Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Muncă

IT, ERP, apps, magazin online

luni, 31 decembrie 2012

Life of Pi

N-am citit cartea lui Yann Martel, știam că e renumită, dar părea suficient de fantastică încât să nu fie pe gustul meu. Ieri însă am fost la film, în 3D, la fel de sceptic și datorită acestui aspect - am ieșit încântat, temperat parțial doar de final. Are suficiente momente când merită folosirea 3D-ului, cinematografia și cromatica sunt spectaculoase, e opusul unui film de Tim Burton, iar Ang Lee nu și-a bătut joc de poveste. O să câștige măcar un Oscar pentru efecte speciale, probabil chiar mai multe. Nu vă relatez mai mult, vi-l recomand, e epic, uman, exotic și cald.

vineri, 28 decembrie 2012

MoMA

La ideea nevestei lui Rockefeller și a încă două prietene, în 1929, în apropiere de Rockefeller Center se deschide Museum of Modern Art. N-am apucat să-l văd pe tot din cauza lipsei timpului și, ca să fiu cinstit, am vizitat echivalentul european - Muzeul Reina Sofia din Madrid și eram sătul de artiști moderni și instalații, că n-am înțeles mare lucru din o mare parte din exponate (gen pânză vopsită alb cu două puncte roșii în mijloc), dar e ok, de aia-i artă, nu trebuie să ne pricepem toți sau să ne tăiem urechile și să consumăm absint, alegem ce ne place. 

Așadar am petrecut vreo două ore în MoMA, m-am dus direct la impresioniști și post-impresioniști, feblețea mea, adică ață la Starry Night-ul lui Van Gogh. Superb, de câte ori am ocaza să admir o capodoperă de-a lui Vincent, mă blochez în fața ei și-i admir tehnica cu pioșenie.


Din multitudinea de nume mari l-am mai remarcat pe Monet cu ale lui ”fresce” de 4-5 metri lungime și un artist necunoscut mie anterior: elvețianul Christian Marclay, născut în 1955. Detalii despre fotocalcul lui de mai jos, găsiți aici.


Muzeul în sine e o clădire modernă, impunătoare, albă, cu linii simple, ce-mi aduce și din acest punct de vedere aminte de Reina Sofia. Curtea interioară conține un bar și diverse statuete, dintre care se remarcă capra pe care o folosesc în header-ul blogului. Într-o călătorie ulterioară, MoMA merită să i se aloce măcar o jumătate de zi și o vizită metodică, cu ghid audio, poate voi înțelege mai multe și despre post-post-impresioniști.



joi, 27 decembrie 2012

Două cu polițiști

1. Prima mea amendă am luat-o din prostie. Seară, șoseaua Alba Iulia, cartierul Turnișor. Eram pe sensul de mers spre ieșirea din oraș, iar pe cealaltă parte a străzii se afla ”faimosul” chioșc de fructe Porto. Am trecut cu mașina toate cele patru benzi, două pe un sens, două pe altul, inclusiv linia continuă din mijloc și am oprit mașina în fața magazinului. Când am coborât, un politist care-și cumpăra ceva tot de acolo mi-a cerut actele și m-a invitat să-l urmez la mașina sa, parcată vreo 20 de metri mai încolo, ca să-mi dea amendă.

2. De curând, un prieten care venea de la București a fost oprit pe Valea Oltului de un politist, nu mai știu pentru ce, însă i s-a reproșat și că mergea prea repede. El a spus că nu-i adevărat, mergea legal, cu 90. Polițistul îi spune că acolo e restricție de 70, prietenul meu îl contrazice, organul susține în continuare că e un indicator de limitare a vitezei la vreun kilometru înapoi, amicul tot nu-l crede pentru că face drumul acela des și-l cunoaște, așa că se urcă amândoi în mașina de poliție și când ajung la locul unde politistul spusese că ar trebui să fie indicatorul... nu era nimic. Politistul exclamă ”l-au furat!”.

marți, 25 decembrie 2012

Robin and the Backstabbers - Bacovia Overdrive Vol.1

În numărul actual al ”Decât o Revistă” e un lung reportaj despre Robin Proca, solistul RATB (sună ca dracu inițialele) care a consolidat interesul meu pentru formație. Știam de ei dinainte, mai auzeam câte o piesă la Guerrilla, erau pe lista de formații alternative din noul val de urmărit, preferații fiind The Mono Jacks. Până acum au scos doar single-uri, recent terminând de înregistrat albumul de debut care conține atât materialele anterioare cât și piese noi. L-am găsit pe iTunes și am ascultat fragmentele disponibile gratuit, m-au convins că merită cumpărat și mi l-am făcut cadou. Prima achiziție de muzică românească de pe iTunes pentru mine, dar cu succes la public, pentru că sunt în top 10 albume cumpărate de români.

De departe, cea mai bună piesă e SPNZRTR, cu videoclip pe măsură, dar nu mi se pare că există melodii de umplutură ca pe alte albume, toate sunt faine. Vocea joasă a lui Proca merge foarte bine cu rockul melodios pe care-l cântă, nu-s piese de zgomot, ci relativ romantice, cu mesaj și versuri deștepte.


”Când te-am cunocut, Cristina” e un fel de melodie lăutărească alternative, cu versurile ușor tâmpite  specifice genului (”când te-am cunoscut, Cristina/aveai părul... frumos rău”) ce te invită la rime amuzante, dar în esența ei e o piesă dramatică, cu mesaj.


”Kriminaal”, singura piesă în engleză, e făcută în crescendo, cu final ”apoteotic”, ”Marele zgomot” e un slow excelent, ”Natasa” e un alternativ pur, cu vână și solo-uri de chitare pe măsură, ”Sat dupa sat”, ”Vânătoare regală” și ”Soare cu dinți” au fost deja lansate solo și presupun că le știți, au fost dovada că formația are viitor.

Îi aștept cu interes la Sibiu, în concert, deși încă nu și-a asumat niciun club riscul. 

luni, 24 decembrie 2012

Cum m-a prins sfârșitul lumii la Registrul Comerțului

Oriunde credeam că mă găsește Apocalipsa, numai într-o instituție a Statului nu. Săptămâna trecută, în concediu fiind, am avut timp de umblat pentru firmă - ceva ce pare în aparență simplu: schimbare sediu social.

Mă duc luni la Registrul Comerțului cu un teanc de acte, nimeresc din a doua redirectare biroul unui consilier juridic care să mă asiste, o doamnă amabilă, se uită peste hârtiile aduse și mai cere mici modificări ca să corespundă adresa cu cea din CF, îmi dă o declarație de completat, indicații despre timbrele fiscale care trebuie cumpărate și mă programează joi dimineață cu temele făcute și cu asociatul prezent și el. Sesiunea se încheie cu 180 de lei de plată.

Joi dimineață ne revedem, ne prezintă statutul actualizat, se uită peste acte și își dă seama că nu toate sunt bune: contractul de comodat pe care îl văzuse și luni trebuie reformulat, ca să fie mai clar că e vorba de firmă și ne mai trebuie o declarație a vecinilor ”pe care v-am dat-o data trecută să o completați. Cum, nu v-am dat-o luni?”.  Vestea bună e că avem statut modificat și dacă re/facem și aceste acte le putem depune la ghișeu vineri. Ne mai dă încă două-trei declarații de completat, spre disperarea noastră. N-a mai costat nimic tura doi.

Vineri, revin doar eu, cu o cârcă de acte, la ghișeul de la etajul 1. Doamna de acolo mă trimite cu una din declarațiile din dosar la parter, la Ghișeul Unic, ca să o verifice angajata și să semneze. Mă duc la parter, îmi aștept rândul la singurul ghișeu deschis, când îmi vine rândul mi se spune că nu acolo am treabă, să aștept la alt ghișeu că vine doamna imediat. Când vine funcționara, mi se bagă în față ”soția patronului” unei asociații familiale, mai varză ca mine, angajata de după tejghea o trimite la păscut și completat cerere, răspunsul asociatei familiale e o înjurătură înfundată. Îmi vine rândul, îi prezint declarația pe care trebuie să o semneze, sapă prin calculator și îmi spune că nu e completă, consiliera juridică n-a completat codurile CAEN decât la sediul secundar, nu și la cel principal. Se răstește la mine că de ce n-am actele, îi spun că doamna amabilă de la etajul 1 mi le-a reținut zicând că n-are sens să mă car cu toate jos, mă trimite după ele, să scot certificatul constatator din dosar și să copiez codurile CAEN pe declarație. Mă duc la etajul 1, stau un pic să termine cu omul de la ghișeu, cer actele, completez codurile, merg înapoi la parter, mă bag în față, nu se uită peste ce-am scris, dar e ok, face o copie și-mi dă actele semnate. Înapoi la etajul întâi, ”stați să vedem dacă n-a expirat sediul secundar” / WTF? mă trec toate transpirațiile gândindu-mă că mai urmează o tură de acte, din fericire e permanent și nu expiră. Mai semnez o declarație că nu vreau să fiu prezent la ședința în care se vor face modificările și plătesc 600 de lei la casierie. În 4 ianuarie pot să merg după actele schimbate. 

O poveste tristă, în care am rezolvat relativ repede și fără mulți nervi labirintul demn de Kafka, doar pentru că am ales o perioadă mai liniștită și pentru că am fost în concediu. Socotind și extrasul CF, o biată schimbare de sediu social a costat 820 de lei, a trebuie să completăm diverse declarații și să ne pierdem timpul făcând și refăcând acte, estimând cam câți bani poate să coste, pentru că nu scrie nicăieri  (consiliera juridică a instituției a estimat cu 200 de lei mai puțin) și, bineînțeles, având răbdare cu semi-competentul angajat al Statului (măcar, în mare măsură, amabil).

Ca să vă dați seama de absurdul situației, ai nevoie de următoarele acte ca să duci la bun sfârșit operațiunea:
- certificat înregistrare firmă;
- certificat constatator sediu principal și sedii secundare;
- hotărâre AGA;
- extras CF cu adresa noului sediu;
- contract de comodat/închiriere;
- timbre fiscale de 4 lei de la Poștă;
rezultă un act constitutiv modificat.

Mai e nevoie de următoarele declarații:
- cerere înregistrare în registrul comerțului;
- cerere înregistrare document schimbare sediu la autoritatea fiscală;
- declarație pe propria răspundere;
- referat privind fluxul operațiilor;
- declarație că nu vrei să iei parte la ședința în care se va analiza cererea.

Când i-am spus consilierei juridice că e absurd teancul de hârtii, a zis, afectată de ”reproșul” ce se vroia impersonal, că procesul e simplificat și că ei ne fac viața mai ușoară, că înainte trebuia să mergi pe la diverse instituții după toate aceste acte, acum le obții dintr-un singur loc. Că datorită lipsei de bani, cei cinci judecători delegați pe care-i aveau înainte nu mai există, că domnul director stă zilnic peste program 2-3 ore pentru a semna cele aproximativ 70 de cereri. 

Nu m-a convins, din punctul meu de vedere e o birocrație sinistră, ar trebui integrate serviciile, n-ar trebui să am nevoie de extras CF ci să-l acceseze ei din sistem, n-ar trebui să merg la Poștă pentru 4 lei ci să îi plătesc la casierie, n-ar trebui să completez de mână aceleași date pe patru declarații ci să fie generate de calculator iar noi doar să le semnăm, n-ar trebui să aibe formular separat pentru autoritatea fiscală ci o bază unică cu datele firmelor. În plus, ar fi nevoie de un ghișeu de informații care să te îndrume spre persoana potrivită, să nu stai în fața ușii la consilierii juridici și să aștepți să o deschidă cineva ca să veți dacă e vreo persoană liberă. Întrebarea consilierei a fost: cine plătește? Răspunsul nerostit: fraierul de contribuabil, bineînțeles. Numai mie mi se pare că 820 de lei e o sumă exagerat de mare pentru o chestie care ar trebui să fie trivială? Majoritatea costurilor sunt induse artificial, de birocrație. 

duminică, 23 decembrie 2012

Monty Python - Expediție spre Kilimanjaro

Un sketch clasic de pe ”And Now for Something Completely Different”:

vineri, 21 decembrie 2012

Schimbat buletinul

Întrebam la începutul lunii unde să-mi schimb buletinul. Prin canale alternative, dar declanșate de postul meu, ca dovadă că și blogul e util din când în când, am aflat că urgențele se pot rezolva la Direcția Județeană de Evidență a Populației. Mulțumesc celui care mi-a transmis informația. Inițial am crezut că pot să-l schimb în weekendul cu alegerile, dar depunerile se făceau joi și vineri pentru ridicare sâmbătă și duminică, iar cum eu m-am întors din Germania doar sâmbătă seară n-am avut nicio șansă. Se pare că totuși puteai merge și în weekend, așa cum a scris un prieten pe Facebook, însă, dacă n-aveai timbre de la Poșta închisă, nu rezolvai nimic.

M-am uitat pe site-urile oficiale, mi-am strâns lista cu acte și mai îmi lipseau următoarele:
- chitanta reprezentând contravaloarea cartii de identitate - 7 lei;
- timbru fiscal sau chitanta reprezentând contravaloarea taxei extrajudiciare de timbru - 4 lei.

Nu se specifica nicăieri unde se plătesc acestea, așa că m-am dus la CEC. De unde am fost trimis la Poștă. Acolo se eliberau, le-am plătit, însă când am ajuns la DJEP mi s-a spus că taxa reprezentând contravaloarea cărții de identitate plătită la Poștă e valabilă doar pentru serviciu local, nu și la ei. Am plătit cu dragă inimă și la ei, doar să mă văd scăpat de corvoadă.

Amuzant a fost când mi-au făcut poza. Mi-au indicat să rotesc capul ”milimetric” spre stânga. De vreo trei ori. A ieșit bine, din a doua încercare, nu se poate compara cu cea de acum 10 ani în care arăt ca un infractor mahmur, de m-am plimbat tot cu pașaportul prin UE ca să nu stârnesc suspiciuni și verificări inutile.

În primăvară urmează tura pentru carnetul de conducere, unde ultima oară m-au pus să dau test psihologic până să ne prindem că n-am comunicat suficient și eram venit pentru preschimbare. O să fie amuzant.

joi, 20 decembrie 2012

Uciderea lui Bin Laden - Cartea

Răcit și în concediu fiind, n-am cutreierat păduri ci am stat liniștit în casă. Timp de lectură. Așa că am pus mâna pe iPad și am ales No Easy Day, de Mark Owen. Poate ați auzit de ea, e descrierea evenimentelor care au dus la uciderea lui Osama Bin Laden în Pakistan, povestite de un militar american din trupele speciale Navy SEAL care a luat parte la evenimente. Omul s-a săturat să audă tot felul de fantasmagorii prin media și, pentru că toată lumea, de la Obama și Șeful de Stat Major până la ultimul politruc din Washington, a sifonat detalii în presă, s-a gândit să redea adevărata poveste cap-coadă. A avut totuși buna inspirație să schimbe numele celor implicați, să nu divulge aspectele secrete ale misiunii și operațiilor militare și să scrie doar despre părțile care au apărut anterior în media sau nu sunt secretizate. Inclusiv Mark Owen e un pseudonim, deși un deștept l-a indicat ulterior presei cu numele lui adevărat. Ce poate să i se întâmple, decât să-i moară familia.


Cartea începe cu descrierea etapelor parcurse pentru a ajunge în corpul luptătorilor de elită, a experienței militare acumulate în Irak și Afganistan și culminează cu misiunea împotriva UBL. Nu e foarte groasă și se citește repede, a beneficiat de ajutorul unui scriitor profesionist și e coerentă. N-am urmărit atunci foarte îndeaproape povestea, așa că vă redau pe scurt firul evenimentelor: CIA a urmărit un vechi colaborator pakistanez al lui UBL, a supravegheat prin satelit clădirea în care locuia și a observat că una din ”furnicuțele” vizibile din satelit făcea plimbări lungi, zilnice, prin grădinile vilei. Nu-i ajuta niciodată pe cei care munceau grădina sau îngrijeau animalele. 

După o perioadă de supraveghere, când au ajuns la concluzia că furnicuța ar putea fi adevărata fiică a mamei Omida, au pus rotițele în mișcare. Militarii din trupele SEAL care erau acasă, în concediu, au fost chemați într-o bază militară unde a fost construită o copie 1:1 a vilei și grădinilor ei, s-au antrenat în formulă completă, cu elicoptere și câine de asalt și, după vreo două săptămâni au oferit o demonstrație VIP-urilor de la Washington, ca să îi convingă. Ceea ce fac trupele SEAL în război e relativ secret, iar oficialii nu știau exact dacă să aprobe atacul pe tărâmul statului aliat sau să trimită o rachetă care să niveleze zona. A doua varianta a picat pentru că nu ar mai fi rămas nimic prin care UBL să fie identificat, demonstrația militarilor i-a convins că poate fi dusă la bun sfârșit misiunea și i-au trimis în Afganistan.

După câteva zile de așteptare în baza militară din Afganistan au primit unda verde de la Obama, toți cei 24 de membri ai misiunii s-au îmbarcat în două Black Hawk-uri și au trecut granița în Pakistan. Misiunea urma să se desfășoare noaptea. Ajunși deasupra complexului, trebuiau să coboare pe funie în curtea interioară, dar din cauza greutății primul elicopter nu poate fi ținut la punct fix și cade în curtea exterioară, cu nasul în pământ și coada pe zid, ceea ce le-a salvat viața militarilor, pentru că o parte aveau picioarele în afară iar în altă situație elicopterul s-ar fi răsturnat și paletele elicelor rupte i-ar fi sfârtecat. Elicopterul doi nu repetă greșeala și aterizează în afara complexului.

Regrupați, dărâmă poțile, o echipă ucide bărbatul care trăia în casa de oaspeți și care răspunde asaltului cu un AK47, două echipe atacă vila principală, omoară colaboratorul care locuia la parter și pe nevasta lui, care au încercat să riposteze, apoi atacă etajul unu, unde locuia fiul lui UBL. Auzind gălăgia, acesta era pregătit de luptă, pe scări, cu un AK47. Unul din soldați îl strigă pe nume, el e curios să vadă cine-l cheamă, ridică capul deasupra palierului iar militarii îl omoară. După cum scrie în carte tot ce-ar fi avut de făcut era să stea liniștit și să tragă asupra celor care urcau scările - probabil la un moment dat ar fi aruncat americanii o grenadă, dar avea șansa să-i împuște pe cei din primul asalt. 

La etajul doi locuia UBL cu familia. Primul militar ajuns acolo vede un cap de bărbat ițindu-se de după ușă, trage câteva focuri și când intră în cameră observă că l-a împușcat în cap pe un bărbat care semăna cu UBL. Sec, ne-eroic și nespectaculos. Interoghează femeile și copiii, care până la urmă recunosc că era acesta. Îl curăță de sânge, îi fac poze, iau mostre ADN, îl bagă în sac și-l iau cu ei, împreună cu toate documentele și mediile de stocare pe care le găsesc în casă.

Detonează elicopterul distrus, se urcă în celălalt Black Hawk și într-un elicopter de backup și se întorc la bază. Vor afla ulterior că pakistanezii, după ce și-au numărat flota și au văzut că elicopterele semnalate nu-s ale lor, sensibili din cauza conflictului cu India, trimit după ei doua avioane F16, dar mult prea târziu. Ajunși înapoi în Afganistan, predau corpul lui UBL șefului de stat major, care îl va trimite pe nava USS Carl Vinson pentru înmormântare. Mai urmează o întâlnire cu Obama în State și viața continuă în anonimat.

miercuri, 19 decembrie 2012

Vin roșu, whisky și bere

Mi-am propus să încerc orice fel de mâncare când am ocazia, măcar o dată, ceea ce o irită pe maică-mea atunci când îi povestesc de rinichi flambați în sos de coniac și nu mă ating de tobă sau piftie. La fel e și cu băutura, de la o vârstă începi să cauți chestii noi, să asculți de oameni mai umblați prin lume și să încerci diverse distilate. 

După cum am tot scris, Portugalia mi-a făcut o impresie constant bună în gastronomie și vinuri, dar am descoperit ceva ce bate Cartuxa, cel puțin pe cea din recolta ultimilor ani: Rosso di Montalcino. În mod normal, orice se termină în Montalcino te arde la buzunare, asta dacă găsești de cumpărat. Din fericire, un cupul de prieteni și-a făcut concediul în Toscana și mi-a adus și mie două sticle. Pe Rosso l-am desfăcut de ziua mea, l-am lăsat o oră să respire și a fost genial. Știu unde-mi fac concediu la anul, cu mașina, ca să pot căra. Nu-s genul care să scrie metafore și să caute aromele din vin, dar am băut suficiente soiuri străine sau autohtone încât să recunosc ceva peste medie.


Îmi amintesc înghițind în sec de restaurantul din Milano unde am băut un Chianti la pahar, așa de bun încât m-am întors și a doua zi, dar nu mai avea același gust, ori era alt an sau producător, ori nu stătuse sticla suficient deschisă, cert e că toate aspectele care par fiță la început la băutul de vin roșu sunt necesare daca nu vrei să-ți bați joc de bani și de munca celor care l-au creat. Al doilea vin primit din Italia e faimosul Brunello di Montalcino, pe care trebuie să-l lași la decantat vreo patru ore. De abia aștept să-mi treacă răceala ca să-l încerc. O surpriză plăcută a fost că am mai primit o sticlă de ziua mea.


Ținând cont că o Cartuxa e 15 euro, că Rosso-ul a costat 9 euro și Brunello 18, iar prețurile din magazinele noastre pentru o sticlă de vin autohton decent încep de la 40 de lei și urcă spre 150 pentru ceva premium, sunt perfect de acord cu cei care zic că vinurile românești sunt supraevaluate și nu-și merită banii. Oricum, mă bucură că se investește în industria viticolă și că pe măsură ce trec anii crește calitatea vinului local.

N-am băut doar vinuri în ultima vreme, am primit o sticlă de whisky single malt afumat Ardbeg de la prietenul la care am gustat prima oară Glenfiddich de 18 ani și mi-am dat seama că whisky-ul e altceva decât Jack și Jim. Și cu whisky-ul e chestie de gust, Glenlivet și Glenfiddich sunt la mijlocul spectrului, neutre, Ardbeg și Caol Ila au un gust foarte pronunțat de afumătură și nu știu dacă plac tuturor. Dacă sunteți amatori de bourbon, am băut unul foarte decent în State: Maker's Mark, are și o sticlă frumoasă, sigilată cu ceară. Am văzut de curând că se găsește și la duty-free în Germania, așa că trebuie să fie și prin magazinele locale. Aici trebuie să menționez ofensiva whisky-ului, preponderent single malt, o mare parte din raionul de băuturi din duty-free-urile din Düsseldorf și München e ocupată de diverși producători scoțieni și americani cu multe mărci premium.


O chestie absolut ciudată am primit de la patronul Just Beer pentru servicii mărețe în IT: bere vintage, produsă în anul 2000. Are un gust straniu, ca un fel de gem lichid, e tare, închisă la culoare și dacă bei o sticlă singur îți trebuie o perioadă ca să-ți revii. Eu m-am dus la culcare. Amuzant e că pe etichetă se specifică termenul legal de expirare, în cazul berii mele 2003, dar producătorul oferă o scrisoare prin care garantează că produsul e bun pentru consum și după această dată.


Just Beer a devenit locul unde mergem lunar cu colegii la meciurile de fotbal și degustat diverse beri. A fost chiar amuzant la Steaua - Stuttgart (1:5), deși situația era albastră. Printre altele, am încercat o bere afumată, care, vorba chelnerului, îți dă impresia că bei din scrumieră. N-a exagerat.

marți, 18 decembrie 2012

Icoane - cadou pentru bunici

Anul trecut le-am luat ambelor bunici niște icoane țesute, grecești, ce arătau foarte bine. Acum văd că există un mic site care promovează aceste produse, unele au și rame din lemn. Poate vă interesează, au și o pagină de pe care se poate comanda online:

Checklist pentru 21.12

Ah, că nu au pus alegerile după sfârșitul lumii! Sunt convins că Guvernul, în vasta lui înțelepciune, dădea liber în 20 decembrie, ca să ne pregătim așa cum trebuie de marele eveniment. Ieșea un weekend prelungit pe cinste!

V-ați găsit o peștere confortabilă? Stocul de conserve făcut? Apa și berea la pet aliniate? Creioanele chimice pentru desene rupestre pregătite? Cursul de tras cu arcul absolvit? Hamsterii generatorului de curent sănătoși? Integramele pentru seri ploioase băgate in folie de plastic? Blana de nutrie scoasă de la naftalină?

Opționale: soacra trimisă într-o direcție greșită? nevasta trimisă după țigări?
Pentru minorități: doi oi?

luni, 17 decembrie 2012

Last Christmas

Last as in last ever. Dacă credeți în 21.12 și vă simțiți suicidal, am piesa potrivită:


Iar dacă vă simțiți bine... Pink / Try (aplicați mișcarea de la 1:42 într-un loc public și vă dau o bere):
sau noul single Dido / Let us move on:

Tânăr alienat, cumpăr mitralieră

Probabil fiecare a discutat în weekend despre drama copiilor împușcați în Newtown. Cât de dereglat să fii ca să tragi de 11 ori în fiecare copilaș, e imposibil de imaginat, mai ales când, cică, suntem programați ca specie să avem grijă de puii noștri. Trist e că deja ne-am obișnuit cu aceste știri. Pe mine de fiecare dată mă duce gândul la documentarul Bowling for Columbine și la statistica relevantă a numărului de crime cu arme de foc comise în State versus Canada. Cred că e clar pentru toată lumea că disproporția e masivă. 


Când am stat la prietenii mei din suburbia Atlantei am constatat că și ei au un pistol. Ca să fie. De fapt doamna doarme cu el lângă pat atunci când soțul e plecat în delegație. Pot înțelege, locuiesc într-un grup de case situat între un câmp și ceva pădure, nu știu la câte mile e cel mai apropiat post de poliție, dar sigur nu la colțul străzii. Dacă aș fi în locul lor aș face și eu probabil la fel, pentru că, ușor paradoxal: 
- cartierul e suficient de sigur ziua încât să îți lase curierul cumpărăturile pe verandă;
- populația Atlantei e majoritar de culoare, criminalitatea e ridicată și sentimentul de nesiguranță palpabil (n-o fi corect politic, dar e real);
- autostrăzile sunt multe, mari și drepte, dar totuși accidentele sunt la ordinea zilei (în trei zile am văzut vreo cinci) - din plictiseală fiecare face și altceva la volan și e neatent, ceea ce induce senzația că e plin de simpletoni. 

Așadar nu poți să-i acuzi pe oameni că-și iau arme. E clar, o spirală și o să fie imposibil să le mai strângă de pe străzi. Din păcate nu înțeleg de ce-i așa de permisivă legea încât să dea voie unui bitang de 20 de ani  să cumpere o pușcă semiautomată, una de asalt sau cu lunetă. 

Update: Statistica QZ.com: Între 2000-2010:
USA(309 mil locuitori) 27 atentate
Alte 36 de țări (3,8 miliarde locuitori) 28 atentate, mare parte dintre ele fără arme de foc. În 13 din aceste țări: 0 atentate.

Update2: interesant

vineri, 14 decembrie 2012

Haneke / Amour

Palme d'Or-ul anului acesta, coproducția europeană Amour, mi-a stârnit interesul datorită regizorului: Michael Haneke, unul din cineaștii mei preferați, pe care l-am tot menționat pe blog. Dacă nu-mi sărea în ochi numele lui, nu cred că m-aș fi apucat să mă uit la un film cu bătrânei și cu un subiect deprimant. Deprimant cu spume, ba chiar groaznic, pentru că nimeni nu-și dorește să ajungă o legumă imobilizată la pat. Însă tema morții e privită lucid și demn, prin prisma a doi intelectuali în vârstă, care s-au iubit toată viața.

Trailerul e un pic cam zgomotos și nu prezintă cea mai bună imagine asupra filmului:

joi, 13 decembrie 2012

Surogat de pisică

Nevastă-mea iubește pisicile. De fapt, ca să ne mutăm împreună, a renunțat la motanul ei negru. Dramă mare. Așa că seara, atunci când ajunge acasă, vine la mine și mă smotocește. Când trec prin fața ei, în drum spre bucătărie, își țuguie buzele și-mi trimite un pupic cu zgomot, ca să mă facă atent. Când ne punem în pat mă dezmiardă...

Mi-am adus aminte povestea cu motanul căruia i-a legat la gât un clopoțel de la un iepuraș de ciocolată Lindt și i-am zis că dacă-i vin idei din astea și o prind ținând o panglică în mână și uitându-se galeș la mine, e bai.

(c) poza

miercuri, 12 decembrie 2012

iPhone-ul anilor 60

Citeam o carte a cărei acțiune se desfășura într-o ambasadă, în Germania de Vest, anii 60. Cam pe atunci a fost și scrisă. La un moment dat cineva deschide un dulap și vede trei uscătoare de păr. Mi s-a părut un pic ciudat. Până am ajuns la fragmentul de mai jos, în care o doamnă era impresionată de un cadou: un uscător de păr. Am pus lucrurile în contextul istoric: unele zone de abia aveau curent electric de câțiva ani, becul era gadgetul cel mai uzual, ”foen”-ul era fița vremurilor. Caz clasic de ”commodification”.

“A hair-dryer. He said he admired my hair above everything. He watched the sun shine on it in the mornings. (..)' She took a short breath. 'It must have cost him twenty pounds. No one, not even my ex-fiancé during our most intimate period, has ever given me anything so valuable.”
Excerpt From: John le Carre. “A Small Town in Germany.”

marți, 11 decembrie 2012

Chillout de iarnă

Mai faină ca varianta Katie Melua, după părerea mea. Versuri acide și bune, pentru că bărbații e porci:

I bet you're using your weary magic like it's new,
Driving so fast with a new fool beside you.
Presumably believing she's the last of the lucky few,
I wonder if she knows she's being lied to like I do.

Plagiarius

În 1977, la un târg din Frankfurt, un designer neamț și-a văzut cântarul pe care îl concepuse pentru o firmă germană cu 11 ani mai devreme expus de un producător din Hong Kong. Falsul era doar aparent identic, materialele fiind de calitate inferioară, dar în loc de 24 de mărci, prețul de vânzare cerut era de 10 mărci. Scandal, reclamații, firma din HK a trebuit să părărească târgul, dar vânduse deja 100.000 de bucăți. Două luni mai târziu, un alt exportator din HK a readus produsul pe piața germană. Același ciclu de reclamații, după care un al treilea exportator apare pe piață și tot așa.

Informându-se asupra posibilităților de contracarare și educare a publicului, designerul respectiv a decis să confere un premiu anual pentru cel mai reușit plagiator, sub formă de pitic de grădină lăcuit negru, cu nasul auriu. La prima conferință de presă s-a prezentat doar un jurnalist. Din 1980 Asociația Designerilor Industriali a preluat patronajul evenimentului, iar din 1986 Acțiunea Plagiarius a devenit o Asociație. La ultima decernare de premii au venit 70 de jurnaliști.


Această asociație are și muzeu în Solingen, pe care clienții noștri l-au vizitat după conferința de săptămâna trecută, eu nu, dar vă puteți face o idee despre exponate aici, la premiile din anul 2012, 2011 sau 2010. Ca să preîntâmpin comentariile: Victor Ponta n-a plagiat în Germania, deci nu apare.

luni, 10 decembrie 2012

Cum a fost la buletine în weekend

Postat pe Facebook de un prieten:

Mi-a trebuit sa ma scol sa ma duc sa-mi fac buletinul. Bad bad mistake. Totul era un mare namete, nimic dezapezit la ora aia. Un calvar completat de cei mai inteligenti cetateni. Unii care scot zapada din curte si de pe trotuar si o arunca in mijlocul drumului sa fie siguri ca nu mai trece nimeni si altii care merg pe mijlocul drumului fara nici o grija. Nici o idee de autoconservare lasa ca opreste masina, or not idiots.
Si cireasa de pe tort sunt doamnele de la buletine care cu zambetul pe buze iti spun ca ele iti fac buletin dar ca tre sa platesti 4 lei la posta. Care guess what nu lucreaza duminica hehehehehehe.
Noi va facem buletin la urgenta ca sa votati cetatenilor responsabili ce sunteti daca reusiti sa spargeti vreo posta eventual si sa lasati 4 lei si sa va taiati singuri chitanta.

Orice masă e un plug

Curtea e prea mare și lopețile prea puține? Nu-i nimic, dacă aveți o masă din plastic și minim doi măgari la îndemână se rezolvă rapid situația:


sâmbătă, 8 decembrie 2012

Jocuri erotice germane

Solingen, Germania, un hotel călduros într-o noapte rece de decembrie. La ora trei dimineața mă trezesc niște urlete de femeie. Ritmice. Cineva face sex sălbatic și se aude ca și când ar fi pe holul de lângă camera mea. După 10 minute de concert, descui și crăp un pic ușa, să-i hușui pe nebuni. Deși holul e gol, se face imediat liniște. Închid și mă pun în pat. După o perioadă iar începe scandalul, așa că mă duc la ușă, o descui și o deschid larg, gata să le zic ceva de bine, doar să identific camera. Iar liniște. Mă culc la loc, deși distracția continuă, mai discret însă.

A doua zi, la micul dejun, râdem și dezbatem evenimentul cu colegii de delegație. Se pare că amorezii erau în camera de vis-a-vis de mine, l-au trezit pe colegul C, care era despărțit de ei printr-un perete subțire și n-a mai putut să adoarmă până dimineață. Dintr-una în alta ajungem la nelămurirea lui: „ înțeleg zgomotele și țipetele, însă din când în când se auzea ușa la cameră și se lăsa liniștea pentru o perioadă. M-am tot gândit... ce naiba făceau ăștia? Ieșeau la țigară, i se făcea rău fetei, se schimbau între ei?”. 

vineri, 7 decembrie 2012

Vorbitul în public nu-i așa ușor cum pare din sală

I-a venit șefului meu ideea să mă pună să prezint un segment în fața a 60 de nemți. M-au trecut toate transpirațiile, dar până la urmă a ieșit decent sau cel puțin așa au spus, cu oarecare milă, cei din public. Important e că n-a crăpat niciun software demonstrat. Cu ocazia asta am mai acumulat o listă de sfaturi, că una-i să stai la masă și să vorbești cu cinci persoane și alta e să te plimbi pe ”scenă”, cu microfonul pe cap, în fața atâtor oameni. Așadar, băgați la cap următoarele, deși asta nu înseamnă că mie mi-a ieșit, e o întreagă echilibristică să încerci să vorbești coerent în germană și să iei în calcul și cele de mai jos:
- stai drept (nu știu cum sunt alții, dar mie nu-mi place când se uită 120 de ochi la mine);
- privește și oamenii, nu doar în monitor;
- nu te împiedica de cabluri și dulăpioarele de pe scenă (m-am oprit la limită de vreo două ori);
- controlează-ți vocea, să fie sigură și relativ veselă;
- mânuiește ipad-ul sau mouse-ul încet, cu gesturi puține, ca să nu pară haotic ceea ce e proiectat pe ecran;
- cel mai important: nu sufla în microfon așa cum animalele suflau pe Baby Jesus (banc de sezon) (când mi l-am pus pe cap mă rugam să nu cumva să respir în el ca Darth Vader în scena ”Luke, I am your father”, e un factor destul de stresant dacă nu ești obișnuit).

PS. în februarie o luăm de la capăt, de data asta cu înregistrare video. Detalii despre eveniment aici.

joi, 6 decembrie 2012

Alte clădiri frumoase din Manhattan

Pe asta am văzut-o în multe seriale, habar n-am cum se numește sau ce conține, dar e un landmark cunoscut:


Zgârie-nori din uptown:



Ghiciți:

miercuri, 5 decembrie 2012

Lower Manhattan

E frapant cum se îmbină zgârie-norii cu niște dărăpănături de case. Probabil n-au rezistat cu brio uraganului recent, ar fi cazul să le dărâme și să le încadreze în urbanism. Nici măcar nu erau ascunse, ci chiar pe un bulevard.



Unul din pontoanele modernizate. Ies corporatiștii în pauza de masă și se relaxează:


În spatele copacilor se ascunde, înghesuită, o biserică:


marți, 4 decembrie 2012

Pe Wall Street

Am ajuns pe Wall Street mai mult din întâmplare, mă plimbam pe străzile înguste din Downtown, venind de la Memorialul 9/11. Am cotit de vreo două ori și m-am trezit pe o stradă absolut banală, cu un pic mai multă lume, poliție, schele și baricade anti-revoltă și anti-terorism. E așa îngustă încât cu greu poți face poze zgârie-norilor ce adăpostesc celebrele instituții bancare cu seifuri goale, așa că n-am insistat.





Primitorul Manhattan

Ca să vă faceți o idee cum e pe străzile secundare ale New Yorkului noaptea, comparați cele două poze de mai jos. Nici măcar nu era o zonă obscură ci pe Broadway, un pic mai jos de partea cu teatrele, e drept. În prima seară, când am descălecat din taxi la 11 noaptea, mai că nu mi-a venit să ies să caut ceva de mâncare.


luni, 3 decembrie 2012

Plec. Dați un sfat

Zbor în Germania după-amiază. Noroc că m-am apucat să-mi fac checkin-ul online, așa am aflat că mi-a expirat buletinul ieri, altfel mă întorceam de la aeroport. Am mai făcut din astea, demult, când încă era nevoie de asigurare obligatorie și de arătat banii de călătorie, am încurcat asigurările și m-am dus cu cea expirată. N-a vrut să mă lase vameșul să trec, checkin-ul era deja făcut, așa că am lăsat bagajele acolo și am tăiat-o acasă. Noroc că era 6 dimineața și puțină lume, am ajuns repede, am intrat val-vârtej în casă, i-am speriat pe ai mei părinți care se pregăteau de lucru, am luat asigurarea bună și am tulit-o înapoi. Era și aeroportul vechi, bagajele stăteau pe hol, lume mai puțină și mai relaxată, m-am împrietenit și cu vameșul cu ocazia asta, stătea în dubiu dacă să-mi scoată valiza din grămada de pus în avion sau nu.

Așadar în concediu de iarnă o să fac ture pe la Poliție, pentru schimbat buletin. Bleac. Ceva sfaturi? 

PS. Pentru că n-o să am timp prea mult, am pregătit pentru restul săptămânii niște foto-postări cu NY.

Altele cu politicieni

Știți noul bullshit cu care se laudă politicienii - plata TVA la încasare? Există o steluță: ”dar nu mai târziu de 90 de zile de la emiterea facturii”. Thanks for nothing.

Și, ca să păstrăm echilibrul, două observații despre ceilalți:
- domnul Cornel Știrbeț ne atinge la lingurică cu sloganul ”Sibiu capitală regională” - pentru că noi suntem proști și nu ne aducem aminte că atunci când a fost PDL-ul la putere vroiau să facă capitala regională la Brașov;
- Ion Ariton are cel mai prost slogan ever: ”tace și face”. Adică în Parlament nu ia cuvântul, nu are inițiative, nu vorbește cu alegătorii? Atunci ce face, ce vrea partidul? Eu aș concedia rapid creativul care i-a găsit prostia asta, nemaivorbind că mă duce cu gândul la ”e mutalău, da-i băiat bun”.

În rest, e o campanie electorală anostă și letargică.

duminică, 2 decembrie 2012

Feel good song

Nu sunt doar porcării pe VH1, mai găsești câte o piesă nouă interesantă:


sâmbătă, 1 decembrie 2012

Fă ce predică deputatul, nu ce face el

Ieri, pe Mihai Viteazu, care mai nou e stradă cu o singură bandă, ora 15, sensul de mers înspre centru. Toată lumea stă să-i vină rândul la intrarea în giratoriul de la intersecția cu Iorga. Pe fosta bandă 1, actualmente stație de autobuz și pistă de biciclete, depășește coloana un Logan Alb, cu număr de București și ditamai afișul electoral cu Ion Tămâian pe lunetă (strike 1). Ajungem paralel în giratoriu, eu pe banda a doua, el pe prima și ieșim în același timp pe Mihai Viteazu. Banda lui e ocupată cu mașini parcate, așa că se bagă cu nesimțire în fața mea, fără să semnalizeze, dacă nu puneam frână mă acroșa (strike 2). După câțiva metri oprește, în paralel cu o mașină parcată, îngreunând traficul (strike 3). Domnul Tămâian era în dreapta, conform pasagerului din mașina mea, dar asta e mai puțin important, ideea e că măcar în campania electorală și în mașină inscripționată ar putea stimabilii politicieni și colaboratori pentru care girează să se comporte ca niște cetățeni educați, nu cu disprețul și tupeul caracteristic.

vineri, 30 noiembrie 2012

Orarul autobuzelor sibiene pe Google Maps

Eugen și colegii lui de la Omega SD, cei responsabili cu abonamentele electronice la Tursib, au mai făcut ceva util pentru sibieni: au implementat traseele autobuzelor locale în Google Maps. Concret, dacă-i dai punctul de start, punctul de sosire, data și ora, Google Maps îți furnizează cea mai bună rută, inclusiv transferuri între linii și durata călătoriei în diverse variante. Încă un pas către un Sibiu modern! În lucru sunt și alte funcții utile, dar omul nu vrea să se laude cu idei, ci cu produse finisate, așa că o să revin când e cazul.




Ghid de utilizare Transit on Google Maps:

joi, 29 noiembrie 2012

Mihaela Rădulescu - varianta neagră

Din Rock of Ages.


Locuri de văzut in Sibiu, cu ochii minții

În momentul de față, pe lângă centrul istoric, Sibiul se remarcă prin:
- vulcanii noroioși tip ”e-on gaz”;
- triburile băștinașe ”dă-și-mie-un-leu”;
- madanezii de preerie, deal și depresiune;
- casele din curtea altor case;
- tigrul de la zoo. Oh, wait...

Însă, dacă ai crescut aici, îți aduci aminte cu plăcere de alte ”landmark-uri”:
- terasele Naf Naf și Budi Bar;
- discoteca din Păltiniș, de 1 Decembrie, când ai dormit cu alte două persoane în pat și nu te-ai descălțat tot weekendul;
- băncile din parcuri, seara, când încă cineva mai ieșea cu chitara;
- curtea liceului Gh Lazăr, teritoriu sub asediul pungilor de apă aruncate de la ferestrele toaletelor;
- Doma'r - atât!
- discotecile de la ”Studenți”, ”pe Casă”, ”BTT”, Elite, Cotton Club, Caro (da, știu, mai sunt câteva);
- sala de sport de pe Rațiu, de dimensiunea a două garsoniere, cu soba de teracotă îmbrăcată în benzi metalice.

Aștept completări :)


miercuri, 28 noiembrie 2012

Prin Central Park (2)

Prima parte aici.

După ce-am terminat vizita la muzee, despre care o să povestesc altă dată, m-am întors în Central Park și am ales o rută ocolitoare spre punctul de plecare. Eram în dreptul lacului intitulat pompos Jacqueline Kennedy Onassis Reservoir, înconjurat de aleea pentru jogging. E drept, priveliștea era superbă:




După vreun kilometru de mers pe alei, am ajuns în zona The Mall, mai interesantă și foarte frumoasă. Pe lângă băncuțe, statui și fântâni are și lacul cu bărci, pustiu și murdar în acest sezon. Poate vă amintiți de Boathouse din diverse filme.



The Mall continuă spre marginea parcului cu o alee largă, pe care toamna o face și mai pitorească:




Prin Central Park (1)

După primii pași în Central Park, făcuți prin intrarea de lângă 5th Avenue/Apple Store, nu mi s-a părut un loc de poveste. Eventual un pic degradat. Plin de veverițe, fără nicio rușine, cam ca în Hyde Park, dar mai numeroase. Din loc în loc, anunțuri ce amintesc că hrănirea animalelor sălbatice e interzisă. 

Aleea trece prin fața micuței grădini zoologice locale. La întoarcere, acolo o să fie un copilaș și tatăl său, primul plângând în hohote că e ora închiderii iar celălalt încercând să-l consoleze. Tot parcul e populat de mămici cu cărucioare, ce și-au scos copiii la plimbare. Sunt și locuri de joacă, îngrădite cu plasă înaltă. Se vede nivelul cartierului și al orașului, majoritatea tinerelor mămici arată ca și când ar fi ieșit de la sală, nu din maternitate. Prin comparație, Atlanta e patria obezității alimentată de junk food.

Mă îndrept spre Muzeul Metropolitan, alintat the Met, uriașa clădire construită pe suprafața parcului. Toate băncile sunt sponsorizate de cineva, au plăcuțe cu dedicație, din câte am văzut nu sunt decât motive plăcute, ca să-ți cadă bine o plimbare:

Din loc în loc, printre copaci, se văd în dreapta clădirile frumoase care străjuiesc bulevardul. Știu că prețul unui apartament acolo se ridică la milioane bune de dolari. Poate într-o altă viață...

Pe un bolovan, un foișor inacesibil din locul unde mă aflu. O fi fost folosit la vreo filmare? Nu-mi aduc aminte locația scenelor din Singur Acasă, dar dacă aș fi interesat de așa ceva, aș putea face un tur cu ghid, pentru că există ”Central Park Movies Tour”. De fapt am descoperit și un film de 10 minute cu scenele turnate aici.

Ajung la Conservatory Water, unul din lacurile parcului. Lângă mine, un grup de doamne ascultă ”ghida” povestind. M-ar interesa ce le zice, dar ar însemna să-mi scot căștile din urechi, plus că ar fi cam creepy, cam ca în bancul cu spionul negru trimis în Rusia. Zâmbesc și-mi văd de drum către Met.