Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Muncă

IT, ERP, apps, magazin online

miercuri, 7 decembrie 2016

Hi-tech sudist

Când am fost în State acum 6 luni am închiriat o mașină. Ocazie cu care am descoperit două chestii diferite la americani față de restul lumii:

Prima: dacă ești suficient de idiot încât să te închizi singur în portbagaj, cu ajutorul acestei manete poți să te eliberezi. În caz de răpire nu ajută, presupun că infractorii au să taie firul.



A doua: există parcări fără automate, doar cu căsuțele astea în care îndoi o bancnotă de 5 dolari și o îndeși cu ajutorul unui instrument ce aduce cu o daltă în fanta corespunzătoare locului pe care ai parcat.


joi, 24 noiembrie 2016

Am stresat niște SOMAlezi

De dimineață, când îmi dezghețam mașina în parcare, au apărut și băeții de la Soma cu mașina de gunoi. I-am urmărit cu atenție, să văd ce și cum adună, pentru că de curând a postat cineva pe FB un filmuleț în care se vede că în aceeași mașină e încărcat și gunoiul normal și cel maro. 

Pentru că nu aveam unghi bun de lângă mașină, tot pendulam: mă duceam câțiva metri într-o parte când încărcau un container, apoi iar la mașină și mai răzuiam un geam și tot așa. M-a observat șoferul mașinii de gunoi făcând manevra asta de câteva ori, cine știe ce și-a închipuit, a coborât la băieți și le-a transmis ceva. Au făcut o curățenie exemplară, au luat inclusiv pachetele aruncate lângă igluuri.

La final, au golit și containerele maro, pe lângă cele normale, fix ca-n filmulețul de pe FB. Igluurile nu. Când au trecut pe lângă mine am avut un scurt dialog cu unul din băieții agățați de mașină: cică au compartiment special pentru maro, nu ajunge peste gunoiul normal.

Concluzii:
- compartimentul special poate fi verificat doar la descărcare, n-ai cum să-ți dai seama ce fac ei acolo. Tehnic e posibil, practic trăim în România. Dacă descarcă totul în același loc e o minciună;
- Sincer să fiu, la ce mizerii aruncă oamenii în containerele maro, mai ales când cele normale sunt pline, cred că nici n-ar trebui colectate selectiv. Am văzut pungi de plastic, ambalaje de carton, gunoi normal;
- Cel mai important: dacă igluurile sunt pline și puneți lângă ele pungile cu plastic sau cartoane, tot la gunoiul normal ajung, așa că ori căutați un iglu gol ori le aruncați direct în containerul normal, n-are sens să le puneți lângă, nu le sortează nimeni.

În rest n-am nimic de comentat încă, mă mai abțin câteva săptămâni, până văd cum se reglează lucrurile.

Update: conform articolului acesta mașinile de gunoi NU au compartimente separate, dar gunoiul se colectează împreună pentru că în pubelele maro se află tot gunoi ”normal” (fapt pe care-l constat și eu de fiecare dată când deschid o pubelă de acel tip).

(C) poză Turnul Sfatului

marți, 22 noiembrie 2016

Urgent Cargus cam minte

Am cumpărat un aparat electrocasnic mic de pe emag de Black Friday, seara, când a trecut nebunia, cu plata prin ibanking. Mi-au dat sms că îl livrează duminică sau luni. Am zâmbit. Știam din poveștile anilor anteriori că uneori apucă că livreze și după săptămâni. 

Totuși, luni dimineață am primit sms de la Urgent Cargus că îmi va fi livrat pachetul în cursul după amiezii. Nu m-a contactat nimeni până la 17:15 așa că am sunat la numărul specificat în sms să văd dacă mai ajunge curierul, dar n-a răspuns nimeni. De curiozitate, m-am uitat marți dimineața pe site-ul lor:


Cică "Destinatarul solicita livrare la data 22.11.2016 10:00". Era greu să fie cinstiți?

P.S. Știți care e cel mai vizionat post de pe blogul ăsta? Cel despre GLS. 34.659 vizualizări începând din 2012 și 80 de comentarii.

miercuri, 9 noiembrie 2016

The Apprentice

Poza asta e făcută într-un aeroport. Toamna, târziu. Flip-flops și jumătate de șosete, asta e noua metodă de a te simți confortabil în călătorie. Copiii din generația bunicilor purtau pantaloni scurți și șosete chiar și iarna, de sărăcie. Acum e fashion statement. 


luni, 7 noiembrie 2016

Povestea Chitarei

Ieri a fost premiera unei alte acțiuni reușite a Asociației Culturale Play - de data aceasta un fel de musical ce încearcă să răspundă la întrebarea: dacă ai avea o capsulă a timpului, ce melodii reprezentative ai introduce în ea?

Am scris ”un fel de musical” pentru că în mare parte din timp muzica instrumentală e fundalul poveștii, nu se cântă în stil musical. Transcede genurile? Poate, tinând cont că e și concert rock sau de muzică clasică, dar să nu fim pretențioși în exprimare. Tocmai această alăturare de genuri și oameni care fac foarte bine ce fac în domeniilor lor (regizor, actori, chitariști de muzică clasică, rock sau blues) arată un pic limitele producției - e ca un puzzle căruia câteodată i se văd îmbinările - dar asta nu-i știrbește cu nimic din umor, farmec, interpretare. E vorba de genialitatea muzicii, în primul rând, nu de a face dintr-un om care studiază toată ziua chitara un mare actor. 


Se vede clar scopul Asociației în tot ce întreprinde: promovarea muzicii. Pare banal, dar multe inițiative publice se duc în direcția alinării răului și inechității din țara asta, era nevoie și de cineva care să susțină lucrurile simple, efortul care se tranformă în creație, în rândul copiilor tot mai captivați de televizor. Puștii s-au simtit foarte bine, atât la Guitar Meeting cât și aseară, entuziasmul și fețele lor au fost reconfortante până și pentru mine, un spectator, presupun că părinții și profesorii lor pentru momentele acestea trăiesc.

Vorbind de copii, nu știu dacă spectacolul e recomandat pentru cei mai mici dintre ei, pretextul întregii aventuri e sfârșitul lumii, ”ornat” cu un documentar de câteva minute din Siria, plus o tiradă despre condiția artistului în societatea contemporană, care mie mi-a plăcut, dar nu e neaparat ceva ce aș vrea să audă/vadă nepotul meu care anul trecut avea 5 ani și a fost marcat de subiectul Colectiv, atât cât l-a înțeles el. E delicat și la latitudinea părintelui...

În altă ordine de idei, mi-a plăcut jam session-ul executat în foaier, la pauză.


V-am făcut curioși? Mergeți să-l vedeți, nu vă strică un program de două ore cu cea mai bună muzică la chitară din univers :) Spectacolul a fost sold-out și va fi rejucat vineri (11) la Sibiu și duminică (13) la Cluj.



marți, 11 octombrie 2016

Amintiri despre internetul sibian din anii 90

Am citit articolul despre primul site din Sibiu pe Turnul Sfatului. Mi-a declanșat un val de amintiri. Ca student între 96-2001 la Calculatoare, am avut colegi care au făcut parte din acest Centru de Comunicații, iar marea majoritate dintre noi am descoperit internetul în laboratoarele facultății - în mod text!

Câteva fragmente:
  • Prima dată am vâzut ”internet” pe holul actualei Facultății de Litere: eram încă elev la liceu, am mers în vizită la tata (profesor la Inginerie) și mi-a arătat un calculator amplasat pe hol, într-un colț, cu un ecran negru, mod text (linux probabil, linie de comandă) ce permitea cadrelor didactice care aveau mail să corespondeze cu lumea;
  • Prin 96-97, când eram student în primii ani de facultate, internet era în laboratoarele facultății, dar numai în mod text. Foloseam browserul Lynx. Introduceai o adresă de site și îi vedeai textul. Când reușeai să descarci o imagine (cu o comandă specială) era sărbătoare, de alt tip de fișiere audio/video nu putea fi vorba;
  • Îmi amintesc că am terminat un examen mai repede și ne-am rugat de prof să ne dea cheile de la laborator, știam că pe calculatorul profesorului era instalat browserul Netscape. Acolo am încărcat pentru prima dată Altavista - teoretic eram la zi cu informațiile, din revista Chip, practica însă lăsa de dorit;
  • prin anul 3-4 a început să se schimbe situația, internetul a devenit mai rapid, mergeam în weekend în cabinetul tatălui meu și stăteam pe net în mod grafic. Era totuși sărbătoare când reușeam să descarc un mp3 și foloseam toate tehnicile de accelerare la modă atunci, de mult uitate acum;
  • tot prin anul 3-4 am început să lucrez, pe bursă, împreună cu un coleg, sub coordonarea actualui decan, prof. Liviu Roșca, la intranetul facultății. Era moda site-urile cu bandă de meniu în stânga. Am tras un design ”revoluționar” - banda mea nu se termina drept ci în dinți de fierăstrău. Încă nu știa multă lume cu ce se mănâncă internetul și mai puțini cum se face un design ca lumea. Măcar conținutul era util, puneam multe kituri freeware de pe cd-uri, scriam tutoriale și primeam mailuri cu sugestii iar lumea era relativ euforică. Din păcate arhiva web nu a salvat și fundalul sau unele elemente grafice, dar cam așa arăta în anul 2000 ingnet.sibiu.ro. A continuat să păstreze structura de bază încă vreo câțiva ani după ce n-am mai fost student, până și-a făcut cineva milă și l-a adus refăcut :)

  • Apoi toată industria a luat amploare: au apărut internet-cafe-urile și dial-up-ul de după 11 seara, când era telefonul ieftin și ne chinuiam toți să prindem linie la Connex, respectiv veneam chiauni a doua zi la facultate. Dramă mare dacă te deconecta și nu mai prindeai linie! 
  • Rețelele de cartier, file sharingul, entuziasmul de a avea legate 20 de blocuri, de a găuri pervazul geamului și a avea un ghem de cabluri și un switch sub birou, precum și internet partajat merită un capitol aparte.

marți, 6 septembrie 2016

Sisteme gratis de navigație și alertă. Ediția 2016

S-a schimbat un pic peisajul față de acum doi-trei ani, când Google oferea singurele aplicații de încredere, fără să ceară bani. 

Ceva ce-ar putea fi disruptive, dacă n-ar fi stupid: există un număr mare de grupuri de Facebook în care sunt anunțate radarele întâlnite de membri în trafic. Există cel orășenesc  (secret, dar cu 16.294 membri) și cel județean, dar poate sunt și altele (național, regional?). Cert e că metoda nu e practică dacă ești la volan și nu înțeleg de ce nu trece toată lumea pe Waze.

Nici Waze nu e perfect, din motivele descrise de Petreanu. În ultimii doi ani am luat două amenzi, una pentru că n-am fost atent și am sesizat prea târziu avertizarea și alta pentru că am fost primul care a dat de o mașină radar proaspăt poziționată. Deci nu e nici infailibil, așa că filozofia mea personală e să nu depășesc viteza la care îmi ia carnetul, chiar dacă nici amenzile de 300-400 de lei nu-s plăcute. Măcar o să le putem trimite prin email, momentan le scanez și arhivez electronic ca sa le am în caz de neînțelegeri viitoare.

Toată lumea știe de Google Maps, care mai nou poate salva o bucată de hartă offline și de soluțiile cu bani, gen Navigon sau iGo, dar poate există persoane care n-au auzit de readucerea la viață a fostei platforme Nokia, intitulată Here WeGo, actualmente în proprietatea celor trei mari producători auto din Germania. 

Există și variantă web, dar aplicația pentru mobil este ambițioasă și cred că stresează concurența care cere bani: e gratis și poate salva hărți offline (întreaga țară sau doar o regiune). Am folosit-o cu succes în North și South Carolina, în Germania, Olanda și Italia, atât cu mașina cât și ca turist per pedes. Pe lângă rețeaua de drumuri are și puncte de interes iar update-urile sunt dese, semn că se lucrează intens la ea. N-am sesizat probleme și, din câte îmi amintesc, calitatea hărțiilor Nokia era foarte bună încă de acum câțiva ani.

Combinația mea este: Waze pentru navigația în România și Here WeGo pentru momentele când sunt pe roaming.

Câteva screenshoturi și explicații:

Dacă ești online îți arată mai multe informații
Meniul de unde poți intra în modul offline și descărca hărți

România e disponibilă dintr-o singură bucată,
dar în țări mari poți descărca și la nivel de regiune

miercuri, 31 august 2016

Focaccia lor versus focaccia noastră

Dacă esti obișnuit cu restaurantele din Sibiu rămâi cu impresia că focaccia e un blat de pizza căruia îi lipsesc majoritatea adaosurilor, bun înlocuitor de pâine la antreuri. Apoi ajungi în Italia și îți aduc așa ceva:


Mai degrabă cozonac decât pizza. Comparați cu standardul sibian:
Poză dintr-o recenzie gastro de pe Turnul Sfatului

E drept, unii de la noi îți vând chestia asta sub numele de fornarina. Tot drept e că la definiția de pe Wikipedia sunt mult variante, în funcție de regiune și obiceiuri, dar blatul subțire pare să fie excepția, extrema reteței, nu norma. 

În Italia, majoritatea restaurantelor care se respectă își fac singure aluatul de focaccia, independent de pizza, cu diferența de ingrediente necesară. La noi zici că toate mamele bucătarilor (pizzerilor) sunt născute în zona cu tradiția blatului subțire, nu că e o rebotezare a blatului ordinar de pizza din motive comerciale.

luni, 29 august 2016

Replică la drept la replică

Stimabilul domn arhitect Ene, cel care a semnat proiectul initial al extinderii hotelului Roberts, trimite un drept la replică ziarului Turnul Sfatului. Să-l analizăm, deși este foarte anevoios de parcurs.

Constat, mai întâi de toate, că domnul Ene e certat nu doar cu tehnoredactarea, ci și cu limba română. După atâtea documentații scrise de-a lungul anilor ar trebui să aibă mâna formată. La cât se bate cu pumnul în piept în articol, s-ar zice că este un arhitect erudit, care știe gramatică elementară și care înțelege că un text este oglinda celui care-l compune. 

Două exemple:

  1. ”ACEST LUCRU FIID SUFICENT PENTRU A FI SESIZATA COMISIA DE DISCIPLINA . Complect fals. Acea zona NU ESTE EXECUATA.”  Ați reținut: complect.
  2. ”In schimb scrie o scrisore ligusitote domnului Turcu, vecinul hotelului care a facut sesizarea”. ”vecinul hotelului care a facut sesizarea” = anacolut.
Nu mă pot pronunța asupra bucătăriei interne a OAR, dar îl rog pe domnul Ene să răspundă la aceste întrebări:

  1. de ce a făcut un proiect care însuma suprafețele a două parcele distincte, cu doi proprietari diferiți, la momentul anului 2013?
  2. dacă Primăria a suspendat autorizația de construcție după ce-a văzut ce construiește beneficiarul, de ce se consideră domnul arhitect lezat că n-a mai lucrat ulterior cu beneficiarul? (citez: ”Afectat de atiudinea ostila si lipsita de respect a dl. PRESEDINTE GAVOZDEA, am renuntat la colaborarea cu beneficiarul SC. REDDISON penru faza DTAC”) N-ar fi trebuit să se simtă jignit că acesta a construit altceva decât a proiectat dânsul? Putem deduce de aici o oarecare cârdășie în încălcarea legii?
  3. de ce nu se evidențiază în dreptul la replică clar faptul că Primăria a suspendat autorizația de construcție pentru ilegalități?
  4. de ce nu se evidențiază în dreptul la replică clar că beneficiarul a dat Primăria în judecată și a pierdut atât procesul cât și apelul? E drept, la apel, instanța a redus cuantumul amenzii, dar a menținut suspendarea autorizației. Domnul arhitect o întoarce din condei și consideră sentința o victorie: ”Acest lucru este remarcat si in HOTARAREA CIVILA nr.101/2016 din data de 27 ianoarie 2016 a Tribunalului Sibiu sectia II – a Civila
  5. de ce nu se evidențiază în dreptul la replică că în ”scrisoarea lingușitoare” trimisă de OAR către mine sunt evidențiate pe cinci pagini toate ilegalitățile din construcție și faptul că această scrisoare a fost probă în proces?
Domnul arhitect pare să aibă o memorie selectivă, alege doar faptele care îi convin.



Apoi mai zice ceva domnul arhitect, referitor la noua autorizație, de intrare în legalitate: ”Aceasta faza fiind executata de un coleg membru al Filialei teritorialei OAR Cluj. Dovada de luare in evidenta a fost obtinut de la aceiasi Filiala. S-a pastrat solutia de arhitectura propusa de mine.” Din moment ce dumneavoastră ați proiectat un etaj și beneficiarul a construit două, se consideră că s-a păstrat soluția dumneavoastră? Sau mai degrabă beneficiarul a construit tot timpul ce-a dorit dânsul, 
în dispreț față de lege și cu complicitatea unor angajați ai Primăriei, care i-au dat o nouă autorizație, care încalcă la fel de grosolan legislația în vigoare?

Răspunsul la aceste ultime întrebări nu-l aștept de la domnul arhitect, ci de la justiție. Săptămâna trecută am introdus două acțiuni în contencios administrativ: una de suspendare și una de anulare a autorizației de construcție. Există multe ilegalități identificate, dar ele vor fi prezentate justiției.

Pentru că domnul arhitect consideră că soluția arhitecturală actuală e cea propusă de dânsul și este corectă, în cazul în care justiția anulează autorizația de construcție înseamnă că ea este, evident, greșită. Așa că am să-l dau în judecată pe distinsul domn arhitect, poate contribuie financiar la demolare.

Pentru cei interesați, o scurtă istorie pe această temă.

joi, 28 iulie 2016

Scheletul unui business cu haine second-hand

Am citit un articol de-al lui Zoso despre second-hand-uri și ”fake-it-till-u-make-it”. Despre figuranți cu linoleu în apartament și mașină scumpă afară nu mai zic nimic, e trist doar că unii au trecut de 40 de ani și încă o mai ard după aceleași principii (sau lipsă de). O să fie interesant la primele facturi de spital, când vor vinde casa părintească.

Mi-a povestit un prieten care se ocupa de SH-uri acum câțiva ani cum se desfășoară procesul. Am reținut câteva idei, e interesant:
- zona din care e adusă marfa (cartier, oraș, regiune, țară) este principalul indicator al calității ei. Sunt țări/regiuni care aruncă lucruri mai bune, când se schimbă moda, și țări mai sărace sau cu altă mentalitate.  Așadar TIR-ul poate să coste diferit iar profitul să fie și el diferit;

- prețul unui TIR de haine era acum 8-10 ani cam 20-35.000 de euro (dacă am reținut corect). Investiția fiind mare, dacă nu știi ce faci, nu apuci să greșești de două ori;

- marfa este triată și pusă pe trei categorii de calitate și preț și distribuită apoi la magazine;

- dacă ai magazine situate lângă instituții publice sau firme mari, trimiți acolo hainele pretabile pentru business iar în alte părți cele pentru casnice sau pentru tineret;

- secretul succesului: rulajul rapid. Dacă îți obișnuiești clientela ca în fiecare zi de luni să fie marfă nouă, produsele bune se vând în primele 2-3 zile, de miercuri-joi poți vinde la kilogram sau discount marfa de proastă calitate, greu vandabilă, ca să faci loc unei noi tranșe de produse.

N-am poze cu SH-uri. Ăstea-s niște sacouri văzute în Las Vegas fix acum 10 ani.
Peste 1.5k USD fiecare

marți, 26 iulie 2016

Șocant: o nouă evadare la zoo

Blogul îmi spune că n-am mai fost la zoo din 2010. Am constatat multe schimbări: de la logo la extinderea spațiilor animalelor, însă numărul maimuțelor rămâne constant - și nu mă refer la cele din spatele gratiilor. 

Dar să revenim la oile noastre.

Vestea bună: au băgat lemuri. 
Vestea proastă: nu pentru mult timp, prostuții ies prin gard. Dacă vrea cineva un pui de lemur, poate să se servească și să bage în traistă.
Ora de Sibiu: vă dau voie să copiați titlul


E periculos și sare la jugulară
Există și un spațiu de joacă pentru copii, mai atractiv pentru pici decât niște animale toropite de căldură, care se ascund ce știi pe unde. O mare parte din acțiune a decurs cam așa:
- uite, tati, renul, care tocmai năpărlește, e letargic și cam pute
- uite, tati, ghepardul, acolo sub leagăn
- uite, tati, leul, trântit pe spate la 15 metri de gard. Nu ăla, ăla-i bușteanul
- uite, tati, lupul... chiar, unde-s lupii?
- uite, tati, cămila, de la distanță, că nu urcăm ditamai dealul cu căruciorul
- uite, tati, ursul, ce bine că ăsta mișcă! A, face caca. Fiică mea și ea: caca! Nici ăsta la oliță...


Copila, care e obișnuită să mângăie cățeii din cartier prin gard, a vrut să petuiască ursul. Au urmat țipete, trânteli pe jos și lupte... iar ursul s-a refugiat în bazin. Mai mergem.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Teatro Sibiu

De vreo câteva zile s-a deschis un nou local în Orașul de Jos. Mă bucur că începe să aibe cheag și zona aceea, ca extensie firească a Centrului. M-ar bucura să se transforme în localuri respectabile și țepele turistice de pe Bălcescu, dar ăsta-i alt subiect, să revenim la noul Teatro - nume probabil e inspirat de vecinătatea cu Teatrul de Păpuși.


Singura poză luată de pe pagina lor de FB
Casa în care se află localul e renovată complet, arată foarte bine și presupun că au să facă pensiune sau hotel la etajul superior. Momentan toată acțiunea are loc în curtea interioară, o parte acoperită și o parte în aer liber, există și două camere amenajate în interior, care vor fi probabil date în folosință la toamnă sau când plouă.



Eu am ajuns la ei joi seara, împreună cu o delegație de nemți. Am riscat, nu e prea sigur să duci străini în localuri netestate, deschise recent, dar a ieșit bine și le-a plăcut. M-am felicitat că făcusem rezervare, s-au umplut toate mesele și vedeam cum refuză grupuri de oameni care intrau din stradă - remarcabil buzz-ul pentru un local de abia deschis, cu pagină web neterminată și cu puține detalii pe cea de Facebook, probabil datorat faptului că patronii sunt cei care dețin pensiunea Mai și Mai Lounge și sunt cunoscuți în comunitate.

Ne-am comandat aperol spritz și burgeri. Tot meniul se poate viziona aici. Prețuri la streak mai mici ca la Benjamin, sunt curios cum/dacă va afecta asta concurența.


Ca orice afacere aflată la început, există și câteva lucruri care trebuie rodate și așezate, le menționez ca să nu se termine review-ul brusc, dar sunt aspecte minore:

  • patronii au ajutat cu luarea comenzilor și servirea, pentru că personalul nu făcea față (asta-i totodată și o bilă albă pentru ei);
  • mă aștept ca un aperol care costă 16 lei să fie perfect dozat, mai au de lucru la el, prea puțină substanță activă și prea multă apă minerală deocamdată;
  • carnea burgerilor a fost foarte bună (o parte ne-am comandat Teatro burger, alții Cheesburger) dar al meu a fost cam rece. I-am întrebat pe ceilalți comeseni și eu am fost excepția;
  • în meniu scrie că Teatro burger are carnea umplută cu brânză condimentată, n-am remarcat nimic pe moment, mi-am adus aminte de asta acum și l-am întrebat și pe colegul care luase același lucru, nici el nu-și aduce aminte de gust de brânză iar condimentat sigur nu înseamnă picant. A fost un burger foarte bun, dar data viitoare va trebui să fiu atent să văd dacă simt și altceva decât gustul cărnii de vită;
  • garnitura de cartofi prăjiți era fierbinte, nu mă plâng, trag concluzia că au așteptat după cartofi ca să ne servească. Sugestie: parcă altă formă de cartofi, în coajă sau wedges, cadrează mai bine cu un burger de restaurant.
Alte poze:




Poarta are ceva aparte:

vineri, 22 iulie 2016

Sondaje post-servicii

De câte ori duc mașina la Contempo, nu contează ce-i fac: daună pe casco, revizie inclusă în garanție, orice, după câteva zile mă sună cineva de la centrala din București și mă întreabă dacă am câteva minute, apoi mă pune să dau calificative serviciilor primite, atenți și la detalii de genul: ”v-a fost oferită o mașină de schimb  la preț special sau s-au oferit să vă cheme taxi?”

Mi se pare util, îi motivează pe cei din teritoriu să mențină calitatea serviciilor la un nivel înalt. 

Ceva asemănător, dar mult mai agasant, fac cei de la Metro: sună săptămânal la serviciu, cer cu responsabilul cu corespondența (n-avem, în secolul 21 corespondența se poartă îndeosebi pe email) și apoi întreabă dacă am primit pliantul lor săptămâna aceasta. Ieri i-am explicat domnișoarei de la telefon că pliantul lor este foarte puțin important pentru noi (de obicei ajunge în gunoi nedesfăcut) și am rugat-o să ne scoată din baza de date. Nu cred că o să facă asta dar n-au decât să găsească o altă metodă de verificare a amărâților care împart pliantele.

As prefera să mă sune cei de la Eon sau Electrica să întrebe daca am primit factura, aia e mai importantă și câteodată o lasă ”curierul” pe unde apucă.



P.S. La vreo oră după ce-am scris textul ăsta, ieri, m-a sunat iarăși cineva de la BMW. Se pare că primul telefon a fost de la dealer iar acesta, al doilea, direct de la BMW România. Dichis...

marți, 19 iulie 2016

Delia - ce are ea? Picioroange, logică nu

Nu pot să evit piesa asta când ascult radio-ul în mașină, pot doar să schimb canalul, pentru că partea din mine care ține la logică e foarte iritată de versul 
”poate n-am oferit/ce are ea”

Știu că-i doar pop și se adresează adolescenților, totuși, nu i-a păsat nimănui din lanțul de creație și producție de versul ăsta? care alterează o piesă mediocră stil Adele și o face ușor penibilă pe buzele unei femei de 40 de ani. 

Dacă nu  e clar ce e în neregulă: nu poți să oferi ceva ce altcineva are. Da, poți să mergi să-ți pui silicoane în diverse locuri, dar dacă vorbim de IQ, simțul umorului sau talent la pictură, să zicem, stai ca proasta pe marginea patului, cu ursulețul în brațe, și plângi că tu ti-ai tăiat urechea, ca vanGogh, pentru el și n-a fost suficient, când cealalată expune la MOMA. 


12 meleoane de vizualizări și 50k like-uri de pe YouTube (versiunea live) - trăim în ignoranță :)

luni, 18 iulie 2016

Reguli și limite: fotografiatul în spitale

O singură chestie neplăcută am pățit la Neurochirurgie Cluj, chiar în prima zi. La intrarea în clinică e un hol transformat în sală de așteptare, la capătul căruia se află o usă cu cartelă. Ușă dublă. Plină de afișe cu programe de vizită, ore de consultație și multe alte detalii. E tapetată, practic, cu anunțuri administrative.

Eh, ce face orice om normal, în secolul 21, în condiții de stres, când vrea să-și aducă aminte când are voie să intre la doctor, la terapie intensivă sau în salon, în condițiile în care programul diferă de la o zi la alta, iar în weekend sunt total alte ore? Scoate telefonul și face poză.



Un alt anunț, chiar în colțul ușii, pe care eu nu-l văzusem, avertizează muritorii de rând că fotografiatul este interzis în spital, iar o doamnă medic/asistent/băgătordeseamă care trecea pe acolo m-a admonestat pe tema asta, cu acreală, de parcă eu eram ăla de-o pozat viermii din Spitalul de Arși București. Din fericire faza se petrecuse înainte de acel moment, presupun că reacția ar fi fost și mai ostilă dacă se întâmpla după.

I-am explicat că nu pozez în interior, ci doar ușa. A zis că și aia e interzis. Nu știu cine e doamna, n-am mai văzut-o ulterior timp de două săptămâni, așa că probabil era cineva important, de pe la bucătărie. Oricum, fiind unul din primele contacte cu un spital dintr-un oraș străin, în care urmează să se întâmple niște lucruri importante, îți lasă un gust amar. 

Să ne înțelegem: sunt de acord că n-ar trebui să fotografiezi oameni aflați în suferință, în momente dramatice ale vieții lor, să nu încalci dreptul la intimitate și alte lucruri de bun simț. Iar dacă ar exista un site n-aș fi nevoie să pozez uși (sau să rog pe cineva să-mi dea un pix și o hârtie).

Din fericire restul personalului a fost mai uman.

Partea pozitivă a experienței aici.

joi, 14 iulie 2016

Sibiu. De la fân la pizdulici

Diverse lucrușoare din oraș:

Un domn la vreo 55-60 de ani se dă, bine de tot, cu rolele:


Butoiul de Aur e un dichisit, și-a vopsit până și aerul condiționat în auriu

Cea mai lentă traversare ever: un domn de abia se mișcă pe trecerea de pietoni iar coada de mașini  (care se întindea și în spatele meu) așteaptă în tăcere. Niciun claxon, deși era ora de mers la lucru. Cum era aia? Faith in humanity restored? Am fost un pic mândru.  


Decid să o încadrez și pe asta la umanism: cine vrea fân și haine vechi găsește lângă tomberoane. Pardon, găsea, între timp au dispărut.


În Sibiu restaurantele copiază între ele la greu. A băgat una niște aripioare de pui picante, absolut delicioase? Fiecare bodegă cu clona ei. Se remarcă una cu, pardon, pizdulici de porc? Să dăm cu, pardon, pizdulici în populație! Pentru că ”oareșce-bucată-de-carne-de porc-gătită-prost” era prea banal. 

Meniul e de la Akropolis, dar am aflat că există și în oferta El Gringo, iar acest articol din 2014 ne explică etimologia cuvântului și că se vinde(a) și în Cristian. Veganii nu suferă, există atâtea plante cu denumiri la fel de porcoase...


Idee pentru blogeri și jurnaliști: cum alții fac turul burgerilor, puteți încerca un tur al, pardon.. nu mai repet.

miercuri, 13 iulie 2016

De ce mi se descarcă câtedată mult mai rapid telefonul

Marțea ne strângem la baschet și ne numărăm/organizăm pe grupul WhatsApp pe care ni l-am creat. Paranteză: mai e cineva care nu face parte din minim un grup de WhatsApp cu prietenii?

Ca să evit să-mi tot verific telefonul am deschis aplicația WhatsApp pe laptop/MacOS. După ce-a stat deschisă toată ziua, dar fără mult chat pe ea, pe la ora 16 mai aveam 15% din bateria telefonului și taman când mă întrebam ce aplicație îmi papă rezervele, am observat mesajul portocaliu:


O frumoasă consecință a deciziei total neinspirate de a nu fi stand-alone ci a sincroniza totul prin telefon, într-un mod neoptimizat.

marți, 12 iulie 2016

Tactici de negociere la români

Așa cum a remarcat mai multă lume, românul e mare amator de chilipiruri. Nu-i vorbă, nicio nație nu se dă în lături de la cumpărături cu preț redus, dar la români nu e doar o opțiune, e o componentă a piramidei lui Maslow. Românului i-a intrat negocierea în sânge cu multe generații în urmă, cu mult înainte de faimosul ”cât e halatul?” al anilor 2k și de vizitele în bazarul turcesc din anii 90, iar momentan își rafinează skillurile pe OLX, unde nici nu riscă să fie luat la bătaie de vânzător.


V-am povestit o parte din tactici când am vândut mașina: ”eu una din asta am luat cu x mii de euro mai ieftin anul trecut, nu cred că o dai”; între timp am mai strâns experiențe.

Am pus o chitară obținută în urma unui schimb la vânzare. Inițial cu 1100 lei, să am de unde negocia. Mă trage unul de urechi că e aproape prețul de nou dintr-un magazin online faimos din Germania - într-adevăr, aveau ăia reducere la ultima chitară de acest fel din stoc. Îi zic să-mi facă o contraofertă. N-a mai răspuns. Cobor prețul la 950. Îmi scrie un tip din București că ar lua-o cu 900, dar vrea să o testeze - n-am cu cine o trimite spre el (și prin curier la necunoscut care nu o achită întâi nu e o idee bună) așa că rămâne situația în aer, eu am alte probleme mai grave între timp. 

Când eram în State primesc un mesaj: ”îți dau 700 pe chitară, mi se pare un preț corect”. Fără nume, fără bună ziua. Și mie mi se pare corect să-l ignor. Când eram la Cluj am următorul dialog pe OLX cu altul: 
- care-i ultimul preț? 
- 900 + transportul
- iți dau 800 (WTF: de aia m-ai întrebat ultimul preț??)
- am client la București cu 900, trebuie doar să gasesc pe cineva să o ducă
- fie, mai gândește-te câteva zile,  până nu-mi cumpăr altceva (oh, câtă presiune!)
- bine, spor la cumpărături și o zi bună
Cinci minute mai târziu:
- 850
Nu-i mai răspund, îi explicasem clar că am ofertă cu 900. Mă sună a doua zi, iritat.
- nu mi-ai răspuns la ofertă
- ți-am zis că am client la 900
- n-ai nevoie de bani?
- nu așa urgent, pot să aștept să o dau la 900
- vrei TU 900? Bine, ÎȚI DAU 900.
Îmi mușc limba să nu-l înjur, ăsta nu voia să o testeze, ci să o revândă, așa că mă abțin și îi zic că ne auzim când ajung la Sibiu. Până la urmă i-am trimis-o lui.

Paranteză: la un colet cu valoarea ramburs de 900 de lei, trebuie să achiți la Fan Curier transportul (suportat de client) dar există și un comision pentru ramburs, că-ți aduc ei banii după vânzare, care e suportat de cumpărător (așa am negociat și cam așa se practică) și în cazul meu a fost 34 de lei. Minus rola de folie cu bule cumpărată pentru împachetare, am rămas cu puțin peste 800.


O categorie aparte de cumpărători sunt mămicile. Încerc să vând cu 200 un țarc de copii, aproape nou, achiziționat cu 350. Am pus descrierea completă, dimensiuni, greutate, intervalul de vârstă recomandat. M-au sunat câteva, dar fiecare are ceva special. Una vrea să-i las și mai mult din preț, alta să includă și transportul, alta nu mai e interesată după două zile de sărbătoare (Floriile). Nu mă supără negocierea, doar stilul, foarte abrupt, nu se obosesc suplimentar cu răspuns, dacă nu le convine  ce citesc nu mai răspund. După ultima încercare de negociere am crescut prețul la 250 și următoarei care întreabă îi fac un discount special de 50 de lei. Poate ar trebui să-l cresc la 600 și să menționez mai clar că e Pierre Cardin. 

Îmi imaginez o mămică de genul ăsta, negociator într-o criză cu ostatici: hai, mă, ori îi lași liberi ori îi împuști, că eu mă grăbesc, e ora băiței.

sâmbătă, 9 iulie 2016

10 ani de blog

În 9 iulie 2006 puneam prima mea postare, insipidă, în platforma de blogging de atunci - Yahoo 360. Între timp am migrat la Google Blogger și, ca orice ”pantofar” care se respectă, n-am mai ajustat mare lucru pe aici de prin 2009, parcă.

Nu m-am îmbogățit din blog, nu am sărăcit din el, n-am devenit pișcotar sau faimos, dar nici n-am atras mulți trolli. Nu mi-a zgâriat nimeni mașina, nu mi-a cedat nimeni locul la vreo coadă și nici oferte de autografe pe sutien n-am primit. 

Mulți ani am scris cu dedicație, zilnic, căutând subiecte și menținând liste de idei, în ultima vreme m-a cam dat viața peste cap și poate aș avea timp, dar sigur nu mai am chef să-mi dau cu părerea iar de platitudini amuzante mi-a cam pierit entuziasmul. Probabil se numește maturizare. N-am devenit pesimist sau deprimat, încă am poftă de viață, îmi place să scriu, dar trebuie să merite subiectul, s-a schimbat limita, inclusiv cea de decență.

Dilema mea cea mai mare e dacă vreau să-l țin deschis până crește fiică-mea, să vadă ce prost era tac-su în tinerețe. Prost, dar fără griji.

Nu dați like, nu dați share, beți apă, mâncați fructe și stați la umbră :)


joi, 7 iulie 2016

Nu credeți tot ce scriu ziarele. Caz concret: doctorul Florian

Am scris porția mea de texte despre doctori care se cred mici Dumnezei și-s aroganți și nesimțiti, dar de multe ori, la nevoie, am găsit și oameni deosebiți. În recenta tură de forță și urgență medicală de la Cluj, unde am stat două săptămâni pe post de însoțitor, am mai ”colecționat” două-trei cazuri de medici care merită să poarte acest titlu. 

În momentul în care ni s-a recomandat neurochirurgul Ștefan Florian am fost prevenit că e scump la vorbă. Apoi l-am căutat pe Google și am dat de două articole care-l porcăiau, unul pe un blog de A-lister, altul într-un ziar local de scandal, tot o preluare de pe un blog. Fie vorba între noi, puerile: ”evitați-l pe doctorul Florian” pentru că i-a vorbit urât unui pacient.Când ai o tumoare de peste 4 cm diametru, îngropată adânc în cerebel și apăsând pe trunchiul nervos, când nici un alt doctor nu se bagă la operație și îți recomandă să mergi la cel mai bun specialist român în domeniu, aka dr. Florian, îți dă mâna să-l eviți, așa-i? L-am căutat, pregătit să mă fac preș dacă e cazul.


Surpriză: dom' doctor nu e un căpcăun. S-a uitat pe CT și ne-a zis: ați venit unde trebuia. O afirmație categorică într-un ocean de incertitudini. Apoi restul formalităților le-am discutat cu secretarul dânsului. După fiecare din cele două operații m-a primit și mi-a explicat diverse lucruri. Totul, în sub două minute, pentru că în sala de așteptare se adună între 20 și 40 de persoane. Zilnic. Eu am vorbit cu el vineri, când nu avea program oficial de consultații, dar eram la fel de mulți în sala de așteptare. Lunea și marțea are program doar seara, dar dacă are timp și termină operațiile primește oamenii și la amiază. Unii ies plângând, alții zâmbind. Meserie grea.

Un coleg îmi povestea cum l-a abordat în parcare, ca să-l roage să-i opereze sora. L-a ascultat, a operat-o, e bine.

Cu ce-și ocupă timpul: dimineața vizita medicală, apoi operații până la amiază, apoi discuții cu pacienții, apoi pauză, apoi contravizita de seară. I-am văzut mașina în parcarea spitalului în fiecare zi, de luni până duminică, și dimineața, și seara. Eu zic că asta înseamnă dedicație. În plus, nici față de mine, nici față de pacient, nici față de aparținătorii celorlați pacienți cu care am discutat nu a avut o atitudine nepotrivită. Deci nu-l evitați, o fi avut o zi proastă când l-a primit pe respectivul blogger, sau poate nici ăla n-a fost ușă de biserică. Cine știe. Comentariile articolelor sunt pline de exemple de oameni care îi datorează viața. La ce chestii grele face, ar putea urla toată ziua și tot n-ar trebui să ne pese.

Alt exemplu de dedicație și om cu suflet: doamna doctor anestezist Andrașoni. A venit în salon și a supravegheat fiecare pacient scos din operație ca să vadă cum își revine. Nici despre medicul rezident n-am decât referințe bune, dar din pacate n-am interacționat prea mult și nu i-am reținut numele.

În concluzie: doctorul Florian și-a făcut o echipă foarte competentă la Spitalul de Neurochirurgie din Cluj, nu vă doresc să ajungeți acolo, dar dacă totuși aveți nevoie, e una din cele mai bune șanse pe care le aveți în România, dacă nu cea mai bună. Nu e totul roz, ca în orice spital de stat, dar ce contează se execută bine.


joi, 16 iunie 2016

Am tras cu armă de asalt doar cu buletinul

Ce poți să faci în Charlotte într-o zi de duminică? Să mergi la biserică, muzeul Nascar, într-o drumeție, la shopping sau să trăiești și tu visul american și să pui mâna pe o armă de foc. Așa că ne-am dus la unul din multele poligoane (indoor shooting range) din zonă, care se lăuda că are cel mai modern armament. 

Am ajuns la ora deschiderii, așa că am admirat câteva momente priveliștea downtown-ului:



Odată intrați, ne-am aflat direct în paradisul oricărui flăcău care a văzut filmele cu Rambo. Cum zicea colegul neamț, majoritatea pușcoacelor sunt mai ieftine decât iPad-urile. Muniția stătea pe raft la liber, ca la supermarket.






Ne-am dus la tejghea și unul din vânzători ne-a îndrumat înspre zona din spate, unde se afla poligonul. Ne-au pus în fața unor televizoare și am urmărit un instructaj de cinci minute despre manipularea în siguranță a armelor de foc. Chestii de bază: nu îndrepta arma spre nimeni, când pleci cu ea ține-o cu fanta de evacuare în sus, să se vadă că nu e glonț spre țeavă, dacă observi ceva dubios sau îți cade pistolul pe jos strigă ”halt fire”. Apoi ne-am trecut datele într-un formular electronic și am semnat waiver-ul (declarația prin care ei nu sunt responsabili dacă pățim ceva din prostia noastră). În continuare ne-a preluat un domn de la ghișeu, căruia i-am spus că suntem virgini în ce privește armele (niciunul din noi nu făcuse armata). Ne-a luat pașapoartele și ne-a arătat cum băgăm gloanțele și deblocăm siguranța pistolului, apoi ne-a invitat să ne alegem ce vrem noi de pe tejghea sau panoul din spate, care arăta așa:


Zona de închiriere și așteptare, în spatele sticlei antiglonț se vede poligonul
Am ales o cutie de 50 de cartușe de 9mm și un pistol Beretta, câte o țină de hârtie pentru fiecare, ni s-a asignat o pistă de tragere, ne-au dat ochelari și căști și am intrat în zona poligonului. Am montat una din ținte pe suportul mecanic și l-am trimis la o distanță decentă de 5 metri (se ducea la maxim 8 metri) apoi a venit momentul introducerii muniției în încărcător. Am băgat vreo 5 gloanțe, încărcătorul în pistol, am identificat siguranța și mi-am dat seama ce urmează să fac, așa că l-am chemat pe supraveghetor să-l întreb dacă e totul ok, nu cumva să comit o prostie și să-mi bubuie drăcia în figură. Era ok, am luat postura de tragere și am început să apăs pe trăgaci. Are o cursă mai lungă decât te-ai aștepta iar momentul când declanșezi prima dată e emoționant. Ce-i însă și mai emoționant e când vecinul de cabină te ia prin surprindere și trage cu o semi-automată de peste un metru lungime, proprietate personală, alimentată cu muniție mare, care te asurzește și prin căștile de protecție. Aproape să-mi cadă pistolul din mână. 

După câteva runde fiecare ne-am relaxat, am decis cu colegul să schimbăm arma. Puteam schimba de câte ori vrem, era înclus în preț. Ne-am luat un alt pistol, un XD-Mod2 subcompact, pentru că arăta cool. N-am tras prea mult cu el, că ni s-a făcut poftă de ceva mai mare, așa că colegul s-a întors cu o armă de asalt israeliană, Tavor TAR21, care folosea același tip de muniție. Având cătare cu punct roșu n-a fost prea greu să nimerim ținta. Menționez că e interzisă rafala, se trage doar foc cu foc.



Când am epuizat gloanțele deja se încinsese atmosfera, fiecare cabină era ocupată, se trăgea ca-n filmele cu război, mirosea intens a praf de pușcă ars și era o bubuială constantă, așa că ne-am uitat unul la altul și am exclamat: shotgun! După care m-am gândit că a doua zi am prezentare la client și nu e cazul să risc un umăr dislocat sau altă chestie născută din ignoranță, așa că am zis pas, data viitoare, a fost suficient pentru prima dată. Cam așa arăta podeaua:


Concluzii: sportul ăsta e o combinație de cocoșeală cu riscuri asumate, partial sub controlul tău, dar parțial necontrolabile. Când am intrat mi-am adus aminte de moartea acelui faimos lunetist american, omorât stupid într-un astfel de poligon de un fost coleg ce suferea de sindromul de stres post-traumatic. E drept, există un supraveghetor în zona de tragere, dar nu e înarmat. Ce poate să-ți facă dacă îl apucă pe careva amokul? Și eu am familie acasă... dar shotgun... și mitralieră! 

Prețuri: 80 de dolari în total pentru o oră de tragere pe o pistă de poligon (doi oameni), inclusiv 50 cartușe, mai multe ținte din hârtie și închirierea armelor. Prețuri pentru membri:


După incidentul din Orlando am citit că s-a bulucit lumea să cumpere fix arma atacatorului, au epuizat stocul de AR-15, iar aseară am primit mail de la ăștia că au băgat marfă, au iarăși acest model în stoc. Ciudați oameni, însă și mai ciudat e că în țara în care sunt interzise grădinile zoologice cu animale domestice pe care să pună mâna copiii, pentru că i-ar putea împunge (capre), e voie să-i iei la poligon, iar dacă au sub 12 ani e chiar gratis, ești încurajat să le bagi microbul de mici. Era un domn cu băiatul său, în jur de 10-12 ani, trăgeau amândoi cu ditamai pușca proprietate personală fără rețineri.