Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Muncă

IT, ERP, apps, magazin online

miercuri, 30 noiembrie 2011

Peste 600 titluri noi la www.posterland.ro

Dacă zic că www.posterland.ro e cel mai mare magazin de postere din România par lipsit de modestie, dar e adevărat. Nu doar online, ci per ansamblu (online şi magazine fizice), avem cele mai multe produse oferite spre vânzare. Tocmai am mai adăugat peste 600 de titluri noi. Au apărut şi categorii noi, ca "jocuri computer" sau "tipare cu ramă", precum şi rame din lemn, import UE, de diverse mărimi. Un alt plus: fiecare comandă de peste 50 lei se premiază şi, credeţi-mă, autocolantele şi insignele noastre sunt bine primite de public.


Foarte important de menţionat este că toate aceste produse nu sunt tipărite în pivniţă, ci sunt de inaltă calitate, realizate la cele mai importante tipografii de gen din lume, cu licenţă şi toate drepturile plătite. România beneficiază de aceeaşi calitate a produselor ca Statele Unite sau Anglia, la preţuri decente.

Posterele sunt încântătoare, nu aş ştii pe care să vi le recomand, toate au ceva deosebit, dar pentru că vin Sărbătorile şi copiii sunt cei care se bucură de ele cel mai mult, vă invit să vă uitaţi în secţiunea "Desene animate" şi "Educaţie", sunt nişte produse colorate acolo, absolut fermecătoare. Personaje clasice sau moderne, Mickey Mouse, Madagascar, Pokemon, Marvel, Winnie the Pooh, prinţese, Kung Fu Panda, Looney Tunes, Nintendo, Clone Wars, Bakugan, Ben10, Spongebob, Thomas, Toy Story şi, juvaerul coroanei, Cars - găsiţi tot ce şi-ar putea dori un copil sau un adolescent: South Park, Simpsons, Futurama.

La jocuri pe calculator avem postere cu: Assassins Creed, Angry Birds, Call of Duty, God of War, Epic Mickey, Halo, Nintendo şi altele.

Cred că o să aveţi ce alege, dacă doriţi să faceţi cadouri de acest gen familiei sau prietenilor dvs sau dacă doriţi să vă redecoraţi spaţiul de locuit, caz în care vă recomand secţiunea "tipare de artă".

marți, 29 noiembrie 2011

Lars Urlich și... subsemnatul

Astăzi e ziua lui Bobu și, ca de obicei, nu primește de la mine decât un călduros La Mulți Ani! căci noi niciodată nu ne-am făcut cadou ceva de ziua noastră; ținând cont că a mea e după trei zile se anulează reciproc cu grație. Dar ne întrebăm de fiecare dată: și anul acesta, ca de obicei?

Aseară s-a gândit să facă el ceva cadou lumii de ziua lui, să-și împărtășească experiențele, așa că am primit la redacție următorul text:


Ieri, zi urâtă de luni. Știți cel mai ''frumos" compliment  care se poate face unei femei: ești frumoasă ca o zi de luni. Așa că ce sa fac într-o zi de luni ca să fie complet ratată și să mă ducă la depresie maximă? Mă duc la sală, că vorba aia... 100 de kile cu sală se țin. Mă rog, ăsta era planul... dar pe ultima sută de metri  tovarășa mea de suferință, la sală, in viață și în casă, îmi zice: hai pe Centru că trebuie să-mi cumpăr ceva. Prima reacție: ''ce naiba mai vrei să-ți iei? N-ai destule?". Mi-am dat seama că e o întrebare retorică. Femeile niciodată n-au destule. Bineințeles că asta era doar în gândul meu. În realitate răspunsul a fost: ”mergem, cum să nu mergem, cum vrei tu.” Ce să zic și eu? 

Toate bune și frumoase, dar după două minute mi se aprinde neuronul pe care îl mai am: mâine împlinesc frumoasa și rotunda vârstă de 18 ani.. pe un picior, și sigur vrea să mă ducă pe centru să-mi cumpere un cadou, deși am specificat clar că n-am nevoie de alt cadou decât humidorul pentru trabuce pe care l-am primit la începutul acestei luni. Poți să strici plăcerea omului? Hai că mă duc, ne certăm după aceea dacă vrea să-mi cumpere cadou. Sala... poate să aștepte. Zis și făcut. Ne întâlnim, pornim pe Centru.

Din vorbă în vorbă ajungem să facem un mic... ocol, pe la Oldies, ''ca să ne întâlnim cu o prietenă să îmi dea niște bani pe care i-am împrumutat". Ce să mai zici? Dacă are fata să-ți înapoieze banul trecem, că cine știe... poate mâine nu-i mai are. Intrăm în Oldies.... Se deschide doar la ora 20, dar  cunoscând proprietarii, mă consider norocos că pot intra la orice oră sunt invitat. Înăuntru, Bebe și Ionut, membrii formației Oldiz Bend și bineînțeles... subsemnatul cu cele două... conspiratoare. 

Mă uit pe scenă... și ce văd: tobele... instalate ca pentru repetiție. Deja mi se scurgeau ochii. Eu, om cu bun simț, dar total afon, cu două mâini stângi și urechea muzicală până la genunchiul broaștei, parcă aș fi bubuit oleacă în ele. Știindu-mă afon, nici nu îndrăznesc să zic așa ceva. Dar... Ionuț mă întâmpină: hai odată, bate în ele, că nu le-am montat degeaba! Atunci mi-a fost clar. Totul a fost o farsă cu scopul de a mă aduce la Oldies și de a primi cel mai frumos cadou. Dupa cum spuneam, azi împlinesc 18 ani... că ceilalți 18 i-am pierdut prin cluburi. Iar mulți dintre ei i-am pierdut în acest club, unde nu de puține ori i-am ascultat cu o deosebită plăcere pe acești baieiti din trupa Oldiz Bend și de fiecare dată sunt fascinat de felul în care Ionuț rupe tobele. M-am exprimat de nenumărate ori, în timpul concertelor: ce mi-aș dori să bat și eu în tobele acelea. Eram de-a dreptul fascinat. Dorința mi s-a împlinit. 

Ce a urmat? Să nu intram in detalii. O oră de zgomote infernale. E mult mai greu decât își închipuie cineva. Când stai și te uiti, totul pare foarte ușor. Nu e deloc. Coordonarea mâinilor și picioarelor... nu e pentru toți. Oamenii, cu bun simț: te mai așteptăm la repetiții. Ce sa zică și ei? Să strice plăcerea sărbătoritului?

Mulțumesc lui Ionuț, Bebe, Cristina și Adela pentru minunatul cadou pe care mi l-au oferit. Cine s-ar fi gândit că niște vorbe pot deveni realitate? Hmm... mă gândesc. Anul viitor o să mă gândesc să cer U2. Cine stie.... :)

Le promit băieților de la Oldies că mă voi întoarce la repetiții. Dar de data asta... la voce. Și colegii mei, de pe plantația unde trudesc, pot să confirme: am voce... că doar urechile lor aud urletele mele când nu-și fac treaba... și nu numai. :)

Iar în încheiere, o mică comparație. Performanța mea la tobe a fost 0,00000001% comparativ cu băiatul de 5 ani din videoclipul de mai jos.

Pentru conformitate, 
Bogdan Muntenas sau mai simplu zis: Bobu

luni, 28 noiembrie 2011

Oldiz Bend a împlinit un an

Aşadar sâmbătă seară a fost concert aniversar, Oldiz&friends. Localul plin ochi; muzică bună - iar au schimbat playlistul, bagă şi country la warm-up în ultima vreme, dar nu din cauza asta e bună muzica; boxe noi, acum cu 50% mai asurzitoare - e luni dimineaţă şi undeva, adânc, între urechi, capul meu mai ţiuie încă. Mulţi prieteni, iar am fost peste 15 la o masă de patru, n-aş zice că dăm tonul, dar la noi se stă în picioare de la ora 11.30. I-am invitat pe toţi să atingă masa critică - noua denumire a măsuţei noastre.

Despre concertul care a început la ora unu se pot spune doar lucruri bune, n-au fost numai piesele pe care le ştiţi deja, invitaţii au adus melodiile pe care le cântă bine la karaoke sau sub duş. Au urcat pe scenă, în diverse momente ale serii: Andreea Z, Cornelia, Sofia, Pink, Antract (cu un medley) şi Moldo. L-am lăsat pe Moldo la urmă pentru că piesa Metallica - Enter Sandman a fost interpretată genial, cel mai reuşit cover al serii, de la voce la chitara lui Manole, dacă o reascultaţi cu atenţie o să vedeţi că nu-i chiar uşor. Mi se ridică părul pe ceafă când îmi amintesc (zilele astea am o freză de Eminescu). La ora patru, când am plecat, începea a treia parte a concertului şi se pregătea Adi Corlaciu să intre în scenă.

La mulţi ani băieţi şi fete din formaţie! Vă invit la nuntă.

PS: O altă chestie amuzantă: de-a lungul timpului am văzut multe lucruri mai neobişnuite prin cluburi, până acum credeam că cel mai tare moment a fost când un bătrânel de 70 de ani, piele şi os, s-a urcat pe un butoi pus pe scenă şi şi-a dat cămaşa jos, oripilându-ne pe toţi. M-am înşelat. Sâmbătă astrele s-au aliniat din nou şi am avut parte de un domnişor cu blană de vulpe la gât, gay declarat, dansând lasciv cu o doamnă ce se apropia de vârsta a treia, genul care pare că tocmai a trecut printr-un divorţ greu, cu plovăr şi permanent cu un pic de chelie în mijloc. N-ai şansa să vezi aşa ceva în fiecare zi. Căminul cultural meets căminul curtural.

furată de pe fb

duminică, 27 noiembrie 2011

Un spam interesant

Am primit un mail de la o spammeriță, Mariana, care îmi scrie așa: pierde greutate în somn! Dragă Mariana, mulțumesc, dar nu pot, sunt ocupat cu sforăitul. Cine știe, cunoaște.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Voi știați că Hilfiger face televizoare?

Am fost ieri la o cununie, la Ramada. Toată după-amiaza m-am rugat de chelner să-mi aducă telecomanda de la plasma din fața mea, dar n-a vrut. Model interesant, 4:3 nu 16:9.


vineri, 25 noiembrie 2011

Walter Isaacson - Steve Jobs

Deşi o prietenă americană mi-a scris pe FB că e dezamăgită că citesc o carte despre un "narcissistic bully", n-aş putea să spun că simt la fel, sunt multe chestii de învăţat din ea. Se poate învăţa despre cum să fii un nesimţit, un fixist, un nespălat (a avut vreo 10 ani în tinereţe când era cam certat cu apa, datorită convingerilor că dieta împiedică secreţiile) dar ţinând cont că toată lumea greşeşte mai bine învăţaţi despre succes şi eşec, despre mintea cea de pe urmă, a doua şansă, despre un simţ estetic şi o intuiţie a lucrului frumos construit şi finisat la perfecţie. Jobs n-a fost un om extrem de inteligent, ci un geniu, noţiune care defineşte o persoană capabilă să facă conexiuni şi salturi neliniare care au permis invenţia unei multitudini de produse revoluţionare şi care a fost catalizatorul unei echipe de specialişti din toate domeniile, pe care i-a împins să depăşească barierele performanţelor de care se credeau capabili.

N-am de gând să vă plictisesc cu laude, cartea trebuie citită de toţi cei care apreciază un design industrial de excepţie, de cei interesaţi de best-practice în relaţia cu furnizorii, de motivaţii fără linguşire ("the ride is the reward"), de cei fascinaţi de eleganţa produselor integrate, de cei care vor să înţeleagă cum poţi să fi un geniu într-un domeniu şi lipsit de calităţi în altele, în care majoritatea se comportă onorabil, de plăcerea de a realiza produse de dragul a ceea ce reușești să creezi, nu pentru bani.

Nu-s un mare amator de cărți biografice, am mai citit doar una despre A. Schwarzenegger, pentru a putea înțelege cum a ajuns dulapul ăsta guvernator, și încă două pseudo-biografii romanțate despre Michelangelo și Van Gogh, scrise de Irving Stone, dar o să continui cu altă carte care l-a făcut celebru pe Issacson - Albert Einstein.


joi, 24 noiembrie 2011

Pe drumurile patriei e ceaţă şi trenuri

Aseară ne-am întors de la Deta. Cu grijă să nu agităm six-pack-urile de Terapia din portbagaj. Bucuraţi-vă, la anul îşi construiesc o fabrică nouă şi o să livreze în toată ţara. Deocamdată îşi consolidează prezenţa locală prin magazine de desfacere în două Carrefour-uri în Timişoara şi unul în Arad, plus o berărie proprie cu tipic nemţesc (tot la anul).

Ori te grăbeşti, ori nu, am constatat că tot în 4.5 ore ajungi la Sibiu. Am preferat tot varianta Deta - Reşiţa - Caransebeş - Haţeg - Orăştie şi iar a fost bine. 

Am văzut un zimbru roz cu inimioare prin Haţeg şi două trenuri tip personal rebotezat regio. Ştiaţi că între Deta şi Reşiţa sunt şase treceri de cale ferată în 50 de km? Am prins bariera la două dintre ele, bănuiesc că am văzut trecând de la stânga la dreapta şi apoi de la dreapta la stânga acelaşi tren regio pentru care bariera coboară cu zece minute înainte ca personalul obosit să-şi facă apariţia. Distractiv. Cred că cel mai bine s-au distrat proiectanţii drumului înfăşurat în jurul căii ferate, sau invers. 

Lecţia de geografie a continuat cu constatarea că oraşul Bocşa (populaţie 19.023 şi-un arici) are o lungime la şosea de 9 kilometri. Intri în Bocşa şi te tot duci. La fel, în jurul faimoasei localităţi Oţelul Roşu e o densitate de sate încât vreo 40 de kilometri navighezi în mare parte intravilan. Măcar drumul e bun şi pe frigul ăsta nu dorm beţivii în şanţ.

Am observat că se face risipă la banul public, am o soluţie petru a scoate România din criză: există sate în afara cărora există amplasate indicatoare de limitare a vitezei la 70 km/h iar după 10 metri urmează semnul de 50 km/h şi numele localităţii. Ce rost mai avea primul indicator? Gata, punem de-o petiţie.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Alte chestii despre timbre

Postul a pornit ca un răspuns la comentariul Gabrielei: "zău dacă te vedeam genul colecţionar de timbre" şi a crescut aşa mult încât merită să-l public separat.


Înainte de 89 nu se muncea pe brânci, nu ne uitam la tv prea mult aşa că toată lumea avea un hobby: fotbalul, cititul, aeromodelismul sau colecţionatul de timbre. Tata a ales a doua şi ultima variantă - pe cea din urmă nu foarte convins, din când în când mai mergea pe la sediul Asociaţiei Filatelice şi cumpăra câte o serie nouă. Cred că am strâns vreo jumătate de clasor de timbre mai valoaroase şi alte 2-3 cu junkuri.

Bineînţeles, mai erau şi alte chestii care se puteau face: ieşiri cu cortul, drumeţii, jucat table sau şah, ştiţi şi voi, ăştia născuţi înainte de 1980.

Noi, copiii, făceam schimb de timbre în parc şi în faţa blocului. Nu exista gumă turbo sau "surprize", aşa că nişte coliţe frumos tipărite, pe hârtie lucioasă, erau ceva deosebit şi "apetisant" într-o lume a tiparului prost şi monocrom. Eu eram fascinat de seria cu tancuri, am studiat fiecare detaliu din fiecare model, cu lupa, şi făceam desene după ele. În plus, timbrele ţineau loc şi de enciclopedie.

In 1990 s-a lăsat aproape toată lumea de pasiunile astea şi s-a pus praful pe clasoare. Personal, nu-s nostalgic după timbre, a avut sens toată investiţia doar în contextul descris mai sus.

Despre timbre

Când am fost mic am primit de la unchiul meu niște timbre destul de vechi, de prin anii 1950-60, o serie din Togo. Erau exotice, aveau culori spălăcite și niște negrii relativ despuiați pe ele. După anul 2000 le-am redescoperit într-un clasor, le-am scanat și le-am trimis pe mailul Asociației Filatelice. Eram plin de speranță, poate sunt valoroase, nu-s ele vechi cât alea cu cap de bour dar orișicât. Răspuns: timbrele nu au nicio valoare, eventual dați-le unui copil, să înceapă o colecție cu ele. Fix cum le primisem și eu. Le mai țin, poate peste încă 100 de ani o să le vândă nepotu' pe o lămâie nemodificată genetic.

marți, 22 noiembrie 2011

Jobs, panseluța

Îmi place foarte mult biografia lui Jobs, aproape am terminat-o. O să vă spun la final de ce. Pentru moment vă mai prezint două citate despre certurile cu Sculley, CEO-ul adus de la Pepsi pentru a manageria Apple, e relativ amuzant că în primii treizeci de ani de viață Steve Jobs a fost destul de plângăcios și coleric  - mai târziu a fost doar coleric. Și mai amuzant e că și si-i-o-ii plânge, e un adevărat ping-pong cu sughițuri:

He told Sculley he knew nothing about computers, was doing a terrible job running the company, and had disappointed Jobs ever since coming to Apple. Then he began to cry. Sculley sat there biting his fingernails.

The meeting degenerated into a shouting match about who was the worse manager. After Jobs stalked out, Sculley turned away from the glass wall of his office, where others had been looking in on the meeting, and wept.

luni, 21 noiembrie 2011

Bucăţele de geniu

Am ratat în primăvară piesa Felii, pe motiv de delegaţie, chiar înainte ca Ofelia Popii să obţină premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă. Aseară, într-o sală arhiplină, Ofelia şi-a făcut numărul de magie teatrală încă o dată. Se poate să nu vă placă subiectul piesei sau personajele inventate de Lia Bugnar, dar nu are cum să nu vă placă performanţa actoricească. Deşi rolul din Faust este mai profund şi mai tenebros, rămânând preferatul meu, Felii este un recital de versatilitate iar aplauzele îndelungate de la final confirmă că publicul sibian apreciază munca şi talentul. Muzica, decorurile şi scenografia mi s-au părut şi ele foarte inteligente. 

PS: Nu ţineam neaparat să iasă o cronică aşa plină de clişee, dar nici n-aveam chef să scriu ceva de genul "Ofelia este pentru teatrul sibian ce este untura pentru pita ţărănească" :)

duminică, 20 noiembrie 2011

Spre Păltiniș

Sibiu - trandafiri glazurați

Curmătură - mai lipsește un zombie cu gumari din peisaj

Între Curmătură și Vălari - întrăm în alt univers

Vălari - soare, toamna rezistă 

vineri, 18 noiembrie 2011

Air Poneiu #23

spuneam mai demult că-s în căutare de sporturi alternative. Între Timişoara şi Deta am găsit un posibil răspuns, scris pe o baracă, lângă o păşune: baschet cu cai. Nu ştiu detalii, nu ştiu dacă ai voie să călăreşti tu sau îţi trebuie jocheu, nu ştiu cât de mare e coşul şi la ce înălţime, cum înveţi calul să dea slam dunk sau să sară la alley-up. O nedumerire mare am: cum e abaterea de paşi?

joi, 17 noiembrie 2011

Wellness Terapia

Când am fost în Timişoara acum vreo lună mi-a recomandat Raul să încerc o Terapia. Mi s-a părut o poreclă bună pentru o bere, după aceea am aflat că de fapt aşa îi e numele iar firma care o produce se intitulează Clinica de Bere. Îmi plac produsele care ştiu să-şi diferenţieze brandul. Dacă berea ar fi fost nasoală era caz de miştouri nenumărate, dar aşa cum am putut constata în ultima tură prin Timişoara, când Nebuloasa şi Raul ne-au dus în pub-ul Bugar'd, berea e excelentă - atât cea Gold (blondă, nefiltrată) cât şi cea Platin (albă, nefiltrată, nepasteurizată). Nu-s eu mare băutor de bere, aşa că n-aş putea să-mi dau cu părerea ce loc mondial ocupă, nu ne face de râs blazonul, dar mai bine îl las pe expertul Brylu să se exprime.

Păcat că se găseşte momentan doar în Timişoara - tura viitoare o să băgăm boticul pe la magazinul firmei, să ne luăm nişte six-packuri pentru acasă.


miercuri, 16 noiembrie 2011

Lunchtime

Am primit plângeri ca să nu mai pun poze cu mâncare pe blog înainte de ora 12. Acum e ora 13, aşa că-mi permit să vă arăt ceva la care am visat de când am fost în Franţa: ficat de raţă, mâncat la Terracotta. Moale, topindu-se în gură, asortat cu legume de sezon, singurul lui defect e că trebuie comandat când plăteşte altcineva. Poftă bună!


Later update, după ce-a văzut colega cu plângerea postul:

x:  vezi...acum citesc linistita, fara sa musc din birou
x: si cu ficateii nu m-ai nimerit 
c: nu-s ficatei, barbaro! :))

Seara de luni

Ne-am făcut un obicei: gătim împreună şi ne uităm la episodul săptămânal din The Good Wife. Trist a fost când am uitat pâinea în cuptorul cu microunde şi s-a făcut scrum. L-am curăţat de vreo trei ori dar încă mai miroase a prăjeală; în schimb fondue-ul a ieşit bine. La fel de bine au ieşit şi pastele cu ton, puiul sau salata cu creveţi din poză. Săptămâna asta am  fost "creativi": cotlet de porc, ocazie cu care am aflat că n-am bătător de carne, aşe că am improvizat: le-am frăgezit/rulat cu făcăleţul. Au ieşit nişte clătite de porc de excepţie.
No biggie, dar cromatica e faină

marți, 15 noiembrie 2011

Jenţi şi Timeline

Am luat mai demult un şanţ transversal, cu niţică viteză, că era în afara localităţii, dar tot din cauza introducerii ţevii de gaz la o vilă, rezultând: anvelopă spartă şi jantă îndoită. Am aflat după vreo două zile, începuse să se comporte maşina ciudat şi mă duceam spre service, chiar atunci s-a aprins şi senzorul de pană. Aşa e cu run flat, poţi să mai mergi 100 km "pe jantă". Doar acum am ajuns să repar daunele, dat fiind că erau pe setul de iarnă. M-am îngrozit: cauciuc Dunlop, nimic special, 205/55/R16 cu run flat = 920 lei, jantă aliaj: 1400 lei. Trăiască casco cu asigurare suplimentară pentru roţi!

Uitându-ne pe interiorul jenţii după codul produsului am descoperit că e făcută de firma Borbet - client de referinţă Timeline. Un rezumat interesant al implementării găsiţi aici (în engleză). M-am împipotat, vorba individei.

Jebel - nume propriu

Jebel e un sat între Timișoara și Deta. Din plictiseală, trecând prin el de două ori pe zi, am început să-l declinăm:
je bel
tu beles
nous belons
Continuați voi.

luni, 14 noiembrie 2011

Șocant! Am fost la Liquid

Pentru că la Oldies sâmbătă a fost petrecerea privată a controlorilor de trafic aerian și eu nu-s satelit, pasăre, parașută și nici măcar îngeraș, am mers la Liquid. Am întrebat dinainte dacă am voie să vin în treling. N-am avut, dar zău dacă nu cadram cu dress code-ul unora. Am stat cu niște prieteni, la VIP-uri.  Cred că mai bine se redenumea ”la cei peste 20 de ani”, că VIP-uri n-am văzut. Muzica a fost mișto până pe la 12.30, adică partea intro cu niște piese noi trance, după care a început să pună dj-uri toate hiturile de la radio sau difuzate în club în ultimii 10 ani, de la The World is Mine până la Dacă pleci. Și am plecat, pe la 3.30, neimpresionat sau simțind că am pierdut ceva de când n-am mai dat pe acolo. 

duminică, 13 noiembrie 2011

Cronica unei experiențe: Partizan (3)

Partea doi aici.

După cum ați putut vedea pe filmulețul din postul anterior, momentul cel mai emoționant este la intonarea imnului echipei, când toți ridică fularele și cântă versurile din care n-am priceput o iotă. În Euroligă nu se cântă și imnul țărilor, dar suporterii au avut grijă să scandeze ”Serbia” și să afișeze un uriaș banner pe lățimea sălii pe care scria ”Kosovo e Serbia”.

Meciul văzut de la cucurigu nu mi-a permis prea multe observații de finețe, distanța e destul de mare și toți jucătorii par micuți. A fost o luptă surdă, încrâncenată și relativ nespectaculoasă, așa cum joacă sârbii baschet, nu s-a marcat nici măcar un dunk și au fost două alley-up-uri eșuate la spanioli. Tenacității sârbilor, purtați spre victorie în mare parte de solidul pivot Nikola Pekovic, secondat de Milan Macvan care tot încuraja publicul să facă gălăgie, i s-a opus eleganța spaniolă, dar destul de ineficientă, Felipe Reyes n-a făcut mare lucru, doar Rudy Fernandez și Sergio Llull au mai mișcat dar impresionant a fost Jaycee Carroll, un shooter de excepție, care a ținut Real-ul în joc în al doilea sfert. De la sârbi mi-a mai plăcut conducătorul de joc, americanul Acie Law, un mingicar îndemânatic dar care-i dispera pe spectatori cu pasele întârziate pe care le dădea. Ibaka, la spanioli, deși are un fizic impresionant, n-a jucat mare lucru, a marcat doar două puncte și s-a chinuit să-l țină pe Pekovic.

Finalul a fost dramatic, sârbii își făceau cruci în ultimul minut și au avut noroc, LLull a ratat ultima liberă și aruncarea de trei puncte din ultimele secunde iar sala a erupt. Momentul îl vedeți în filmulețul de mai jos. Câteodată fanii stau și aclamă echipa câte o jumătate de oră, îmi spunea Milos, o dată i-au adus de două ori de la vestiare pentru ”bis”. Acum n-a fost cazul, după cinci minute am plecat spre ieșire, transpirați leoarcă de la căldura din sală.

Era ora 11 în Serbia, 12 în România, am găsit mașina întreagă și am plecat spre Timișoara, la 2:45 mă puneam în pat.

Concluzii? Serbia a cam rămas în urmă, suntem norocoși, contează că suntem în EU probabil mai mult decât ne dăm seama, oamenii sunt prietenoși, prețurile (par) mici, fanii superbi, dar un meci de foc în Sala Transilvania nu se compară cu nimic pentru mine, e vorba de echipa de suflet și de emoții.


sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Cronica unei experienţe: Partizan (2)


Vă spuneam că am găsit locuri la cucurigu, ne-am făcut comozi - toată lumea spărgea seminţe în jur ba unii chiar fumau nonşalant deşi fumatul este interzis, iar scaunele înguste te obligau să aplauzi într-o dungă sau să îl iei în braţe pe cel prin faţa căruia treceai spre locul tău. Dacă era mai mare cel de pe rândul din spate îţi luai genunchi în ceafă. Majoritea absolută: bărbaţi, prietenoşi şi amabili, deşi nu aş vrea să intru ca adversar acolo. Pe diagonală, în sectorul D, noi fiind în A, era sufletul galeriei, pe ea o să o vedeţi în filmuleţul de mai jos. Acolo stau cei care dau tonul, care flutură steaguri şi bat în tobe, care se dezbracă la bustul gol şi se înghiontesc prieteneşte dar toată arena stă în picioare şi cântă. Vă ziceam că Hala Pionir are 8150 locuri scriptice, practic eram vreo 10.000, s-a umplut fiecare colţişor liber, scările erau complet blocate. 

Când au ieşit jucătorii Partizan la încălzire au fost întâmpinaţi cu aplauze furtunoase, iar spaniolii cu huiduieli. Apoi s-au liniştit şi au început să scandeze sau să cânte versurile pieselor despre Partizan - au un repertoriu foarte bogat, o mulţime de piese folk. Fostul antrenor al echipei, cel mai galonat şi iubit, a fost întâmpinat cu aplauze şi i-a fost scandat numele. Plin de vedete şi sportivi din alte ramuri, ba înainte de pauză a venit şi preşedintele. Din loc în loc, băieţii distribuiau confetti din hârtie, cu sacul.

Am vrut să filmez o parte din momente, dar Milos mi-a zis să nu mă agit că o să urmeze ma mult de-a atât, ultimele cinci minute dinainte de startul partidei sunt cele mai interesante. Şi aşa a fost, de pe la minutul 3:30 în filmul de mai jos devine spectaculos:



Mâine finalul meciului.

vineri, 11 noiembrie 2011

Cronica unei experienţe: Partizan (1)

Am povestit ieri cum am ajuns în situaţia favorabilă de a avea bilete la unul dintre cele mai căutate meciuri ale Euroligii: Partizan Belgrad vs Real Madrid. La ora 17.30 am închis laptopurile, le-am lăsat la paznicul fabricii din Deta şi am plecat spre Belgrad cu colegul Daniel. Am trecut graniţa şi ne-am îndreptat întâi spre o mică localitate din care trebuia să ridicăm biletele. Drumul în noapte, pe burniţă, prin micile sate ale Banatului sârbesc a fost ca un fel de întoarcere în timp, în România de acum 20 de ani. Panouri cu reclame demodate, maşini vechi, pompe de benzină antice, în general fraţii sârbi nu o duc prea bine dar trăiesc ieftin: cam patru lei litrul de benzină. 

După ce ne-am văzut cu biletele în mână am revenit la drumul principal şi o oră mai târziu eram la Belgrad. Iniţial crezusem că meciul se joacă pe moderna Belgrade Arena, dar acolo au doar loc confruntările din faza finală a competiţiei, aşa că am mers spre Hala Pionir, "casa" celor de la Partizan, o sală veche, comunistă, de "doar" 8150 de locuri dar cu o acustică impresionantă dată de betoane. În jurul sălii - nebunie. Plin de pietoni, maşini parcate haotic în fiecare colţişor liber, pe spaţiul verde, pe trotuar, la fel ca la concertele din Bucureşti, nici urmă de parcare. Am găsit şi noi un spaţiu pe un trotuar, ne-am luat bunurile de valoare, am făcut o poză denumirii chirilice a străzii, ca să ştiu să o regăsesc şi am căutat un bancomat. În graniţă nu era schimb valutar, în jurul sălii nicio bancă. Am mers la meci doar cu lei, aşa că n-am putut cumpăra fulare de la vânzătorii ambulanţi din faţa sălii - avea să fie prima călătorie în afara ţării în care n-am cheltuit niciun ban. N-am putut cumpăra nici apă, alune sau seminţe, tot de la ambulanţi. Sârbii sunt la fel de sămânţari ca şi românii. Spre deosebire de români, preferă însă mai mult pantalonii de trening gri, blugilor. Atâţia pantaloni de sport gri n-am văzut în viaţa mea la un loc.

Am ajuns la sală, ne-am pus la coadă, pe bilete era doar o serie, niciun fel de număr. Am întrebat un tip care aştepta lângă noi dacă stăm la coada potrivită, a zis că da, l-am întrebat dacă e cu locuri, a zis că nu, oricum toată lumea stă în picioare. Ne-am conversat în engleză, vine de la 250km distanţă ca să vadă toate meciurile echipei de suflet. Am intrat cu el, ne-a adoptat, ne-a spus că putem sta cu el şi amicul lui la meci. Milos, că aşa-l cheamă, a fost ghidul nostru pe tot parcursul confruntării, ba chiar şi-a făcut şi poză cu noi, o să ne-o trimită pe email.

Intraţi în sală cu mai bine de o oră înainte de începerea partidei, am văzut că mai erau locuri libere doar la "cucurigu". Aşa că am luat-o în sus, pe scările înguste, spre locurile cu cea mai bună vedere de ansamblu. Logic, cucurigul lor e mult mai sus ca cucurigul din Sala Transilvania. Milos ne-a spus că unii dintre suporteri vin şi cu cinci ore înainte de meci ca să-şi ţină loc - la CSU veneau doar cu două ore înainte în vremurile bune.

Văd că o să fie un post lung, îl despart pe bucăţi, mâine dimineaţă partea a II-a. Până atunci nişte poze cu tribunele:


joi, 10 noiembrie 2011

Spre Belgrad şi Euroligă

Bobu e pasionat de bachet de când umbla cu cheia de gât. A prins toate momentele frumoase ale baschetului sibian. Când a apărut internetul, YouTube-ul şi forumul CSUFans a aflat de atmosfera făcută de cei de la Partizan Belgrad, un fel de fraţi mai mari ai sibienilor, pentru că sala noastră are 2.000 de locuri şi a lor 20.000. Când joacă Partizan se umple de suporteri în culorile clubului, alb-negru, care cântă şi agită steaguri şi fulare. Noi ne târâm în Divizia A, Partizan face meciuri fulminante în EuroLigă, echivalentul Champions League de la fotbal. 

Bobu s-a gândit că n-ar strica să ajungă la un meci important la Belgrad, mai ales că are un furnizor sârb. L-a bătut la cap pe om vreun an, zic eu, până i s-a oferit o listă cu partidele din EuroLigă desfăşurate la Belgrad. Ghinion, toate picau prost, dar cum eu am proiect la Deta, la 120km de Belgrad, ghiciţi cine merge deseară la sârbi să vadă Partizan versus Real Madrid şi cine în Franţa la nuntă la vară-sa? Dacă supravieţuiesc, vă povestesc cum a fost. Mi s-a transmis să am grijă, nu mă duc în culorile Stelei Roşii Belgrad, aşa că am combinat ţinuta office cu culorile aprobate: pantaloni negri şi cămaşă alb-negru în dungi. Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, uitaţi-vă 10 secunde la filmuleţul de mai jos:

Triolet


Dacă tot n-am timp de postat, fiind la Timişoara/Deta, vă ofer spre lectură una din poeziile preferate ale Monicăi:


‎I wish I were a jelly fish
That cannot fall downstairs;
Of all the things I wish to wish
I wish I were a jelly fish
That hasn't any cares,
And doesn't even have to wish
'I wish I were a jelly fish
That cannot fall downstairs.'
G.K. Chesterton

miercuri, 9 noiembrie 2011

Despre perfecționism

În drum spre Timișoara, am citit în mașină, pe telefon. Cu un font mare nu e chiar neplăcut, doar dai pagina des. Vă mai ofer niște citate, în ideea că poate o să vi se pară interesante, mai ales dacă admirați designul produselor Apple:


Despre carcasa Apple II:
The Pantone company, which Apple used to specify colors for its plastic, had more than two thousand shades of beige. “None of them were good enough for Steve,”

When the time came to tweak the design of the case, Jobs spent days agonizing over just how rounded the corners should be. 

Despre ambalajul Mac-ului original:
“He got the guys to redo it fifty times,” recalled Alain Rossmann, a member of the Mac team. “It was going to be thrown in the trash as soon as the consumer opened it, but he was obsessed by how it looked.” 

Despre scara interioară din holul sediului noii sale firme, NeXT:
As a centerpiece, Jobs commissioned I. M. Pei to design a grand staircase that seemed to float in the air. The contractor said it couldn’t be built. Jobs said it could, and it was. Years later Jobs would make such staircases a feature at Apple’s signature stores.

Comparaţie iPhone/Galaxy S2

După un an cu iPhone 4, şi-a luat un prieten un Samsung Galaxy S2, ca să vadă diferenţa, e fan open source. Concluziile, după o săptămână:

  • prea mare, nu încape în buzunar;
  • castile sunt jenante (si nu exista nimic bun compatibil cu Galaxy S2);
  • camera mi se pare (mult) mai buna la iPhone;
  • mi s-a blocat de cateva ori (eu am nevoie de el intens, 5-6 casute de mail / merg mult prin oras) - intr-un an nu mi s-a blocat O DATA iphone-ul;
  • bateria tine mai putin decat la iPhone;
  • cand navigez in Safari toate paginile arata misto (mai ales fonts) - pe Galaxy arata foarte aiurea.

marți, 8 noiembrie 2011

Un pic de istorie Apple/Microsoft

Când am ajuns pentru prima dată în faţa unui PC (nu Commodore, HC sau Sinclair) eram în clasa a 9-a. El era un IBM AT, proprietate a Colegiului Gheorghe Lazăr. Mi s-a părut ceva deosebit, chiar dacă avea ecran monocrom. Din literatura de specialitate a vremii sau de la diverşi, am aflat că IBM a inventat PC-ul. Apoi, cu timpul, am aflat că lucrurile nu stau chiar aşa, am aflat de contribuţia Xerox PARC şi Apple. Din acest punct de vedere, biografia lui Steve Jobs îmi lămureşte multe etape, merită citită şi ca un document al vremii, nu doar din admiraţie pentru om. În cele 150 de pagini pe care le-am citit deja nici nu se scrie foarte laudativ despre tânărul Steve, care avea mai multe defecte decât calităţi - dar cele din urmă erau masive. Probabil există multe alte cărţi care pot pune istoria industriei IT din acea perioadă într-un context mai larg, s-a nimerit însă ca aceasta să fie cea mai marketată.

Bill Gates/Microsoft scria soft pentru Apple Macintosh, primul calculator cu interfaţă grafică, bazat pe cercetarea Xerox. În 1982 Apple avea vânzări de 1 miliard de dolari, iar Microsoft de 32 milioane. Având acces la Mac, Gates s-a gândit că ar fi cazul să dezvolte o interfaţă grafică pentru IBM PC. Când a aflat Jobs, a urmat discuţia de mai jos:
Gates found himself surrounded by ten Apple employees who were eager to watch their boss assail him. Jobs didn’t disappoint his troops. “You’re ripping us off!” he shouted. “I trusted you, and now you’re stealing from us!” Hertzfeld recalled that Gates just sat there coolly, looking Steve in the eye, before hurling back, in his squeaky voice, what became a classic zinger. “Well, Steve, I think there’s more than one way of looking at it. I think it’s more like we both had this rich neighbor named Xerox and I broke into his house to steal the TV set and found out that you had already stolen it.” 

Părerea autorului cărţii despre Windows 1.0:
(...) it was a shoddy product. It lacked the elegance of the Macintosh interface, and it had tiled windows rather than the magical clipping of overlapping windows that Bill Atkinson had devised. Reviewers ridiculed it and consumers spurned it. Nevertheless, as is often the case with Microsoft products, persistence eventually made Windows better and then dominant.

luni, 7 noiembrie 2011

Obiceiuri tradiţionale de nuntă

Am fost de curând la o nuntă. M-a distrat marşul ospătarilor, ştiţi voi, anunţă dj-ul că urmează friptura, pune muzica de generic a emisiunii Viaţa pompierului sau ceva clasic şi alert, intră pinguinii ţinând pompos tăvile cu mâncare, se opresc pe ringul de dans, fac o plecăciune, dj-ul strigă în microfon "aplauze", noi aplaudăm, pinguinii avansează până în faţa mesei mirilor, mai fac o plecăciune, dj-ul iar urlă, noi iar aplaudăm... De ce? Ţine loc de bacşiş? Nu cred. E meniul de nuntă aşa deosebit de orice altceva a gătit bucătarul ăla până atunci încât să ne manifestăm încântarea înainte de a gusta mâncarea? E nuntă de somalezi? De ce trebuie să aplaud un piept de pui sau o ciorbă a la grec?

Alt clişeu: să ridice mâna sus cel care a fost la o nuntă la care nu s-a mâncat un fel de mâncare pe "Anăăăăă, zorile se varsăăăă".

vineri, 4 noiembrie 2011

Tequilla boom boom sonic

Mi-am făcut asigurarea de locuinţă, în sfârşit, unde altundeva decât la Teny Broker. Nu cea obligatorie, ci una meseriaşă, cu multe briz-brizuri, ce mă asigură pentru aproape orice nu o să mi se întâmple vreodată, dar nu şi la ce e foarte probabil să mi se întâmple (furt laptop, rupt furtun sau garnitură apă, etc) pentru că acestea costă extra şi "e" cu cântec. Totuşi, am aflat că dacă mă inundă vecinul nu trebuie să mă duc să-l iau de gât, mă despăgubeşte asiguratorul şi îl dau ei în judecată, ca să păstrăm relaţiile pe scara blocului amiabile. Acum dorm mult mai liniştit, sunt asigurat până şi la boom sonic - adică dacă tună sau trece BlueAir-ul foarte jos şi-mi sparge geamurile sunt acoperit. 

Întrebări suplimentare:
1. dacă am câine şi dă boomul sonic peste noi, animalul se sperie şi-mi trozneşte plasma, plăteste asigurarea? I think not.
2. dacă n-am câine, dar e un maidanez pe stradă, trece o altă maşină, îl loveşte, îl aruncă pe maşina mea şi mi-o îndoaie - plăteşte RCA-ul conducătorului auto?

P-aia cu drobul de sare o ştiţi?

Sporturi

Trebuie să-mi caut un nou sport. Nu știu cât o să mă mai țină genunchii și spatele la baschet, la un moment dat va trebui să pun ceva în cui. Mai bine mingea decât ligamentele. Trasul de fiare nu mă mai motivează, joggingul e plictisitor, zumba the greek și bimbo dance nu-s de mine. Ar mai fi golful, dar ăla nu-i chiar sport și până nu avem autostradă până la Sebeș e complicat. Înotul e o altă variantă, dar îmi e frică de pneumonie (că așa am făcut-o când am fost mic) și de ciuperci - și nici măcar n-o să fie trufe. Poate tenis sau poate ping-pong, am un prieten care la 40 de ani încearcă să intre în primii 500 din țară iar altul s-a concentrat pe religie. Poate biciclism? Poate un motor roșu, în loc de Porsche roșu? Tir cu arcul, musai cu asigurare de malpraxis. Sau bowling, n-am mai fost de-o veșnicie. Din păcate toate par palide pe lângă baschet. Badminton aș juca, dar ai unde?

joi, 3 noiembrie 2011

Victor Bailey@Vintage Pub

(c) Ovidiu Matiu, matiu.ro
Victor Bailey Group e sublim, mai ales dacă-ţi plac serialele cu detectivi din anii 80. Imaginaţi-vă un nene între două vârste, umblând prin burniţă, pe o alee din New York, noaptea, îmbrăcat în parpalac şi cu pălărie pe cap. Eh, în majoritatea filmelor în acel moment s-ar auzi o trompetă, nişte clape, un bas şi o tobă, adică exact genul de jazz pe care-l cântă grupul domnului cu nume de lichior. Nu zic că-i rău, dar am stat cu senzaţia că ar trebui să se întâmple ceva. Şi nu s-a întâmplat. În rock, ritmul monoton e spart de o chitară solo, de o voce, aici  improvizaţiile sunt cuvântul de ordine, dar pentru urechea mea neantrenată cu jazz-ul sunt greu de înţeles şi apreciat. Ca să nu fiu nedrept, au fost şi momente care mi-au plăcut mult, în care nu s-a cântat cinci minute pe acelaşi ritm şi corzi, au fost solo-uri la toate instrumentele, piese funk şi slow, domnii sunt virtuozi şi asta am înţeles până şi eu. Doar că genul acesta de muzică pentru mine e bun ca şi background nu ca şi atracţie principală. Nu mă luaţi prea în serior, eu din jazz n-am ascultat decât Dave Brubeck şi Erlend Krauser şi nu regret că m-am dus, chiar dacă pe alocuri a fost plictisitor.
(c) Ovidiu Matiu, matiu.ro
Aici găsiţi imagini de la concert, filmate de Brylu:

PS. Vintage Pub a fost renovat/îmbunătăţit şi arată mai bine ca înainte.

miercuri, 2 noiembrie 2011

The Mill and The Cross

Am văzut trailerul de la acest film și m-a dat pe spate. Are o tehnică vizuală deosebită, ca în tablourile epocii. De fapt despre un tablou este vorba. De abia aștept să-l văd, în HD. O să fie o experiență vizuală din seria 300, Sin City, Matrix.



http://trailers.apple.com/trailers/independent/themillandthecross/

Turnul Sfatului fail

Ori cercetarea gastronomică e făcută de Sergiu Nicolaescu şi subiectul e Nicu Covaci, ori s-a făcut cercetarea la cinema înainte de proiecţia filmului Nemuritorii, ori ceva e putred în copy/paste.



Şi încă una, înapoi în viitor:

O mică dilemă despre Sibiu și Șaguna

Baron local aveam deja (Brukenthal), acum avem și sfânt local. Crește calitatea vieții la Sibiu.

Weekendul care a trecut Andrei Șaguna a devenit Big Kahuna. N-am de gând să enervez lumea cu considerații deplasate despre religie,  am înțeles că a fost puhoi de VIP-uri și din tot gang-bangul iar a ieșit în evidență unicornul României, prea-chiorul Băsescu, râzând rotund ca un bostan de Halloween, imortalizat în plin moment de ”beatitudine” în fotografia super-mișto a lui Sebastian Marcovici, care s-a ales cu un pod plin de felicitări, bateria golită la mobil și vreo 10 euro pentru efortul de a căra toată ziua teleobiective pe la evenimente cu mulți triști și un vesel. N-am înțeles exact ce căutau Johannis și Botesch pe acolo, că ei sunt evanghelici, probabil nu puteau rata momentul, fiind an pre-electoral. O singură dilemă am: o să schimbe denumirea străzii Șaguna acum? Devine Bulevardul Andrei Șaguna sau Strada Sfântul Ierarh Andrei Șaguna? 

PS: CPSIAȘS - Colegiul Pedagogic Sfântul Ierarh Andrei Șaguna Sibiu

marți, 1 noiembrie 2011

Oh wow - by Steve

M-am apucat de citit biografia lui Steve Jobs, deocamdata pe iPhone, în iBooks, până ajunge la mine versiunea tipărită, cumpărată de pe Amazon UK. Mi-am notat nişte citate interesante, o să le prezint mai jos, până atunci vreau să vă sugerez să citiţi (aici) necrologul scris de sora lui Jobs în NYTimes - dacă nu l-aţi citit deja. Privind în gol, în spatele familiei, ultimele cuvinte ale lui Steve au fost "Oh wow, oh wow, oh wow". Anecdotic vorbind, am impresia că aceste monosilabe o să facă pentru "viaţa de dincolo" mai multă reclamă decât orice religie a reuşit în ultimul timp.

Citatele promise:
Despre tatăl lui Steve Wozniak: He exalted engineering and looked down on those in business, marketing, and sales. “I remember him telling me that engineering was the highest level of importance you could reach in the world,” Steve Wozniak later recalled. “It takes society to a new level.”

Steve Jobs despre droguri, deşi nu cred că o să iau LSD vreodată: “Taking LSD was a profound experience, one of the most important things in my life. LSD shows you that there’s another side to the coin, and you can’t remember it when it wears off, but you know it. It reinforced my sense of what was important."

Şi cireaşa de pe tort, exact când scriam acest post am primit următoarea interogare pe ym:
X: hey
c: hey
X: did you hear about Steve Jobs? 
(imaginaţi-vă stupoarea mea în acest moment)
c: is this a virus?
X: hmm i dont think so, i always keep my antivirus up to date
c: why English, then?
X: Yeah supposedly apple is giving away 5000 macbooks today in honor of him.
c: :))
c: pisi, ai virus
X: I just signed up for mine here: (am sters linkul)  and there are only 945 remaining.
X: ?
c: you crazy virus
X: Let me know if you get one too
c: sure, when hell freezes over