Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Muncă

IT, ERP, apps, magazin online

joi, 6 iulie 2017

China: chinezisme

Cum ziceam și în episodul anterior, chinezii se modernizează, dar e un proces gradual și cei mai inteligenți dintre ei își dau seama nu doar că au probleme de calitate dar și că trebuie să facă ceva în acest sens. De aceea preferă mărci, furnizori, consultanți sau agenți de vânzări vestici, iar europenii și nord-americanii au o reputație bună - e foarte mult loc de făcut business acolo pentru noi. 

(Bineînțeles, vă spun ce-am văzut, auzit, înțeles într-o săptămână de stat acolo, nu am devenit expert în economie chinezească peste noapte, e clar că situația e mult mai complexă și mai nuanțată)

Clădire cu decupaj pentru dragon
Statul și partidul se asigură că investițiile sunt executate după regulile lor, există o luptă contra corupție în plin avânt, dar oricine ia în calcul să activeaze acolo trebuie să le înțeleagă întâi cultura, obiceiurile și superstițiile. Nu te sună aproape nimeni dacă ai număr de telefon cu 4 iar 14 e altă cifră nenorocoasă, lipsește atât ca etaj la hotel cât și ca număr de versiune la software. Dragonul, simbolul pe care-l vedeți în forma acoperișurilor lor, trebuie să poată zbura, unele clădiri înalte au goluri în ele ca să-i permită trecerea, nu e bine să te lauzi că i-ai frânt spiritul și poți declanșa (cu suficient talent) o criză bancară doar panicând populația. Nu întorci peștele în farfurie de pe o parte pe alta, pentru că înseamnă că o să se scufunde barca de pescuit și poți ofensa gazda, dacă e de modă veche.

Numărul 4 lipsește
Pe stradă încă se practică jocuri de noroc, pe o pătură întinsă pe portbagajul unei mașini, cu banii la vedere, sub ochii poliției. Ringtone-urile telefoanelor sunt niște slagăre chinezești tânguitoare. Fumatul e permis în multe locuri, i-am văzut pe unii cu țigara în gură și la masă, dar nu mulți fac asta și atmosfera e respirabilă.

În Nantong m-am simțit ca un negru aterizat în Vaslui: se holba lumea la noi. Din fericire sunt prietenoși, încearcă să vorbească cu tine sau își fac semnul de OK pe geamul mașinii, râzând. Își trimit copiii să te cunoască, să-și exerseze engleza și le fac poze. Habar n-au de România, pronunțată în engleză, am aflat prea târziu că numele e cel fonetic: Lou-Ma-Nia (nu există Ro) așa că habar n-am dacă ne știu ori ba. Poza de mai jos e din Shanghai, foarte simpatice fetițele. Observați ce face mama în fundal:

Faceți poză cu maimuța. În acest caz și maimuța face poză fetițelor.
Apropo de calitate și de munca cu hei-rup-ul: deși îți livrează 80% rebut, cer să fie plățiti 100%, altfel nu mai primești altă comandă. Pișoarele din wc-ul halei erau toate conectate la apă, aveau fotocelulă care le declanșa dacă te apropiai de ele - dar nu toate erau conectate la scurgere. Random. Un fel de ruletă chinezească. În apărarea lor trebuie să zic că firma era încă în construcție.


În ghereta portarului care permitea accesul în parcul industrial era și expozitie de cămăși, cu vânzare,  fără cabină de probă, într-una din dimineți am văzut un bărbat la bustul gol care proba.


Porsche Cayenne cu îmbunătățiri:

miercuri, 5 iulie 2017

China: Nantong

Impresia generală despre bucățica de Chină pe care am văzut-o eu, cea din jurul celui mai cosmopolit oraș al lor, este că aduce foarte mult cu civilizația vestică - cel puțin în aparență - și mai exact cu SUA. Aceleași spații largi, bulevarde cu 3-4 benzi, clădiri înalte (unele mai noi și mai luxoase, altele mai vechi și mai dărăpănate) dar și mașini noi, putere de cumpărare decentă și mall-uri prospere. Le plac mărcile și produsele de lux la nebunie, mașina e foarte importantă, trebuie să-și arate toți statusul și bunăstarea. Recunoașteți vreun tipar?

Pe o rază de câteva sute de kilometri de Shanghai sunt concentrate foarte multe fabrici iar forța de muncă nici nu mai e așa ieftină (undeva între 300 și 900 de euro câștigă un muncitor în producție, 300 luând cel necalificat iar maximul cel specialist, inclusiv cu ore suplimentare) dar dacă regiunea Shanghai are 20 de milioane de suflete, Nantong 7 milioane plus restul provinciilor invecinate, la un calcul rapid se ajunge la o populația cât jumătate de Germanie - toți dispuși să muncească și majoritatea încântați să facă asta într-o firmă cu un patron străin, mai educat și mai puțin despotic decât unul localnic.

Partidul ține tot sub control: criminalitate redusă, poliție peste tot, la ora 22 se închid restaurante și barurile iar chinezul merge la culcare. Întâi se construiesc autostrăzi, blocuri de 15 etaje, apoi apar investitorii și se populează zona. S-a eliminat regula copilului unic pentru că a început să îmbătrânească populația iar acum chiar se încurajează facerea celui de-al doilea copil - dar dacă a crescut nivelul de trai și chinezul poate pleca prin lume în excursii cui îi mai trebuie?


Blocuri noi, terminate, fără nicio lumină aprinsă
Autostrada dintre Shanghai și Nantong are 3 benzi pe sens, două intre ele pline de camioane, unele mult mai lungi decât tot ce am văzut eu în lume. Majoritatea au luminițe colorate pe ele, în stilul chinezesc destul de puțin subtil, al culorilor de bază. Am văzut niște noduri de autostradă foarte elaborate în Shanghai, se intersectau trei rute la diverse nivele de înălțime. Am văzut însă și aberații gen benzile din extreme (stânga și dreapta) obligatoriu la dreapta, iar banda din mijloc înainte. Traficul e cu atât mai haotic cu cât te îndepărtezi de Shanghai: în Nantong circulă scuterele pe unde vor ele, dar măcar opresc la roșu, în alte zone nici măcar asta nu se întâmplă. Pietonul nu are prioritate niciodată - prioritate are cel cu mașina mai mare sau mai veche, eventual cel care claxonează mai tare. Însă n-am văzut accidente, chinezul claxonează ca să-și anunțe intenția de a trece, chiar dacă nu are prioritate, dar nu o face ca berbecul, merge foarte încet prin intersecții, rezultând un vals în slow-motion fără nici un fel de regulă evidentă de circulație.

Siguranța circulației nu e un subiect, nu există motorist cu cască, am văzut pe scuter femeie cu bebeluș în brațe și copil mic în coșul din spate sau o familie de patru (tată, mamă și doi copii) care circula noaptea fără far - toți pe un scuter, nu în mașină.

Domnul din dreapta trage și un căruț după el

În Nantong ne-am petrecut timpul într-o suburbie nouă, unde se construia mult, ce avea un mall și alte două în construcție, hoteluri și restaurante, dar și multe blocuri înalte și zone mai dărăpănate.
Mall-ul din Nantong

Hotelul unde am stat în Nantong
Centrul nou era la distanță de 20 de minute cu mașina - pe autostradă și era construit pe tipic american: mega-mall, zgârie nori cu hoteluri și firme. Există și un centru vechi, dar n-am ajuns în el.

Mega-mall și zgârie nori
Autostrada spre centrul Nantongului

marți, 4 iulie 2017

China: Drumul spre Shanghai

În caz că nu v-ați prins de pe hartă: China-i cam pe unde a înțărcat mutu iapa. Un zbor din Frankfurt sau München către Shanghai dureaza 11-12 ore. În primele două treci de Europa, după care îți rămâne "doar" fostul URSS, Mongolia și China însăși.

Ruta noastră a fost complicată ușor de venirea din concediu a colegului Vali care mă însoțea în delegație  pe Otopeni, în ultima zi în care nu era prea târziu să plecăm la chineji, așa că am mers și eu încolo cu mașina, am zburat amândoi spre Frankfurt și de acolo spre Shanghai (SH), apoi a intervenit soarta și furtuna din Shanghai și am aterizat în Nanjing, un oraș aflat la vreo 300 km de SH. După care am stat cinci ore jumătate pe pistă, în avion, așteptând să primim permisiunea de decolare. Total zbor: 16,5 ore. Ajunși într-un final pe aeroportul din SH, n-am mai avut decât să trecem de controlul vizelor și să ne luăm bagajul, apoi să ne suim în mașina care ne aștepta și să mai mergem două ore până în Nantong, micuțul oraș de 7 milioane de locuitori unde este amplasată firma (daneză) la care aveam treabă. Total general: 31 ore de când am ieșit din casă până am intrat în hotel.

În arhiva blogului o să găsiți și alte peripeții de pe avioane, se pare că astrele zâmbesc de câte ori am un zbor intercontinental. De fapt l-am și avertizat pe Vali la început. M-a crezut, că a citit și el pe aici de-a lungul anilor, dar n-a avut oroarea să încerce pe pielea lui până acum. 

Așadar nici zborul de întoarcere nu putea fi lin: am urcat în avion punctuali, ne-am pus în mișcare și... ne-am oprit la un moment dat, un senzor de temperatură la sistemul de frânare dădea cu virgulă. Așa că iar am stat pe pistă, până cei de la hotline-ul technic din Frankfurt al Lufthansa au zis că e ok, dar mai trebuie să confirme un tehnician de la fața locului. Au chemat tehnicianul iar după altă jumătate de oră acesta a zis nem, haideți voi cu măgăoaia înapoi în locul de parcare că eu nu pot interveni în zona de decolare. Logic. Așa că ne-am mai plimbat pe pistă un pic (aeroportul Pudong e imens, de la pista de aterizare la terminal faci 10-15 minute cu avionul - rulând, nu zburând). După care a venit mini technicus și a dat ok-ul. După care a trebuit să facem plinul măgăoaei. După care am mai stat locului o oră până am primit permisiunea de decolare: total bonus = 3 ore. Deja ne gândeam că pierdem legătura spre Sibiu, dar am prins-o, a fost aproape la limită.

Despre Nantong pot să vă spun că are: McDonalds, KFC și pizza Papa John's, șantier naval și recunoaștere (inter)națională pentru fabricile de textile - care între timp au fost mutate în Cambodgia. Practic a devenit locul ideal pentru a deschide o turnătorie: există hale de producție părăsite de textiliști iar muncitorilor de la șantierul naval turnătoria li se pare muncă de birou, fac același tip de activitate dar nu în aer liber și nu cu piese de zeci de tone.

Câteva poze:

Podul peste râul Yangtze, autostradă cu 3 benzi pe sens

Blocuri relativ vechi, fiecare balcon e un fel de cușcă

Toate mașinile sunt moderne, dar sunt și extrem de multe scutere și alte drăcii cu 2-3 roți

Alt bloc relativ vechi, o să arăt ce se
construiește nou în episodul următor

Priveliștea de pe geamul hotelului. Trebuia să fie o zi însorită.
Vizibilitatea e până la al treilea rând de blocuri din cauza smogului.

To be continued..

luni, 19 iunie 2017

Kings of Leon la București

N-am să scriu mult pentru că am descoperit un articol similar pe bunescu.ro și o să vă invit să-l citiți pe acela. Noi am stat însă în tribună, perpendicular pe scenă (în spatele porții adversarului, cum ar veni), pe rândul cinci de jos în sus, adică a fost un fel de peluză mai înaltă, cu scaune.

S-a auzit perfect, pentru că aveam linia a doua de boxe (delay line, am învățat ieri de la profesioniști) chiar în față, dead center. Am luat o mică țeapă la Red Hot Chilli Peppers, când am stat undeva sus, în inelul al doilea, la 45 de grade față de scenă și s-a auzit oribil din cauza ecoului, așa că am învățat lecția.

Am prins concertul LP din deschidere, tipa are o voce foarte bună și merită văzută/ascultată cu orice ocazie.


Ce n-a fost perfect: organizarea.  Cozi la jetoane, cozi mai mari la mâncare, cozi la băutură, cozi la baie, plus că trebuia să cumperi multiplu de patru jetoane (7,5 lei fiecare) și nu ți le preschimbau înapoi în bani la final. Însă problema principală au fost locurile, scaunele din sectorul nostru erau marcate fără nicio noimă, ca în poza de mai jos. A trebuit să întrebăm agenții de pază în care parte ar trebui să fie locul 1 și să numărăm noi ca să descoperim pe ce scaune stăm. Bineînțeles, alții au crezut că se numără din partea cealaltă și s-au pus incorect, s-au creat tot felul de discuții și permutări, unele mai amicale altele un pic mai nervoase. 


Cu ocazia asta am descoperit că vânduseră locuri și pe primele rânduri din spatele acelor chioșcuri, deși nu vedeai nimic de ele dacă ședeai sau chiar din picioare, dacă erai mic de statură. 


Nu pot să estimez numărul de participanți, cert e că n-a fost sold out. Așa că s-a stat până la urmă unde s-a vrut, inclusiv pe scări, iar multă lume a văzut concertul din picioare, dansând și țopăind pe muzică - atmosferă faină.

Concertul KOL a început la 9:25 și a durat 90 de minute, au cântat majoritatea hiturilor alerte și vreo două trei piese mai lente, din motive de logistică și tras răsuflarea. Mi s-a părut că au cuprins esențialul și dacă îl mai lungeau era cu piese de umplutură (au omis totuși Closer). Am stat destul de departe de scenă iar pe cele trei ecrane nu a fost o filmare naturală a acțiunii ci o înglobare a artiștilor în diverse secvențe procesate video, dar nu pot să mă plâng, am mers pentru show, nu ca să văd cum își șterge solistul transpirația. Poate înțelegeți mai multe din filmări. Interacțiunea cu publicul a fost destul de limitată, au zis că e prima dată când vin aici, nu li se întâmplă des să cânte într-un oraș nou, dar că au să revină. Au avut momente când au lăsat publicul să cânte versurile și lumea s-a descurcat cu brio, nu ne-am făcut de râs.



Panorama de final:



joi, 15 iunie 2017

Detalii despre viza de China

Un articol reportaj-utilitar despre câteva aspecte ale obținerii vizei de business de China, poate ajută pe cineva vreodată. 

Secția consulară se află în cadrul Ambasadei RP Chineze și are programul oficial de funcționare 9:00 - 11:30. Nu se fac rezervări sau programări pentru viză, trebuie să mergeți să luați bon de ordine acolo, de obicei intră toate persoanele care primesc bon, dar am auzit că ar fi și excepții. Cert e că trebuie să verificați pe site-ul ambasadei dacă nu cumva ziua respectivă e sărbătoare chinezească, căci atunci nu au program cu publicul (între 2-5 octombrie e un fel de festival al recoltei, deci grijă).

Noi am ajuns pe la 9:30 și am luat bonurile 51-52, probabil era deja coada formată la ora 9. Sunt multe persoane care intermediază acest proces, fac coadă pentru clienți sau depun ei actele, nu știu cum funcționează, căci la prima cerere de viză e nevoie să te prezinți personal.

Sunt trei ghișee și doar unul prelucrează tot timpul cereri de viză. La altul se ridică pașapoartele, fără bon de ordine și fără să fie necesară prezentarea personală, dar se ocupă și de cereri dacă nu e nimeni la ridicat. La cel de-al treilea ghișeu e o doamnă chinezoaică, ce deservește în special alte cazuri, însă se mobilizează atunci când se apropie ora închiderii și au rămas doar cei cu viză. Azi a pus umărul la treabă însuși consulul, pentru că nouă ne-a venit rândul abia spre ora 12, asta în condițiile în care unii dinainte au renunțat iar după noi mai erau persoane.

Actele necesare sunt cele de pe site (repet, pentru viză de business): formularul de pe site completat, invitație de la partenerul de afaceri chinez, adeverință de asumare costuri și angajare de la firma din Ro, rezervare de zbor și hotel, poză, pașaport și copie după el (doar cum se deschide la fila cu poză, nu tot). Dacă aveți un pașaport nou, aduceți-l și pe cel vechi, o să vi-l ceară. Nu plătiți nimic în avans (detalii mai jos).

Există toalete iar accesul în consulat nu e strict, se poate sta și pe scări, la aer. Este pe acolo un domn care se ocupă de ordine și care vă poate răspunde la întrebări. Îl recunoașteți ușor, e singurul care poartă geacă vara și o să vă explice cu detalii de ce e mai bine la chinezi decât la americani.

Referitor la formularul care trebuie completat: vestea bună e că e mult mai puțin stufos decât la americani, vestea proastă e că e scris în chineză. Glumesc, are și parte în engleză. Degeaba bifați că vreți viză pe un an, vă pune la ghișeu să corectați și să rebifați o singură intrare. Cam stupid, pentru că pe formular scrie că acordarea vizei și tipul ei sunt la latitudinea angajatului consular, iar pe formular scrie să alegi tipul de viză dorită. Eu doream pe un an. La fel, am scris că o ședere va avea maxim 14 zile, dar m-a pus să corectez și să aleg fix perioada dintre zboruri. Data și semnătura cred că trebuie trecute musai de mână, dar data trebuie să fie ziua depunerii, nu a completării. Nu sunt clare pe site aceste aspecte. 

Dacă vă aprobă viza, trebuie să plătiți taxa trecută pe bonul pe care o să-l primiți la una din cele patru sucursale bancare indicate de ei. Una e chiar după colț, ajungeți ușor la ea. Dar musai plata în ziua ridicării documentelor! 330 de lei pentru o intrare (cu taxa urgență) nu-i chiar așa ieftin.

Cu taxă de urgență durează două zile procesul (dacă depui miercuri ridici vineri), în procedură normală durează cinci zile lucrătoare.

Succes și vânt din pupa. 

P.S. Nu mâncați zăpadă, chiar dacă nu e galbenă, poate avea urme de smog.

P.P.S. Pe un bișnițar care voia viză turistică, ca să "viziteze" bazarurile, l-au întrebat ce obiective turistice vrea să vadă și l-au trimis la plimbare.



marți, 13 iunie 2017

Spațiul neconformist ca expresie a impotenței organizatorice

Nu-mi place să-mi bat joc de bani și puținul meu timp liber. Nu mă bucură un act cultural ce pare a fi aruncat în bătaie de joc, ca un os unui maidanez. Am venit foc și pară după spectacolul de aseară. Artiștii n-au avut nicio vină, sistemul e defect până la măduvă, însă. 

Dar să o luăm de la început. Știam din anii anteriori că dansurile israeliene sunt de văzut. De obicei aceste spectacole se țineau la Casa de Cultură, îmi luam bilete din primele zile și prindeam locuri bune, în față. Strike 1: anul acesta dansurile se țin la Redal Expo. Bilet cu loc? Da, "loc pe scaun", așa scrie pe bilet. Am mai găsit loc în penultimul rând. 

Nu ar fi fost grav, doar că sala Redal Expo e de fapt o hală în care s-au montat gradene iar ultimele locuri sunt sub tavan. Ce bine că ați mutat festivalul din lunile ploioase în cele caniculare! Ieri au fost aproape 30 de grade la Sibiu, tot cam atâtea erau și sub tavanul halei. Aer condiționat, ventilator? LOL. "Decât" 40 de lei biletul și condiții de bou vagon. Strike 2.

Ăia din ultimul rând au stat în picioare tot spectacolul ca să vadă ceva, eu am făcut slalom din gât ca să pot să văd de cei din față părți din acțiune. Nu era vina lor, și ei făceau la rândul lor același lucru. Înghesuială maximă. Strike 3.

De pe la jumătatea momentului artistic nu îmi mai doream decât să ajung acasă, sub duș. Dar mi-aș fi temperat cât de cât postarea dacă n-ar fi fost finalul. A durat 10 minute să cobor de la cucurigu. Nu putea ieși lumea de scaunele suplimentare amplasate în fața primului rând, pentru cei care au dorit să cumpere bilet la intrare. Nu i-a dus capul să le ia de acolo ca să lărgească culoarul. Strike fără număr.


Și nici asta n-ar fi fost așa deranjat dacă nu i-aș fi văzut pe cei trei pompieri de la ISU, fiecare cu câte un extinctor în mână, cum se îndreptau spre ieșire. Fraților, suntem niște tâmpiți. Stă ditamai Casa de Cultură închisă din lipsă de avize dar strângem peste o sută de oameni în spații improvizate, pe gradene abrupte care au doar două scări înguste de evacuare și toată protecția noastră la incendiu sunt trei pompieri cu trei extinctoare! Dacă luam cu mine extinctorul din mașină mă simțeam cu 12,5% mai în siguranță! Cum poate fi mai sigură hala asta de căcat decât Casa de Cultură, unde sunt culoare largi, spații mai mari între rânduri, fiecare rând cu ieșirea lui și mult mai mulți metri cubi de aer?  Counter strike.

1/3 din protecția la incendiu
Dacă tot m-am ambalat mai am niște comentarii:

Spectacolul de circ cu motocicletele pe cablurile suspendate. Plină Piața Mare și vineri și duminică. I-a dat cuiva prin cap să traducă în română ce vorbea tanti nemțoaica la microfon? Nope. Om fi noi oraș săsesc, dar nici chiar așa. Femeia zicea în limba ei ce fac acrobații, din când în când mai spunea ceva în engleză (dar nu traducere la explicațiile în germană) și asta a fost. Noroc că Applaus sună ca în română, de știa băștinașul când să bată din palme, că în rest se uita ca la urs (au scăpat neîmpușcați, totuși).

Cum ziceam și ieri, a fost concert. Duminică. Nu vineri sau sâmbătă, ci duminică la 22:30, când românul se pregătește de o săptămână nouă de lucru.

Știți că festivalul are app? Normal că nu știți, ce, scrie undeva? ca doar nu e făcut pentru voi ci trebuiau mutați niște bani. În acest timp Urby vă oferă mai multe informații, poze și linkuri către bilete, pe gratis.

Avea perfectă dreptate Alin Bratu în editorialul de ieri, festivalul stă într-un singur om. De mai bine de 10 ani nu reușim să clădim nimic pentru el sau în jurul lui; teatrul e la fel de meschin, proiectul celui nou la fel de futurist și imaterial, sălile se degradează și se închid, nu reușim să construim un spațiu expozițional deși suntem amplasați ideal, în centrul țării. Mai mult distrugem. Poate că e momentul să  tragem cortina.

P.S. Am bilete și la dansurile de mâine seară. Tot acolo. O să mă duc ca un lord, în maieu, bermude și flip-flops.

P.P.S. Titlul e click-bait pentru intelectuali prețioși

luni, 12 iunie 2017

Concert DeStaat@FITS 2017

În buna tradiție a postărilor de la Festival, las pentru posteritate (sau până nu mai plătesc hostingul) două clip-uri cu formația olandeză De Staat, care a cântat aseară în Piața Mare, ca să vă pară rău că i-ați ratat, pentru că prea mulți n-ați fost, dar e de înțeles, dacă nu au chemat Zdob și Zdub pentru a 20-a oară, n-ați avut chef să testați ceva nou :)


Sper să vă placă calitatea sunetului, băieții sunt profesioniști și sculele montate de Set-Up de clasă mondială. Pe lângă ce vedeți pe scenă au avut trei oameni la butoane: mixer audio, lumini și ecran video.


Interesantă și figura asta cu camera video:


marți, 6 iunie 2017

Castelul de Lut - un mic dezastru pentru Porumbacu

Merg regulat de vreo cinci-șase ani la o cabană de pe Valea Porumbacului, pe drumul spre Negoiu, mai sus de Castelul de Lut, pe care l-am văzut construindu-se și transformând o vale liniștită într-un loc asaltat de turiști. 


Să ne înțelegem din start, la fel cum liniștea cerută de pensionarii din Centrul Istoric al Sibiului era stupidă, nici interzicerea turiștilor pe vale nu e o idee bună - dar infrastructura lasă mult de dorit iar nebunia cu castelul a atins cote greu de imaginat pentru mine: duminică doi șoferi diferiți s-au plâns că a durat 30 de minute să treacă de el, spre noi. Înțeleg că românii se plictisesc, dar nici aici nu prea ai ce face: dai cinci lei (daca am înțeles bine) și vizitezi o cameră amenajată sau stai pe pajiște, lângă râu. Există o construcție care va funcționa ca restaurant, dar nu știu dacă i-au dat drumul. Luni la ora 16, situația se prezenta în halul ăsta:


Iar sâmbătă a fost așa, sute de metri buni cu mașini parcate:





Drumul dintre DN (Porumbacu de Jos) și Porumbacu de Sus (PdS) mai e cum e, dar PdS are strada principală spartă din cauza introducerii canalizării, iar localnicii sunt în pragul revoltei din cauza norilor de praf ridicați de mașini. Apoi, drumul spre Negoiu, care începe din PdS, nu e asfaltat propriu-zis, e tasat cam o dată pe an, acoperit parțial cu o crustă de asfalt (sau ceva derivat) peticit, pusă peste pământ și nu e destul de lat ca două mașini să treacă confortabil. 


Într-o zi de weekend din iarna trecută doar eu am pus umărul la împins vreo două-trei mașini ce patinau cu roțile în șanț, pentru că au făcut loc unei mașini din sens opus și n-au mai avut suficientă tracțiune. Acum vine vârful de sezon iar parcarea de 10-20 (?) de locuri e insuficientă. Mai mult, proprietarul a îngrădit cu sfoară zona din jurul drumului și nici nu a investit în achiziția unui teren adiacent, pe care tronează un mare semn "de vânzare". 


Mie asta-mi miroase deja a indolență și nepăsare dar nici rolul primarului și neimplicarea lui în toată afacerea asta nu mi-e prea clară. Lucru românesc...

miercuri, 24 mai 2017

Gânduri random despre jogging

M-am apucat de jogging, că sala de baschet e în renovare din decembrie și prin martie am resimțit lipsa de activitate sub formă de burtă. Conform principiului că cel mai afon își cumpără cele mai tari schiuri, așa și eu m-am apucat temeinic de investiție: teneși noi, de fugă, musai cu un număr mai mare, că se umflă laba; tricou dry-fit că bumbacul reține transpirația; pantaloni scurți și șosete speciale; borsetă în care să pun cheile și telefonul (n-am suficient braț să-mi atașez iphone-ul de el). N-am spart pușculița, că au fost reduceri pe emag, dar mi-am adus aminte de momentele când eram tineri, maică, și în putere, fugeam și în clăpari sau ne dădeam pe biciclete din fier, cu dinamul pus pe roată.

Mi-am pus Apple Watch-ul la treabă și în 16 martie am fugit fabuloasa distanță de 2,35 km! M-am simțit extraordinar... de groaznic, sub 10 grade afară, vânt nebun și splină care bătea ”ca surdu-n tobă” (am auzit expresia asta de curând, în alt context, și mi-a plăcut). 7 încercări și o lună mai târziu, ajunsesem la 6 kilometri, moment în care mi-am dat seama, cu ajutorul prietenilor mai experimentați, că fug prost. De fapt nu prost, ci prea repede. După alte două săptămâni și patru antrenamente, într-un ritm ardelenesc și molcolm, pe 1 mai muncitoresc am ajuns la 10 km - cum scrie la manual: ținut puls sub observație, jos, ca să consume corpul grăsimile, nu să creeze mușchi. De atunci fug 8-9 kilometri în weekend, dimineața, cam o oră, cu sprint la fiecare km, de la Zoo spre Rășinari, pe pista de biciclete, aș face poate mai mult sau mai des, dar genunchii nu-s chiar noi și scârțăie.

Sincer, n-am crezut niciodată că o să pot fugi 10 km, mă plictisea doar gândul, dar organismul a făcut, surprinzător, salturi mult mai repede decât credeam, îmi propusesem să ating borna asta doar weekendul viitor când e maratonul (la care nu particip, că am alte obligații).

Înapoi la Apple Watch: eram de mult curios să-l testez și la sport, are mod de alergare, așa că e util pentru antrenamente de bază: îți arată distanța parcursă, timpul, viteza medie, pulsul, dar ai și acces rapid la playlist și notificări. Odată ce ai telefonul în husă, la spate, e complicat să ajungi la el, ceasul și butoanele de pe căști rămân singura variantă rapidă de control. Nu e foarte stabil când ai un playlist de pe Apple Music, nedescărcat pe telefon, dacă n-ai semnal de date cum trebuie se întrerupe. M-am trezit la un moment dat apăsând frenetic pe butoane, încercând să pornesc orice piesă, în timp ce fugeam - intr-un final a pornit o melodie Loreena McKennitt, care cântă niște balade de priveghi celtic, foarte nepotrivite pentru jogging. Altă dată am uitat să scot modul de repetiție a unui singur cântec, cu care îmi adorm fata. Pățăști, înveți...



joi, 27 aprilie 2017

Ușor cu Faust pe scările Olimpiadei

Astăzi două dintre cele mai serioase instituții culturale și de presă din Sibiu s-au certat un pic cu limba română. Marcăm momentul cu roșu în calendar, pentru că e rar.

De dimineață mi-a atras atenția un titlu de pe Turnul Sfatului, nefericit scris:


Iar la amiază PR-ul Teatrului Radu Stanca s-a dedat la palinka și o masă copioasă pe Vaci Utca, a încurcat numărul de i-uri din ”fii”, a mâncat o literă din ”această” și a ieșit chestia asta, pe care nici formatarea n-o ajută. Însă problema principală e: oare ce-a vrut să zică autorul?

luni, 24 aprilie 2017

E bine să ai forță și nu prea

Când îți stă capul doar la muzică, orice bec lunguieț aduce a lampă de amplificator de chitară. Adică presupui că are piciorușe și tragi de el până iese din slot. 

Prin lampă mă refer la tuburile astea electronice clasice
(C) Wikipedia
În acest context, când mi s-a ars becul de la hotă, am dat jos sticla de protecție și am tras de becul lunguieț până a ieșit. Mai corect spus: până a cedat. Cu ocazia asta am descoperit că becurile de hotă au soclu filetat (E14), nu piciorușe. 


Am reușit să recuperez și soclul, cu ajutorul unui clește.

Cred că am mai povestit pe blog, acum vreo 10 ani am reușit aproape să smulg manerul unui scaun de avion, pentru că pe rândul de la ieșirea de urgență tăvițele sunt încorporate în aceste mânere, se extrag din ele. Doar că în acest caz tăvița era în mânerul celălalt. În apărarea mea, mânerul respectiv avea deja joc, mai încercaseră și alții înaintea mea să scoată la lumină tăvița inexistentă.

joi, 6 aprilie 2017

Concert Marco Mendoza sau ”Cântă, fir-ai al dracu'..."

A fost turneu Marco Mendoza (basist, Whitesnake și altele) în România. În Sibiu n-a avut angajament, așa că am mers cu prietenii la Vâlcea, sâmbătă seara, la Aby Stage Bar. Prin amabilitatea lui Manole și a colegilor de la Antract, am avut locuri foarte bune, la o masă din fața scenei. Mulțumiri încă o dată.


În deschidere a cântat rock și blues formația Rares Totu's Midnight Sun, care a „încălzit” (vorba clișeului) atmosfera timp de o oră, iar pe la 12:30 a urcat pe scenă Mendoza și cei doi muzicieni italieni care-l acompaniază. Vedeți în filmele de mai jos ce profesioniști sunt toți trei. 


Marco e un tip foarte deschis, prietenos, showman, fără fițe și aere de vedetă, tot respectul. Cântă cu un sistem wireless și, datorită acestuia, poate coborâ de pe scenă și interacționa cu publicul. Greșeala lui și dezamăgirea mea, pentru că unii dintre spectatori și-au dat în petec, deși au plătit 60 de lei biletul ca să aibe onoarea să ia parte la concert.

La un moment dat Mendoza și-a dorit să fie acompaniat doar de pocnetele din degete ale spectatorilor. N-a reușit să facă 100 de oameni (repet: plătitori de bilet și veniți să-l asculte!) să tacă, toți, simultan. 



A coborât de pe scenă, printre spectatori, să-i convingă. Le-a arătat cum se face. Unii l-au luat pe după gât, alții l-au bătut pe spate, alții fluierau, cineva a urlat ”mucles!” iar două piți nu s-au deranjat să se oprească din povești. Momentul penibil a durat minute în șir, omul era încăpățânat să dreseze populația, ba chiar a menințat că pleacă și chiar asta a făcut, a părăsit sala pentru câteva minute., spre stupoarea formației, care a trebuit să improvizeze.


Nimic nu i-a convins să tacă, dracului, toți. Mai mult, la un moment dat, cireașa de pe tort, urlă cineva din spatele sălii: ”cântă, fir-ai ai dracu' de boșorog!”.

Motiv pentru care am scris textul ăsta.

Fără concluzii.

(pozele care au sigla barului și numele fotografului sunt luate de pe pagina de FB a Aby Stage Bar)

vineri, 31 martie 2017

Detectivism cu un monitor Philips

Noul meu monitor Philips Brilliance 258B cu docking station (de care am scris aici) e superb dar are o problemă mare: când încerc să copiez în rețea fișiere mai mari de 1 MB cade legătura cu rețeaua și trebuia să repornesc serviciul de rețea din MacOS. Deloc plăcut când lucrezi la birou, intensiv, cu rețeaua firmei.

Am încercat diverse soluții: prima a fost să schimb cablul USB-C care a venit cu monitorul cu cel folosit de Apple pentru incărcător. Spre surpriza mea, n-a mers deloc, nu se vedea nici imaginea pe monitor cu el. Apoi am așteptat cu interes noul release Mac OS 10.12.4, dar n-a adus nicio îmbunătățire și am căutat alte soluții (redenumit fișiere, schimbat extensii, folosit comanda dot_clean de care probabil n-ați auzit, folosit versiunea 1 de SMB în loc de 2), nimic n-a funcționat.

Pe site-ul Philips sunt 3 drivere, niciunul pentru Mac:

iar suportul lor tehnic e inutil. Le-am scris pe site, am primit email de confirmare cu promisiunea că-mi răspund în 4 zile lucrătoare și asta a fost tot. Au trecut 15 zile calendaristice de atunci:


La un moment dat am citit un articol care mi-a aprins o luminiță, m-am uitat în System Information la detaliile despre hub-ul din monitor, din fericire e raportat corect și detaliat:


De aici am dedus că adaptorul Ethernet e produs de Realtek și are ProductId = 0x8153. Căutând pe Google, am dat de pagina producătorului și, din fericire, chiar există un controller ethernet RTL8153.


De acolo a fost simplu: am intrat în secțiunea Downloads, am descărcat driver-ul pentru Mac, l-am instalat și de atunci merge transferul în rețea ca uns.

O fi fost greu pentru Philips să facă procesul mai transparent sau oi fi eu singurul care a legat monitorul ăsta la un Mac? Articolul e scris în ideea că poate se confruntă cu problema asta și alți oameni, monitul e printre puținele dotate cu USB-C disponibile (încă) pe piața din România.

vineri, 10 martie 2017

Apollo n-are prezență pe web dar are meseriași

Ieri mi s-a blocat broasca ușii de la intrare, din fericire în poziția deschis - nu mai ieșea limba. Am demontat-o după serviciu și m-am pregătit psihic pentru o alergătură prin tot orașul, pentru că ultima oară am căutat în toate cele patru puncte cardinale o broască potrivită pentru cea stricată (la o poartă) iar la final n-am găsit decât una care putea fi adaptată, așa că s-a lăsat cu găuri noi și lovituri de ciocan.

De data asta am avut noroc, doamna de la magazinul de cartier Gospodarul m-a trimis la Apollo, pe când eu m-aș fi dus la retailerii mari. Am ajuns cu 15 minute înainte de închidere iar domnul de la departamentul feronerie a găsit un model similar cu al meu, mi-a spus că și butucul agață un pic și ar trebui schimbat = total 160 lei. Dar apoi s-a uitat la cea defectă și a zis că n-are nimic, trebuie doar curățată, idem și butucul, așa că mi-a recomandat un spray WD40 de 15 lei de la ei, mi-a demontat-o și a executat operația chiar el, mie mi-era ușor groază de arcuri și tije împrăștiate prin casă. Am vrut să-l cinstesc cu niște bani de bere, dacă vânzare nu le-am făcut, dar m-a refuzat categoric.

Am plecat fericit că de data asta n-am pierdut trei ore și am dat și peste niște oameni faini care-și fac meseria cu plăcere și fără acreală, chiar dacă îi deranjează cineva cu câteva minute înainte de ora închiderii. Într-un magazin mare dai numai peste blazați care-ți răspund cu jumătate de gură - și asta în cazul fericit în care-i găsești.

vineri, 24 februarie 2017

Azi nu m-a întrebat nimeni dacă am bilet pe numele din buletin

Am ajuns acasă din delegație și mi-am dat seama că am reușit performanța să zbor de la Frankfurt la Sibiu via Munchen fără să-mi ceară cineva să arăt în același timp buletinul și biletul. Puteam călători cu biletul altcuiva.

Checkin-ul l-am facut online, am primit boarding pass-ul (numit BP de aici înainte) pe telefon. La Frankfurt e automatizat procesul de predare a bagajului de cală, verifică cineva la intrarea în zona respectivă dacă ai bilet Lufthansa și atât. Pui codul de bare al BP-ului pe un scanner, iți tipărește mașinăria eticheta, o lipești pe bagaj și gata.

La intrarea în zona securizată am arătat doar BP-ul, iar la urcarea în avion am trecut printr-o poartă automată, care se deschide la scanarea aceluiași BP.

La Munchen am trecut din terminalul Schengen în cel non-Schengen pe la poliția de frontieră, care mi-a verificat doar buletinul.  (Teoretic puteam evita și controlul uman al buletinului, există porți automate la care prezinți pașaportul). Apoi la gate-ul spre Sibiu era același sistem cu poartă automată care verifică BP-ul.

Dacă stau să mă gândesc, și la plecarea din Sibiu a fost la fel, cu excepția momentului când am predat bagajul de cală unui operator uman.

Văd două potențiale probleme la această relaxare:

1. Dacă nu mai poate merge un coleg în delegație îmi dă mie biletul, chiar dacă e nominal și netransmisibil. Am șanse mari să economisesc taxa de schimbare de nume (50 eur) percepută de compania aeriană. Am șanse la fel de mari și să fac pușcărie dintr-o prostie :)

2. Una mai gravă, dar poate nu stau lucrurile așa cum îmi imaginez eu: dacă un terorist roagă un prieten să cumpere bilet, poliția nu o să știe că respectivul pregătește ceva (presupunând că acum se poate lega la sistemele de rezervare a biletelor și n-are alți informatori). Dacă respectivul terorist nu e pe lista celor cu interdicție de călătorie, poliția află doar în momentul în care se urcă în avion că respectivul a plecat. Bineînțeles, omul nu o să poate aduce materiale periculoase la bord (deși am văzut niște articole pe baza unor investigații TSA anul trecut și nu era chiar roză situația).

Presupun că există totuși niște mecanisme de siguranță invizibile mie, nu vă isterizați :)

Bonus: un bagaj se odihnește pe pista de la Munchen, fără să-i pese cuiva. O fi căzut din căruț?


joi, 23 februarie 2017

Review initial MacBook Pro 2016

După fix 7 ani, am înlocuit MacBook Pro-ul de 17" din 2009 cu altul din generația actuală (2016, touchbar) de 15", că mai mari nu se mai fabrică de mult. Cel vechi este încă funcțional, arată nu chiar ca nou, dar puțin folosit, deși mi-a fost companion aproape 24/7: ziua la serviciu, seara și în weekend acasă pentru filme și aplicații muzicale. Bateria încă mai ține aproximativ 70-80% din capacitatea originală, display-ul Full HD e încă plăcut de privit, dar procesorul Core2 Duo își arată vârsta când compilez programe în Visual Studio (chiar și cu upgrade la 8 GB RAM și SSD), așa că de vreo doi ani așteptam să scoată Apple ceva nou. Trebuie menționat că pentru majoritatea proiectelor (cu excepția unuia făcut cu Xamarin) folosesc Windows în mașină virtuală Parallels. 


Am fost ușor dezamăgit de anunțul noului MacBook Pro, în principal din cauza includerii procesoarelor din penultima generație și a prețului mare la ssd-ul de 512GB. Prima dezamăgire mi-a trecut când am văzut niște teste, practic diferențele de performanță sunt infime (1-2%), doar consumul a fost optimizat - cum nu intenționez să depanez turbine eoliene sau să urmăresc recolte, numărul de ore de funcționare pe baterie nu e critic. A doua "dezamăgire" a fost suportată de firmă, dar, ținând cont că un laptop bun cu Windows și SSD costă 1200-1400 eur și că unii colegi au schimbat 2-3 calculatoare în ultimii 7 ani, se echilibrează costurile. 

Comparație între mărimea MacBookPro 17", MacBook Pro 15" și MacBook Pro 13":



Paranteză: mașina preferată de firmă anul acesta este acest monstru Dell Precision 7710, ce poate fi configurat cu 32 GB RAM, procesoare Xeon și SSD-uri în matrice RAID, cu un preț pe măsură. Un astfel de Dell, cu 8 core-uri, compilează soluția noastră completă în 50 de secunde. Mac-ul meu, ce rulează Windows în Parallels (cu doar 4 din cele 8 core-uri asignate) compilează în 60 de secunde. Nu-i rău.

N-am mai testat viteza de compilare a Mac-ului vechi, dar am testat transcodarea unui fișier avi de 350 MB în mp4 (h264), cu ajutorul HandBrake. Vechiul sistem estima o durată de 30-40 de minute, iar cel nou a terminat în 3-4 minute.

Acum presupun că o să mă întrebați: și cum te descurci doar cu porturile USB-C? Răspunsul: sunt adaptoare USB-C la USB 3.0 la Unitel cu 9 lei. Altă întrebare! În plus, pentru prezentări la clienți mi-am luat acest adaptor cu HDMI și USB. Nu-i așa mare dramă, în ultimii 7 ani am folosit alt adaptor, de la miniDisplayPort la DVI/HDMI. 

Nu e mare dramă nici datorită faptului că mi-am schimbat și monitorul extern și am găsit, cu chiu cu vai (încă sunt rare în Ro și nu-s marcate corespunzător pe site-uri), unul relativ ieftin - Philips 258B, cu port USB-C și hub, pe care-l folosesc ca docking station. În monitor am legat cablu de ethernet către rețeaua firmei, tot acolo e și un hub cu 4 porturi USB, din care unul fast-charging pentru mobil (1W), teoretic pot lega tot acolo și căștile (dar nu merge volumul din tastele laptopului, deci pas) iar legătura dintre laptop și monitor se face printr-un singur cablu USB-C. Bonus: prin acest cablu monitorul dă curent laptopului (atenție, are putere de doar 60W iar laptopul are nevoie de 87W, deci se va descărca ușor, încă n-am apucat să analizez cât de repede, dar dacă aveți un model de 13" e suficient).


Ce nu-mi place e tastatura. Zici că dai într-o bucată de placaj. De fapt acest text e cel mai lung text pe care l-am scris pe ea până acum și a mers decent, dar încă nu pot să spun că m-am obișnuit. Doar în delegații mă afectează, la birou am tastatura externă, pe care mi-am luat-o când m-am săturat să caut pe tastatura germană acoladele atât de folosite în C#, care le ascunde extrem de bine în spatele unei combinații elaborate de taste.

Tot datorită faptului că l-am folosit cu mouse și tastatură externă n-am încă o părere clară despre touch bar (ecranul OLED care înlocuiește function key-urile). Pare util, în măsura în care este implementat de aplicații. Office pentru Mac tocmai l-a activat, poți schimba stilul paragrafului, șterge rânduri din tabel și alte funcții care pot fi productive - dacă folosești tastatura integrată. Cu tastatură externă e mai simplu să pui mâna pe mouse. Touch bar va evolua, pe măsură ce își dau seama și dezvoltatorii cum să-l integreze, deocamdată nu e suportat de Parallels, merg doar funcțiile standard.

Touch Bar-ul în Office
Autentificarea în sistemul de operare se poate face atât cu senzorul TouchID inclus cât și prin Apple Watch, cu mențiunea că după un restart trebuie introdusă parola din taste. Util și productiv (nu tâmpenia cu restartul, care probabil are ceva motive de securitate).

TrackPad-ul e foarte mare, atât de mare încât nu poți face rapid click dreapta, adică trebuie să muți mâna destul de mult ca să ajungi în colțul din dreapta jos, folosit pentru acest lucru. N-am studiat prea mult funcția Force Touch, o folosesc deocamdată doar la preview și redenumire fișiere.

Ecranul Retina Display e minunat, ca orice ecran Apple de generație nouă, de altfel.

Despre modelul space gray pot să zic că se văd petele mai pregnant decât pe argintiu. N-au inclus în pachet cablu de extensie pentru curent, e doar cablul USB-C care duce de la laptop la transformator, iar acesta din urmă se introduce direct în priză, dar are și posibilitatea să fie conectat la un cablu de extensie care îți mai oferă 1-2 metri de libertate, mai ales în săli de conferință unde prizele sunt rare. Să vedem cum rezistă bateria în timp.

O să revin cu alte detalii pe măsură ce ne cunoaștem mai bine.

P.S. Mi-am cumpărat hub-ul acesta din aluminiu, asortat la culoare, de Crăciun, mi s-a părut mișto, dar primul n-a ajuns din USA și acum îl aștept  pe al doilea. Poate-și face milă Poșta Română și nu-l fură și pe ăsta.

P.P.S Ce-am scris despre Mac-ul vechi în prima zi și după trei ani de utilizare.