Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Muncă

IT, ERP, apps, magazin online

joi, 28 iulie 2016

Scheletul unui business cu haine second-hand

Am citit un articol de-al lui Zoso despre second-hand-uri și ”fake-it-till-u-make-it”. Despre figuranți cu linoleu în apartament și mașină scumpă afară nu mai zic nimic, e trist doar că unii au trecut de 40 de ani și încă o mai ard după aceleași principii (sau lipsă de). O să fie interesant la primele facturi de spital, când vor vinde casa părintească.

Mi-a povestit un prieten care se ocupa de SH-uri acum câțiva ani cum se desfășoară procesul. Am reținut câteva idei, e interesant:
- zona din care e adusă marfa (cartier, oraș, regiune, țară) este principalul indicator al calității ei. Sunt țări/regiuni care aruncă lucruri mai bune, când se schimbă moda, și țări mai sărace sau cu altă mentalitate.  Așadar TIR-ul poate să coste diferit iar profitul să fie și el diferit;

- prețul unui TIR de haine era acum 8-10 ani cam 20-35.000 de euro (dacă am reținut corect). Investiția fiind mare, dacă nu știi ce faci, nu apuci să greșești de două ori;

- marfa este triată și pusă pe trei categorii de calitate și preț și distribuită apoi la magazine;

- dacă ai magazine situate lângă instituții publice sau firme mari, trimiți acolo hainele pretabile pentru business iar în alte părți cele pentru casnice sau pentru tineret;

- secretul succesului: rulajul rapid. Dacă îți obișnuiești clientela ca în fiecare zi de luni să fie marfă nouă, produsele bune se vând în primele 2-3 zile, de miercuri-joi poți vinde la kilogram sau discount marfa de proastă calitate, greu vandabilă, ca să faci loc unei noi tranșe de produse.

N-am poze cu SH-uri. Ăstea-s niște sacouri văzute în Las Vegas fix acum 10 ani.
Peste 1.5k USD fiecare

marți, 26 iulie 2016

Șocant: o nouă evadare la zoo

Blogul îmi spune că n-am mai fost la zoo din 2010. Am constatat multe schimbări: de la logo la extinderea spațiilor animalelor, însă numărul maimuțelor rămâne constant - și nu mă refer la cele din spatele gratiilor. 

Dar să revenim la oile noastre.

Vestea bună: au băgat lemuri. 
Vestea proastă: nu pentru mult timp, prostuții ies prin gard. Dacă vrea cineva un pui de lemur, poate să se servească și să bage în traistă.
Ora de Sibiu: vă dau voie să copiați titlul


E periculos și sare la jugulară
Există și un spațiu de joacă pentru copii, mai atractiv pentru pici decât niște animale toropite de căldură, care se ascund ce știi pe unde. O mare parte din acțiune a decurs cam așa:
- uite, tati, renul, care tocmai năpărlește, e letargic și cam pute
- uite, tati, ghepardul, acolo sub leagăn
- uite, tati, leul, trântit pe spate la 15 metri de gard. Nu ăla, ăla-i bușteanul
- uite, tati, lupul... chiar, unde-s lupii?
- uite, tati, cămila, de la distanță, că nu urcăm ditamai dealul cu căruciorul
- uite, tati, ursul, ce bine că ăsta mișcă! A, face caca. Fiică mea și ea: caca! Nici ăsta la oliță...


Copila, care e obișnuită să mângăie cățeii din cartier prin gard, a vrut să petuiască ursul. Au urmat țipete, trânteli pe jos și lupte... iar ursul s-a refugiat în bazin. Mai mergem.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Teatro Sibiu

De vreo câteva zile s-a deschis un nou local în Orașul de Jos. Mă bucur că începe să aibe cheag și zona aceea, ca extensie firească a Centrului. M-ar bucura să se transforme în localuri respectabile și țepele turistice de pe Bălcescu, dar ăsta-i alt subiect, să revenim la noul Teatro - nume probabil e inspirat de vecinătatea cu Teatrul de Păpuși.


Singura poză luată de pe pagina lor de FB
Casa în care se află localul e renovată complet, arată foarte bine și presupun că au să facă pensiune sau hotel la etajul superior. Momentan toată acțiunea are loc în curtea interioară, o parte acoperită și o parte în aer liber, există și două camere amenajate în interior, care vor fi probabil date în folosință la toamnă sau când plouă.



Eu am ajuns la ei joi seara, împreună cu o delegație de nemți. Am riscat, nu e prea sigur să duci străini în localuri netestate, deschise recent, dar a ieșit bine și le-a plăcut. M-am felicitat că făcusem rezervare, s-au umplut toate mesele și vedeam cum refuză grupuri de oameni care intrau din stradă - remarcabil buzz-ul pentru un local de abia deschis, cu pagină web neterminată și cu puține detalii pe cea de Facebook, probabil datorat faptului că patronii sunt cei care dețin pensiunea Mai și Mai Lounge și sunt cunoscuți în comunitate.

Ne-am comandat aperol spritz și burgeri. Tot meniul se poate viziona aici. Prețuri la streak mai mici ca la Benjamin, sunt curios cum/dacă va afecta asta concurența.


Ca orice afacere aflată la început, există și câteva lucruri care trebuie rodate și așezate, le menționez ca să nu se termine review-ul brusc, dar sunt aspecte minore:

  • patronii au ajutat cu luarea comenzilor și servirea, pentru că personalul nu făcea față (asta-i totodată și o bilă albă pentru ei);
  • mă aștept ca un aperol care costă 16 lei să fie perfect dozat, mai au de lucru la el, prea puțină substanță activă și prea multă apă minerală deocamdată;
  • carnea burgerilor a fost foarte bună (o parte ne-am comandat Teatro burger, alții Cheesburger) dar al meu a fost cam rece. I-am întrebat pe ceilalți comeseni și eu am fost excepția;
  • în meniu scrie că Teatro burger are carnea umplută cu brânză condimentată, n-am remarcat nimic pe moment, mi-am adus aminte de asta acum și l-am întrebat și pe colegul care luase același lucru, nici el nu-și aduce aminte de gust de brânză iar condimentat sigur nu înseamnă picant. A fost un burger foarte bun, dar data viitoare va trebui să fiu atent să văd dacă simt și altceva decât gustul cărnii de vită;
  • garnitura de cartofi prăjiți era fierbinte, nu mă plâng, trag concluzia că au așteptat după cartofi ca să ne servească. Sugestie: parcă altă formă de cartofi, în coajă sau wedges, cadrează mai bine cu un burger de restaurant.
Alte poze:




Poarta are ceva aparte:

vineri, 22 iulie 2016

Sondaje post-servicii

De câte ori duc mașina la Contempo, nu contează ce-i fac: daună pe casco, revizie inclusă în garanție, orice, după câteva zile mă sună cineva de la centrala din București și mă întreabă dacă am câteva minute, apoi mă pune să dau calificative serviciilor primite, atenți și la detalii de genul: ”v-a fost oferită o mașină de schimb  la preț special sau s-au oferit să vă cheme taxi?”

Mi se pare util, îi motivează pe cei din teritoriu să mențină calitatea serviciilor la un nivel înalt. 

Ceva asemănător, dar mult mai agasant, fac cei de la Metro: sună săptămânal la serviciu, cer cu responsabilul cu corespondența (n-avem, în secolul 21 corespondența se poartă îndeosebi pe email) și apoi întreabă dacă am primit pliantul lor săptămâna aceasta. Ieri i-am explicat domnișoarei de la telefon că pliantul lor este foarte puțin important pentru noi (de obicei ajunge în gunoi nedesfăcut) și am rugat-o să ne scoată din baza de date. Nu cred că o să facă asta dar n-au decât să găsească o altă metodă de verificare a amărâților care împart pliantele.

As prefera să mă sune cei de la Eon sau Electrica să întrebe daca am primit factura, aia e mai importantă și câteodată o lasă ”curierul” pe unde apucă.



P.S. La vreo oră după ce-am scris textul ăsta, ieri, m-a sunat iarăși cineva de la BMW. Se pare că primul telefon a fost de la dealer iar acesta, al doilea, direct de la BMW România. Dichis...

marți, 19 iulie 2016

Delia - ce are ea? Picioroange, logică nu

Nu pot să evit piesa asta când ascult radio-ul în mașină, pot doar să schimb canalul, pentru că partea din mine care ține la logică e foarte iritată de versul 
”poate n-am oferit/ce are ea”

Știu că-i doar pop și se adresează adolescenților, totuși, nu i-a păsat nimănui din lanțul de creație și producție de versul ăsta? care alterează o piesă mediocră stil Adele și o face ușor penibilă pe buzele unei femei de 40 de ani. 

Dacă nu  e clar ce e în neregulă: nu poți să oferi ceva ce altcineva are. Da, poți să mergi să-ți pui silicoane în diverse locuri, dar dacă vorbim de IQ, simțul umorului sau talent la pictură, să zicem, stai ca proasta pe marginea patului, cu ursulețul în brațe, și plângi că tu ti-ai tăiat urechea, ca vanGogh, pentru el și n-a fost suficient, când cealalată expune la MOMA. 


12 meleoane de vizualizări și 50k like-uri de pe YouTube (versiunea live) - trăim în ignoranță :)

luni, 18 iulie 2016

Reguli și limite: fotografiatul în spitale

O singură chestie neplăcută am pățit la Neurochirurgie Cluj, chiar în prima zi. La intrarea în clinică e un hol transformat în sală de așteptare, la capătul căruia se află o usă cu cartelă. Ușă dublă. Plină de afișe cu programe de vizită, ore de consultație și multe alte detalii. E tapetată, practic, cu anunțuri administrative.

Eh, ce face orice om normal, în secolul 21, în condiții de stres, când vrea să-și aducă aminte când are voie să intre la doctor, la terapie intensivă sau în salon, în condițiile în care programul diferă de la o zi la alta, iar în weekend sunt total alte ore? Scoate telefonul și face poză.



Un alt anunț, chiar în colțul ușii, pe care eu nu-l văzusem, avertizează muritorii de rând că fotografiatul este interzis în spital, iar o doamnă medic/asistent/băgătordeseamă care trecea pe acolo m-a admonestat pe tema asta, cu acreală, de parcă eu eram ăla de-o pozat viermii din Spitalul de Arși București. Din fericire faza se petrecuse înainte de acel moment, presupun că reacția ar fi fost și mai ostilă dacă se întâmpla după.

I-am explicat că nu pozez în interior, ci doar ușa. A zis că și aia e interzis. Nu știu cine e doamna, n-am mai văzut-o ulterior timp de două săptămâni, așa că probabil era cineva important, de pe la bucătărie. Oricum, fiind unul din primele contacte cu un spital dintr-un oraș străin, în care urmează să se întâmple niște lucruri importante, îți lasă un gust amar. 

Să ne înțelegem: sunt de acord că n-ar trebui să fotografiezi oameni aflați în suferință, în momente dramatice ale vieții lor, să nu încalci dreptul la intimitate și alte lucruri de bun simț. Iar dacă ar exista un site n-aș fi nevoie să pozez uși (sau să rog pe cineva să-mi dea un pix și o hârtie).

Din fericire restul personalului a fost mai uman.

Partea pozitivă a experienței aici.

joi, 14 iulie 2016

Sibiu. De la fân la pizdulici

Diverse lucrușoare din oraș:

Un domn la vreo 55-60 de ani se dă, bine de tot, cu rolele:


Butoiul de Aur e un dichisit, și-a vopsit până și aerul condiționat în auriu

Cea mai lentă traversare ever: un domn de abia se mișcă pe trecerea de pietoni iar coada de mașini  (care se întindea și în spatele meu) așteaptă în tăcere. Niciun claxon, deși era ora de mers la lucru. Cum era aia? Faith in humanity restored? Am fost un pic mândru.  


Decid să o încadrez și pe asta la umanism: cine vrea fân și haine vechi găsește lângă tomberoane. Pardon, găsea, între timp au dispărut.


În Sibiu restaurantele copiază între ele la greu. A băgat una niște aripioare de pui picante, absolut delicioase? Fiecare bodegă cu clona ei. Se remarcă una cu, pardon, pizdulici de porc? Să dăm cu, pardon, pizdulici în populație! Pentru că ”oareșce-bucată-de-carne-de porc-gătită-prost” era prea banal. 

Meniul e de la Akropolis, dar am aflat că există și în oferta El Gringo, iar acest articol din 2014 ne explică etimologia cuvântului și că se vinde(a) și în Cristian. Veganii nu suferă, există atâtea plante cu denumiri la fel de porcoase...


Idee pentru blogeri și jurnaliști: cum alții fac turul burgerilor, puteți încerca un tur al, pardon.. nu mai repet.

miercuri, 13 iulie 2016

De ce mi se descarcă câtedată mult mai rapid telefonul

Marțea ne strângem la baschet și ne numărăm/organizăm pe grupul WhatsApp pe care ni l-am creat. Paranteză: mai e cineva care nu face parte din minim un grup de WhatsApp cu prietenii?

Ca să evit să-mi tot verific telefonul am deschis aplicația WhatsApp pe laptop/MacOS. După ce-a stat deschisă toată ziua, dar fără mult chat pe ea, pe la ora 16 mai aveam 15% din bateria telefonului și taman când mă întrebam ce aplicație îmi papă rezervele, am observat mesajul portocaliu:


O frumoasă consecință a deciziei total neinspirate de a nu fi stand-alone ci a sincroniza totul prin telefon, într-un mod neoptimizat.

marți, 12 iulie 2016

Tactici de negociere la români

Așa cum a remarcat mai multă lume, românul e mare amator de chilipiruri. Nu-i vorbă, nicio nație nu se dă în lături de la cumpărături cu preț redus, dar la români nu e doar o opțiune, e o componentă a piramidei lui Maslow. Românului i-a intrat negocierea în sânge cu multe generații în urmă, cu mult înainte de faimosul ”cât e halatul?” al anilor 2k și de vizitele în bazarul turcesc din anii 90, iar momentan își rafinează skillurile pe OLX, unde nici nu riscă să fie luat la bătaie de vânzător.


V-am povestit o parte din tactici când am vândut mașina: ”eu una din asta am luat cu x mii de euro mai ieftin anul trecut, nu cred că o dai”; între timp am mai strâns experiențe.

Am pus o chitară obținută în urma unui schimb la vânzare. Inițial cu 1100 lei, să am de unde negocia. Mă trage unul de urechi că e aproape prețul de nou dintr-un magazin online faimos din Germania - într-adevăr, aveau ăia reducere la ultima chitară de acest fel din stoc. Îi zic să-mi facă o contraofertă. N-a mai răspuns. Cobor prețul la 950. Îmi scrie un tip din București că ar lua-o cu 900, dar vrea să o testeze - n-am cu cine o trimite spre el (și prin curier la necunoscut care nu o achită întâi nu e o idee bună) așa că rămâne situația în aer, eu am alte probleme mai grave între timp. 

Când eram în State primesc un mesaj: ”îți dau 700 pe chitară, mi se pare un preț corect”. Fără nume, fără bună ziua. Și mie mi se pare corect să-l ignor. Când eram la Cluj am următorul dialog pe OLX cu altul: 
- care-i ultimul preț? 
- 900 + transportul
- iți dau 800 (WTF: de aia m-ai întrebat ultimul preț??)
- am client la București cu 900, trebuie doar să gasesc pe cineva să o ducă
- fie, mai gândește-te câteva zile,  până nu-mi cumpăr altceva (oh, câtă presiune!)
- bine, spor la cumpărături și o zi bună
Cinci minute mai târziu:
- 850
Nu-i mai răspund, îi explicasem clar că am ofertă cu 900. Mă sună a doua zi, iritat.
- nu mi-ai răspuns la ofertă
- ți-am zis că am client la 900
- n-ai nevoie de bani?
- nu așa urgent, pot să aștept să o dau la 900
- vrei TU 900? Bine, ÎȚI DAU 900.
Îmi mușc limba să nu-l înjur, ăsta nu voia să o testeze, ci să o revândă, așa că mă abțin și îi zic că ne auzim când ajung la Sibiu. Până la urmă i-am trimis-o lui.

Paranteză: la un colet cu valoarea ramburs de 900 de lei, trebuie să achiți la Fan Curier transportul (suportat de client) dar există și un comision pentru ramburs, că-ți aduc ei banii după vânzare, care e suportat de cumpărător (așa am negociat și cam așa se practică) și în cazul meu a fost 34 de lei. Minus rola de folie cu bule cumpărată pentru împachetare, am rămas cu puțin peste 800.


O categorie aparte de cumpărători sunt mămicile. Încerc să vând cu 200 un țarc de copii, aproape nou, achiziționat cu 350. Am pus descrierea completă, dimensiuni, greutate, intervalul de vârstă recomandat. M-au sunat câteva, dar fiecare are ceva special. Una vrea să-i las și mai mult din preț, alta să includă și transportul, alta nu mai e interesată după două zile de sărbătoare (Floriile). Nu mă supără negocierea, doar stilul, foarte abrupt, nu se obosesc suplimentar cu răspuns, dacă nu le convine  ce citesc nu mai răspund. După ultima încercare de negociere am crescut prețul la 250 și următoarei care întreabă îi fac un discount special de 50 de lei. Poate ar trebui să-l cresc la 600 și să menționez mai clar că e Pierre Cardin. 

Îmi imaginez o mămică de genul ăsta, negociator într-o criză cu ostatici: hai, mă, ori îi lași liberi ori îi împuști, că eu mă grăbesc, e ora băiței.

sâmbătă, 9 iulie 2016

10 ani de blog

În 9 iulie 2006 puneam prima mea postare, insipidă, în platforma de blogging de atunci - Yahoo 360. Între timp am migrat la Google Blogger și, ca orice ”pantofar” care se respectă, n-am mai ajustat mare lucru pe aici de prin 2009, parcă.

Nu m-am îmbogățit din blog, nu am sărăcit din el, n-am devenit pișcotar sau faimos, dar nici n-am atras mulți trolli. Nu mi-a zgâriat nimeni mașina, nu mi-a cedat nimeni locul la vreo coadă și nici oferte de autografe pe sutien n-am primit. 

Mulți ani am scris cu dedicație, zilnic, căutând subiecte și menținând liste de idei, în ultima vreme m-a cam dat viața peste cap și poate aș avea timp, dar sigur nu mai am chef să-mi dau cu părerea iar de platitudini amuzante mi-a cam pierit entuziasmul. Probabil se numește maturizare. N-am devenit pesimist sau deprimat, încă am poftă de viață, îmi place să scriu, dar trebuie să merite subiectul, s-a schimbat limita, inclusiv cea de decență.

Dilema mea cea mai mare e dacă vreau să-l țin deschis până crește fiică-mea, să vadă ce prost era tac-su în tinerețe. Prost, dar fără griji.

Nu dați like, nu dați share, beți apă, mâncați fructe și stați la umbră :)


joi, 7 iulie 2016

Nu credeți tot ce scriu ziarele. Caz concret: doctorul Florian

Am scris porția mea de texte despre doctori care se cred mici Dumnezei și-s aroganți și nesimțiti, dar de multe ori, la nevoie, am găsit și oameni deosebiți. În recenta tură de forță și urgență medicală de la Cluj, unde am stat două săptămâni pe post de însoțitor, am mai ”colecționat” două-trei cazuri de medici care merită să poarte acest titlu. 

În momentul în care ni s-a recomandat neurochirurgul Ștefan Florian am fost prevenit că e scump la vorbă. Apoi l-am căutat pe Google și am dat de două articole care-l porcăiau, unul pe un blog de A-lister, altul într-un ziar local de scandal, tot o preluare de pe un blog. Fie vorba între noi, puerile: ”evitați-l pe doctorul Florian” pentru că i-a vorbit urât unui pacient.Când ai o tumoare de peste 4 cm diametru, îngropată adânc în cerebel și apăsând pe trunchiul nervos, când nici un alt doctor nu se bagă la operație și îți recomandă să mergi la cel mai bun specialist român în domeniu, aka dr. Florian, îți dă mâna să-l eviți, așa-i? L-am căutat, pregătit să mă fac preș dacă e cazul.


Surpriză: dom' doctor nu e un căpcăun. S-a uitat pe CT și ne-a zis: ați venit unde trebuia. O afirmație categorică într-un ocean de incertitudini. Apoi restul formalităților le-am discutat cu secretarul dânsului. După fiecare din cele două operații m-a primit și mi-a explicat diverse lucruri. Totul, în sub două minute, pentru că în sala de așteptare se adună între 20 și 40 de persoane. Zilnic. Eu am vorbit cu el vineri, când nu avea program oficial de consultații, dar eram la fel de mulți în sala de așteptare. Lunea și marțea are program doar seara, dar dacă are timp și termină operațiile primește oamenii și la amiază. Unii ies plângând, alții zâmbind. Meserie grea.

Un coleg îmi povestea cum l-a abordat în parcare, ca să-l roage să-i opereze sora. L-a ascultat, a operat-o, e bine.

Cu ce-și ocupă timpul: dimineața vizita medicală, apoi operații până la amiază, apoi discuții cu pacienții, apoi pauză, apoi contravizita de seară. I-am văzut mașina în parcarea spitalului în fiecare zi, de luni până duminică, și dimineața, și seara. Eu zic că asta înseamnă dedicație. În plus, nici față de mine, nici față de pacient, nici față de aparținătorii celorlați pacienți cu care am discutat nu a avut o atitudine nepotrivită. Deci nu-l evitați, o fi avut o zi proastă când l-a primit pe respectivul blogger, sau poate nici ăla n-a fost ușă de biserică. Cine știe. Comentariile articolelor sunt pline de exemple de oameni care îi datorează viața. La ce chestii grele face, ar putea urla toată ziua și tot n-ar trebui să ne pese.

Alt exemplu de dedicație și om cu suflet: doamna doctor anestezist Andrașoni. A venit în salon și a supravegheat fiecare pacient scos din operație ca să vadă cum își revine. Nici despre medicul rezident n-am decât referințe bune, dar din pacate n-am interacționat prea mult și nu i-am reținut numele.

În concluzie: doctorul Florian și-a făcut o echipă foarte competentă la Spitalul de Neurochirurgie din Cluj, nu vă doresc să ajungeți acolo, dar dacă totuși aveți nevoie, e una din cele mai bune șanse pe care le aveți în România, dacă nu cea mai bună. Nu e totul roz, ca în orice spital de stat, dar ce contează se execută bine.