Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Muncă

IT, ERP, apps, magazin online

miercuri, 28 martie 2007

Cum (n)am cumparat bilete la Rolling Stones

Secolul comunicatiilor. Nu stiu cine a zis treaba asta dar in momentul asta i-as rupe doua degete. Alea cu care se scarpina in nas sau ureche cand o debitat chestia asta. De ce am draci? Simplu, dar totusi complicat: de 3 ore incerc sa cumpar bilete la Rolling Stones.

Pasul 1. trebuie sa fii abonat Vodafone ca sa cumperi bilete intre 28 si 2 aprilie. Checked.

Pasul 2. trimiti mesaj la un nr scurt si primesti inapoi un cod. Checked.

Pasul 3. Iti faci cont la diverta (dol.ro). Checked

Pasul 4. Primesti mail de la diverta si activezi contul. Checked.

Pasul 5. Te loghezi pe site, intri pe link-ul de cumparat bilete si-ti alegi sectorul in care vrei sa stai. Checked.

Pasul 6. Incepi sa alegi locurile. Brusc crapa site-ul si nu mai incarca nimic. Reincarci pagina. Au disparut butoanele cu care puteai alege sectorul. Nice. Suni la Diverta. O tanti: se face update la site, reveniti in 30 de minute. Ok.

Pasul 6 + 30 de minute. Reiei procesul de la pasul 4. Iti alegi locurile. Checked.. aaa..cheeeeecked, ca dupa fiecare click pe harta cu locurile se reincarca pagina, cam in 2 minute asa. Vreau 6 bilete. Selectez primul, selectez al doilea. Mesaj: locul selectat tocmai a fost ocupat. WTF! Deselectezi si primul loc si incepi sa alegi alte locuri, ca doar vrei 6 locuri grupate, nu raspandite in tot sectorul. Mai trece un sfert de ora, termini selectia. Apesi Comanda. Mesaj: ne pare rau, puteti selecta maxim 4 locuri. Injuraturi. Pentru ca-s boi si nu au putut scrie si ei un mesaj cu treaba asta. Deselectezi 3 bilete, restul de trei le va cumpara altcineva. Apesi butonul Comanda. Iti spune ca biletele au fost rezervate.

Pasul 7. Plata. Mergi pe link-ul Cosul meu. Acolo scrie frumos: 3 bilete bla bla, suma. Apesi pe butonul: Continua spre casa. Si stai ... si stai ... si dupa ce-ai stat cateva minute apare textul: “Eroare. Object reference not set to an instance of an object.Ne cerem scuze pentru eventualele neplaceri cauzate.Reincarca”

Pasul 8

Pasul 9

….

Reincarci. Degeaba. Biletele sunt in cos dar nu le poti plati. Suni la diverta. Nu mai raspunde nimeni sau suna ocupat. Te uiti la ceas: ai inceput sa comanzi la 9 si e ora 12. A trecut secolul vitezei, am intrat in secolul comunicatiilor.


Saga continua...

a doua zi, ora 17:05
AM REUSIT! in sfarsit... dupa incercari nelimitate, injuraturi, tensiune si draci AM REUSIT! Azi la ora 17.05 am putut sa finalizez tranzactia. Diverta sunt de kkt. Nu va recomand sa cumparati de la ei.

joi, 15 martie 2007

Dilema

Vineri va trebui sa merg la ziua unei fete. Nu suntem prieteni dar circumstantele si faptul ca sunt in Germania ma obliga. Fetei ii plac fetele. Asa ca intrebarea mea este: ce cadou sa-i cumperi unei fete careia ii plac fetele si nu se comporta ca o fata? Un cadou pentru fete? Sau un cadou pentru non-fete, adica fete care nu se imbraca ca fetele si nu se comporta, cateodata, ca fetele. Flori, o cutie de bomboane or what??

miercuri, 14 martie 2007

Amnaş, lumea de dincolo de hulă

2005, sfârşit de toamnă şi de noiembrie. Sâmbătă cu soare. Mă sună o prietenă buna şi îmi propune să mergem cu gaşca (eu, pretenaru’ [D], ea [C] şi prietena ei cea mai bună [A] venită pt. weekend de la Bucureşti) la un grătar la Amnaş, la nişte prieteni de-ai ei. Ne ducem. Amnasul e un sat uitat de vreme, relativ aproape de Sibiu şi de drumul naţional dar care are un mare defect: e amplasat după o ditamai hula. Ajungem la casa gazdei şi începem pregătirile tradiţionale grătarului: fetele pregătesc carnea şi băieţii beau, pardon, fac focul. Fiind foarte frig nu ne venea să stăm locului iar eu ca şofer nici nu beneficiam de aportul spirtoaselor. După câteva ore de pregătiri este gata şi masa, şemineul reuşise să încălzească camera la o temperatură acceptabilă iar o parte dintre cei prezenţi se gândeau să rămână peste noapte, eu nefiind unul dintre şi si implicit nici ceilalţi trei pasageri ai mei. Pe la 11 noaptea ne pregătim să plecăm.

Problemă. Se dă: una bucată hulă impădurită dotată cu drum neasfaltat în formă de rampă cu serpentine, acoperit de prima zăpadă a anului, una bucată masină în stare tehnică bună dar încălţată cu patru bucăţi de pneurile de vară (că nu apucasem să le schimb), trei bucăţi cheflii (de fapt două bucăţi – C&A - plus pretenul D) şi subsemnatul, morcovit din motive evidente pentru orice conducător auto care ştie ce urmează.

Ne urcăm în maşină, ne luăm avânt la baza dealului şi începem urcuşul. Trecem de prima curbă dar maşina pierde aderenţa şi începe să patineze. Îi dau pe toţi jos din maşină, cobor în marşarier şi repet figura, cu un avânt un pic mai mare dar cu acelaşi rezultat. Ajutor din sat nu are rost să cerem pentru ca e noapte şi oamenii dorm de câteva ore bune. Îi pun să mă împingă, dar maşina e grea şi nu se mişcă. Prietenul D. are ideea să o băgăm cu roţile din dreapta în zăpada afânată de pe marginea drumului, ceea ce şi facem, dar tot nu reuşesc cei trei să mă împingă prea mult. Îi zic lui C să treacă la volan dar ea zice ca n-a condus prea mult de când şi-a luat carnetul şi că mai bine să conducă A, pe care eu o văd a doua oară în viaţă şi nu ştiu dacă e pricepută la şoferie. Riscăm. Mai ales eu, că e maşina şi responsabilitatea mea. Se urcă A. la volan, pe C. o punem pe capotă deasupra roţii din dreapta ca să obţinem o extra apăsare de 50 de kg şi noi băieţii împingem din spate. Roţile din stânga sunt pe drum, pe gheaţă, roţile din dreapta pe porţiunea îngustă de vreo jumătate de metru de la marginea drumului, pe zăpadă, iar in dreapta în continuare e râpa împădurită. E 11.30 noaptea, e intuneric beznă şi frig iar pădurea e sumbră. Ne apucăm să împingem, urnim maşina, o trecem de porţiunea îngheţată şi maşina ia avânt. Eu cu D fugim după ea dar e drum în pantă şi nu ne putem ţine după fete. Prietenul meu are ideea genială să strige după ele „nu vă opriţi!“. Şi nu se opresc. Cel puţin până nu trec de hulă, la vreun kilometru mai încolo. Dar asta am aflat după cateva minute de stres în care nu ştiam unde sunt fetele, până unde au ajuns, dacă nu cumva au derapat şi au ajuns in prăpastie sau dacă C a rezistat până la capăt pe capotă (deşi când le-am văzut dispărând în noapte ea chiuia fericită). Asa că ramânem noi doi pe întuneric în mijlocul drumului. Noroc că s-a inventat mobilul cu blitz care e folosit pe post de lanternă pentru a vedea pe unde mergem. Gâfâim, înjurăm şi urcăm dealul ăla nenorocit, în timp ce telefoanele încep să sune iar prietenii nostri ne întreabă ce facem şi pe unde ieşim în seara aia. Noi ne-am bucura să ieşim din pădure. D. se impiedică şi e gata să cadă, izbuneşte intr-o rafală de înjurături, blestemându-şi soarta care îl face să se plimbe prin pădure la miezul nopţii în timp ce alţii se distrează în oraş. Într-un final ajungem la maşină şi la fetele care s-au blocat pe dinăuntru şi încearcă să-i dea de cap iPod-ului pentru a asculta “The world is mine”. Le îndeplinesc cu plăcere dorinţa şi plecăm spre casă. Ne alegem cu peripeţia anului şi eu cu o nouă prietenă bună: şoferiţa de excepţie A.

A doua zi acasă le povestesc la ai mei ca am fost la Amnaş şi bunică-mea mă intreabă suav: mai e hula aia inainte de Amnaş? Tata incepe să râdă şi zice că probabil n-a mutat-o nimeni iar eu urlu în sinea mea “daaaaaaaaaaaaaaaaaa!”.

marți, 13 martie 2007

Aceste cărţi care ne fascinează

Mi-a placut să citesc de când am pus mâna pe carte şi i-am rupt foile ca să fac cornete. Ăsta era un banc vechi adaptat. Mama zice că o terorizam înainte de culcare când o puneam să-mi citească aceeaşi poveste care mă fascina. V-aş da detalii dar nu-mi amintesc şi dacă o sun din Germania să o intreb asa ceva se va intreba dacă mai sunt în toate minţile. Nu-s genul pasionat de filosofie - inginer, remember? - dar citesc cu plăcere beletristică. În liceul, după Revolutie, eram elev la secţia informatică şi am descoperit genul SF. Cumpăram tot ce apărea la Nemira. Am umplut vreo două rafturi de bibliotecă într-un an, după care am constatat că pesemne s-au epuizat cărţile bune din acest domeniu şi au început să traducă romane tot mai slabe, aşa că am renunţat la achizitia masivă de cărţi. Unul dintre romane a stârnit însa vâlvă, nu mai ştiu cum se numea, dar era mai mult erotic decât SF. L-au citit şi fetele, dar nu a făcut o publicitate prea bună genului. Altă carte cu care am avut o scurtă problemă a fost Immortality Inc., tata citind pe copertă Immorality.

La facultate am abandonat aproape complet romanele, am trecut pe literatură de specialitate şi toate revistele tehnice care apăreau. Cred ca am învatat mai mult din ele decat de la profesori. De fapt la multe cursuri citeam reviste – deprindere căpătată în şcoala generală la orele plictisitoare – şi-mi xeroxam cursurile de la colegi. Dpdv practic mi-au prins mai bine lecturile din reviste decât informaţiile despre tranzistori şi alte bălării din programă. Concomitent cu facultatea am dat cu nasul şi de internet şi a început epoca lecturilor pe ecranul calculatorului şi a paginilor html salvate pe harddisk - perioadă căreia nu-i văd sfârşitul prea curând, maybe never. Odată cu începerea delegaţiilor am reînceput să citesc cărţi, avantajul fiind ca pot să le citesc în tren, în avion, în aeroport sau peste tot unde e un moment de plictiseală. Cel mai bine citesc însa în concediu, la soare, pe şezlong.

Doream de mai demult să scriu despre cărtile pe care le-am citit, dar pentru ca majoritatea celor care-mi lecturează blogul este de formaţie umanistă m-am simtit totdeauna dezavantajat. Ca să o zic pe româneşte: ce să ma apuc eu, inginer, să vă povestesc ultimele lecturi facute în călătorie, în majoritatea lor cărti uşoare, thrillere, când voi mă băgaţi în buzunar cu lecturi pentru facultate şi o gramadă de teorie şi subiecte grele. Nu este foarte potrivit. O să încep totuşi prin a recunoaşte că mi-a placut Codul lui DaVinci la fel de mult ca şi Inger şi Demon, aceste două cărţi m-au salvat în două weekenduri foarte plictisitoare în Germania, mi-a fost greu să le las din mana. Vorba unui scriitor, Agopian sau I.T. Morar: nu au valoare literară mare dar fiecare conţine munca echivalentă unui doctorat şi sunt comercial, dar bine, scrise. În intortocherea minţii mele nu-mi vine să citesc alt autor “la modă”, despre care am auzit ca e umflat de marketing: Coehlo. O sa o fac totuşi la un moment dat, când o să înceteze lumea să mi-l recomande.

Despre cărtile pe care le admir, asa cum am scris în rubrica “Books that I like”: “Cel mai iubit dintre pămanteni” a fost romanul liceului, l-am recitit de cateva ori şi ar trebui poate să o fac din nou acum, cu ochii semi-maturitatii la care am ajuns. Ştiu ca a fost la modă să-ti placa acest roman, apoi a devenit la modă să nu-ţi mai placă, dar nu o sa ma dezic de el, m-am entuziasmat foarte mult citindu-l. Am recitit de curand o cărţulie scrisă de Savu I. Dumitrescu, apărută in 86 şi intitulată “Zece ani alături de Marin Preda”. A fost şoferul lui in ultimii 10 ani de viata şi deşi cartea este foarte superficială, fără valoare literara şi cu constrângeri comuniste clare, un fel de precursor cenzurat al blogurilor J, totuşi a fost plăcut să cunosc mai multe lucruri despre M.P.

Altă carte care mi-a plăcut mult, “Răul”, descrie viata cvasi-militară a autorului suedez în internatul liceului si problemele pe care le are cu colegii. “Şahul” pentru supravieţuire şi impunerea prin inteligenţă şi sport mi s-au părut foarte interesante.

„Magicianul“ lui Fowles te trimite într-o insulă greceasca misterioasă, unde fiecare personaj îşi joacă rolul în raport cu celălalt iar dragostea este condiţionată mai mult de iluzii şi interpretări personale. Ilustrează proverbul cu pasărea din mână şi cioara de pe gard într-o manieră foarte subtilă şi vă invit să o cititi (ce blasfemie mi se pare sa alătur un proverb aşa de neaoş de capodopera aceasta :) ).

În germană nu m-am putut convinge să citesc nici o carte, deşi mi-ar prinde bine, nu mă atrage lectura cu dictionarul alături. În schimb îmi cumpăr cu plăcere cărti în engleză din librăriile internationale, un roman paperback de 4-500 de pagini costă între 10-12 euro, deci nu foarte scump. Am descoperit o serie de thrillere foarte interesantă, cu personajele Lyncoln Rhyme / Amelia Sach din filmul The Bone Collector - ecranizare dupa una din aceste cărţi. Autorul este Jeffery Deaver iar ultima carte din serie am gasit-o sămbată într-o frumoasă librarie cu 3 etaje din Köln. Altă carte deosebit de interesantă a fost ultimul roman al lui Sir Jeffrey Archer, „False Impression”, cu acţiunea petrecându-se în lumea artei iar eroii (pozitiv si negativ) fiind doi români. Tot sâmbata am cumparat şi „The Rule of Four”, de I.Caldwell si D.Thomason, care este prezentată a fi „one part The DaVinci Code, one part The Name of the Rose” sau „The DaVinci Code for people with brains”. Review-urile acestea mai că m-au facut să n-o cumpar, că de obicei n-am incredere în asemenea marketing, dar îmi părea cunoscut numele de undeva plus ca era disponibilă în trei ediţii diferite aşa că am zis că-i dau o şansă. Primele 100 de pagini au fost agreabile.

Hmm, cred ca am început să scriu prea serios pe blog şi nu cred ca mă prinde genul. Să-mi revin: lăsaţi manelele şi telenovelele şi citiţi!

duminică, 11 martie 2007

Entry for March 11, 2007

Duminica, amiaza. Ma asteapta 5 ore de mers cu trenul de la Solingen la Nürnberg asa ca e timp berechet de povestit.

Vineri seara am ajuns la firma-mama in Solingen, respectiv hotelul din apropierea ei, am facut jonctiunea pentru weekend cu colega (din Ro) F., nu-i dau numele pt ca nu stiu daca vrea sa fie vedeta de blog, venita si ea de la un client si am facut small talk si planurile pentru w-end la un pahar de bere.

Ieri a fost ziua sefului si s-au adunat cativa angajati dimineata tarziu la un brunch si cadou la firma. Dupa depasirea momentului aniversar am lasat omul sa-si vada de viata lui si am plecat cu colega F. sa-i arat Kölnul si domul. Skoditza firmei nu are sistem de navigatie (pe scurt „navi“) asa ca ne-au dat si un asemenea sistem portabil. Ma mai gandesc daca sa-l injur sau sa-i fiu recunoscator pentru ca totdeauna aceste sisteme sunt la fel de bune ca si programatorul care a conceput algoritmul din ele si de multe ori intre teorie si practica e o distanta ..nu ca intre viata si moarte dar de timp/injuraturi/amenda. La dus stiam traseul si am putut sa-i ignor sfaturile; practic vroia sa ma trimita pe fiecare alt drum (cat de cat important) decat eram eu obisnuit sa merg. N-am stat sa-i analizez setarile dar probabil tinea de optimizarea rutei sau timpului. [ Nu mai am incredere absoluta in masinariile astea de cand un sistem Blaupunkt incerca sa ma scoata de pe ruta München-Stuttgart la fiecare iesire posibila, desi indicatoarele aratau clar ca Stuttgart e inainte. La un moment dat iritat de rugamintile lui fierbinti si continue am iesit. Si m-am trezit in camp. Dupa un set de WTF si ceva blesteme m-am intors pe autostrada, l-am dezactivat si mi-am vazut de drum ca in Germania nu te pierzi decat daca esti foarte ghinionist – mai incurci drumuri, mai pierzi timp, dar nu te ratacesti, marcajele sunt excelent facute.]

Ajunsi in Köln, am parcat in buricul targului, intr-o parcare subterana, am vizitat dom-ul si m-am minunat a n-a oara cat de prosti au putut fi nemtii sa-si inghesuie capodopera in halul ala. Ansamblul format de dom si gara centrala aflata la cativa metri e o crima de planificare arhitecturala dupa parerea mea. Nici mizeria si cersetorii aferenti nu le fac cinste. De data asta macar nu era nici un betziv pravalit pe spate pe treptile garii, dar vine vara. Alta chestie ciudata, dar pe care o pot intelege: usile rabatante, cu fotocelula, de la intrarea in dom.

Orasul vechi e intesat de magazine de firma iar sambata dupa amiaza strazile inguste sunt pline de oameni care profita de ultimele zile de discounturi. Promenada de pe malul Rinului este si ea foarte atractiva, strajuita de case vechi, cu 2-3 etaje, viu colorate, fiecare avand un restaurant la parter.

Lasandu-se seara ne-am intors la masina, am pornit navi-ul si l-am indemnat sa-si faca treaba pt care l-am luat, ca iesirea din centrul orasului si gasirea drumului spre autostrada potrivita este un proces care de fiecare data m-a costat timp si nervi. Nici de data asta n-a fost mult mai bine, primul rateu fiind ca o parte din rutele alese de navi erau strazi in renovare iar traficul era deviat. Asa ca ne-am trezit intr-o piatza, zona pietonala, deci printre pietoni. Am intors cat se poate de repede, cu frica de amenda, m-am luat dupa alt ratacit si pana la urma am ajuns la o strada principala, dar in directia gresita, asa ca a mai fost nevoie de inca vreo 500 de metri si trei stopuri la care rosul tinea cateva minute pana sa gasesc o intersectie buna de U-turn. Si tot n-am ajuns la capatul aventurii, pana la autostrada a mai fost nevoie de ceva timp si deductii logice (nu toate reusite) pentru a stabili care dintre cele 3-4 benzi duce in directia dorita.

vineri, 9 martie 2007

Idee

..geniala, zic eu: sa inventez iconitza de YM care arata fundul. M-am saturat (am scris sarutat din greseala, subconstientul asta...) sa scoata toata lumea limba la mine cand zic o rautate si vreau o arma de contraatac. Ce iconitze va lipsesc? Haideti, poate punem de-un biznis!

Da, stiu, o sa comentati ca pot sa ma abtin de la rautati sau sa le raresc. Da' ce farmec ar avea viata?

joi, 8 martie 2007

Entry for March 08, 2007

Seara in hotel. Momentul cand esti doar tu si gandurile tale. Sa n-ai ce sa faci, unde sa mergi, de unde sa te intorci. Imaginati-va un sat romanesc la lasarea serii, cu lumea care sa culca devreme, adaugati un pic de civilizatiei si obtineti aceeasi singuratate a miezului noptii…Un film, cateva articole din ziare salvate in computer, niste muzica chillout si te apuca somnul. Sau iti vine cheful sa scrii, lucru pe care probabil a doua zi il regreti si stergi tot ce-ai pus pe “hartie”. La lumina soarelui gandurile noptii par ciudate. Nu merg citite ziua, la birou, printre oameni grabiti si sarcasmul care te protejeaza de prostie. Iti dai seama ca totusi sacrifici destul de mult pentru ambitie, cariera, bunastare. Stii ca poate altii ar vrea sa fie in locul tau, desi cei care au trecut prin asta te compatimesc. O simti in felul in care isi iau ramas bun de la tine, in lucrurile care de obicei nu sunt spuse, dar se citesc in priviri. Cum poti sa pui in cuvinte un weekend intreg in Germania cand o doar o seara, dar a cata, e greu de exprimat. Ii compatimesc pe cei plecati cu lunile pe vapoare sau in delegatie, pe cei care vin acasa doar in concedii. Nu-i invidiez deloc si ma bucur ca e doar o alta seara in hotel si ca nu o sa urmeze multe altele. Noapte buna cititorule, bucura-te de patul tau, oricum e el. Esti acasa.

luni, 5 martie 2007

Entry for March 05, 2007

Buna seara din exil! Doua saptamani pribegesc prin Germania, cu treaba, asa ca probabil in aceasta perioada o sa bloguiesc destul de intens, din cauza de hotel si plictis. Asta seara va povestesc despre minunatele zboruri si sper sa nu repet lucruri pe care le-am scris si altadata.

De la Sibiu deocamdata zboara mai mult avioane cu elice, din alea care dau singure din aripi, asa cum imi place mie sa le alint, dar situatia se va schimba odata cu modernizarea pistei si construirea noului terminal in decursul acestui an. Asadar vor rasufla usurati si bietii proprietari de case din Turnisor, cateodata stresati ca poate le ajunge vreun Hercules militar in batatura daca nu bungheste “chilotu” atza in capul pistei si nu poate opri ditamai hardughia in timp util. Exagerez, bineinteles, ca la noi nu e Bacau sa pasca caii betoane pe pista, liberi ca mustangii in preerie (ce-o sa-mi aud pe tema asta de la cineva, da’ nu m-am putut abtine). Asa ca azi dimineata (scriu luni seara) m-am trezit cu noaptea-n cap, la 5, injurand printre cascaturi soarta cruda care ma scoate de la caldurica la ore la care eu sunt obisnuit sa vin, nu sa plec de acasa. La 7.15 decola minunatie de avionash spre Timisoara, iar la 9 decolam de la Timisoara spre Düsseldorf unde doua ore jumatate mai tarziu era soare, 10 grade si un turculetz foarte grumpy. Dupa alte 90 de minute eram in Geseke, oraselul in care soarta i-a amplasat pe acesti minunati clienti si cafeaua lor calda, binecuvantata fie ea, ca e opt seara si-s dopat cat pentru o saptamana la Sibiu. Asta-i alta poveste, mai pentru weekend, daca s-o intampla ceva pe aici, desi tare ma tem ca nu e cazul sa va faceti iluzii. (btw: si cand deschid mailul ce vad... ca Ana care are mere vrea sa aiba si Haribo, de parca Romania n-a intrat in EU si nu geme de super-mega-xxl-marketuri)

Sfat gratis pentru lungani: cereti neaparat un loc la iesirea de urgenta, pentru ca o sa stati mai bine chiar decat la (o imaginara, ca nu exista) business class. Spre deosebire de Saab-urile Carpatair, figura asta nu tzine in ATR-urile Taromului care sunt la fel de inghesuite, in afara de business class-ul care merita luat doar daca nu aveti ce face cu 7-800 de euro. Avantaj Carpatair. Alt avantaj Carpatair: stewardesele. La Tarom sunt niste tanti obosite, la Carpatair doar prospaturi. E drept ca multe au un pronuntat accent moldovenesc care confera un farmec ireproductibil expresiei “ladies and gentlemen, please fasten your seat belts” - in schimb italiana o vorbesc la perfectie. Le-am si inregistrat odata cu mobilul, dar nu se aude prea grozav din pacate. Probabil stewardesa de azi credea ca-i fac ochi dulci cand ii zambeam larg in timp ce-mi explica manevrele de demontare a usii de la iesirea de urgenta (responsabilitatea celui care sta in dreptul ei), eu doar ma amuzam copios de acshient.

Incidente majore n-am avut niciodata in timpul zborurilor, o singura data s-a intamplat sa fie niste turbulente foarte mari de ma miram cum se poate ridica 20 cm in aer servetelul de pe masutza, cand prindeam cate un gol de aer de pica avionul cativa metri si ti se lipea stomacul de creier. Alt eveniment dramatic a fost cand i s-a facut rau unui batranel imediat dupa ce s-a urcat cu sotia in avionul din Timisoara. Lesinase, ea incerca sa-l trezeasca, noi eram toti convinsi ca a murit, doar stewardesa nu parea preocupata si-si rostea papagaliceste instructiunile de legare a centurii de siguranta, pana un cor de voci si niste vaiete au facut-o sa realizeze gravitatea evenimentului. Noroc ca nu decolasem, au chemat salvarea aeroportului, o Dacie papuc matusalemica, l-au coborat pe domn, iar apoi si bagajele celor doi. Am fost martorul unei resuscitari pe pista si a unui moment penibil cand nu se inchidea usa din spate la vechitura aia de Dacie si-i tot dadeau cu ea peste picioare bietului om aflat pe targa in interiorul ei. Au avut ce povesti nemtii tot zborul…

In incheiere, trebuie sa va marturisesc ca la Timisoara se afla cel mai sexy ofitzer de frontiera, o domnisoara cu un par negru, lung … si nu inteleg de ce nu se urca si ea in avioanele de Italia cu restul domnisoarelor de export de acolo. Probabil ea se trage mai mult din Decebal decat din Traian…