combina efectele în ordinea dorită, iar după încă vreun an vrei musai ceva de la Fractal Audio, pe la 1500 euro, ca să cânți ca The Edge.

Ai strâns toate aceste lucruri frumoase, cu care te joci zilnic câteva ore, uneori la volum mare, nu că-ți displac vecinii, dar sunetul nu-i liniar și ce sună bine în căști sună ca dracu în boxe, apoi vrei să înregistrezi, să arăți lumii ce progrese ai făcut. Doar fraierii trag digital, direct din procesorul de sunet, trebuie musai să pui un microfon SM57 în fața amp-ului (off-axis) și să-l legi la un Mac printr-o placă de sunet externă, decentă, cu intrările potrivite (Windows, se știe, nu e stabil și înregistrarea real-time nu-i punctul lui forte).

Vine momentul concertelor live și trupa ta n-are mixer și monitoare, ca să vă auziți când cânțați. Ce-ți iei, boxe sau sistem in-ear, cu mulaj după ureche? Ai sunetist sau alegi un mixer digital, ce poate fi controlat wireless de pe un iPad pus pe scenă?

După care ți se pare că dozele de pe chitară nu-s chiar cele mai potrivite, ai auzit la un prieten de unele speciale, model cu semnătura unui mega-artist, la 500 euro bucata (ai nevoie de vreo 2-3) și o iei de la capăt :)

Așa că mai povestiți-mi de dimensiunea ecranului, megapixeli și viteza procesorului și vă arăt o lume mult mai fascinantă, cu combinații infinite, limitate doar de imaginație și buget. 

Analog is the shit, v-o spune un IT-ist.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Comentariile sunt moderate, apar dupa ce le citesc, dacă consider că respectă regulile bunului simț. Nu e nevoie să scrieți de două ori, aveți doar un pic de răbdare.