Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Muncă

IT, ERP, apps, magazin online

marți, 31 ianuarie 2012

Teoria bastonului de mareşal

În spatele fiecărei piţi cu tabletă e un prost care a plătit-o.

Spre Germania

Am plecat în Germania duminică, via Viena pentru că, surprinzător, de data aceasta Austrian a fost mai ieftin ca Lufthansa. La Sibiu a fost o zi excepţională: -10 grade, cer clar, albastru tăios combinat cu albul zăpezii, se vedeau superb Făgăraşii de pe platoul aeroportului. La fel şi pământul, de sus:

Pe aeroportul din Viena colegul a observat că şi-au tras maşini de fiţe: un Logan MCV şi un Sandero. Nu-i criza aşa mare, aveau şi A5-uri.

La gate-ul de plecare ne-am distrat cu mesajul de eroare afişat pe ecran. Windows curat. Din păcate mi-a tremurat mâna când am făcut poza, se uita urât personalul de la îmbarcare la mine. Mi-am adus aminte de bancul ăla cu "New hardware found. Airbus A320".

luni, 30 ianuarie 2012

U2 Tribute Band@Oldies

Pe 17 februarie o să concerteze în Oldies cel mai tare tribute band al formaţiei U2: Zen Garden. Logic, masa din faţa scenei e deja rezervată. Uitaţi-vă la poză, nu-s cei de la U2 ci sosiile lor. Dacă Bebe zice că-s cea mai tare formaţie imitatoare de irlandezi atunci aşa este.


Midori Sushi Timişoara

Colegul Daniel a avut ideea să mergem la sushi în Timişoara, i-a recomandat cineva restaurantul Midori din centru. Localul e drăguţ, mâncarea e interesantă şi scumpă, că doar e sushi, nu pizza. Noi suntem amândoi gurmanzi, aşa că ne-am porcit, o să vedeţi mai jos cum. Am învăţat în sfârşit să mânuiesc beţigaşele, probabil berea a fost de vină.



Pentru început am ales un platou de două persoane, Flesh Desire. Nume ciudat, dar conţinut variat: 8 sake maki, 8 tekka maki, 2 hamachi nigiri, 2 suzuki nigiri, 2 hikari nigiri,8 sake sashimi, 8 maguro sashimi. Sashimi-ul de somon mi-a plăcut cel mai mult. Am făcut o poză, cu întârziere, după ce deja consumasem din preparate:


Apoi, pentru că nu eram chiar sătui iar pozele colorate din meniu erau îmbietoare, am mai ales nişte antreuri: pui crocant şi picant cu sos de lămâie, file de ton Maguro prăjit în susan picant şi gustări cu ouă de prepeliţă şi somon afumat în sos tartar. Toate bune, dar tonul, deşi doar trei bucăţele minuscule la 15 lei, a fost deosebit.

Poate o să mergem acolo şi în delegaţia viitoare, să încercăm un fel principal, au nişte specialităţi îmbietoare.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Cohen - tată și fiu

După trei ani de turneu mondial, nu puțin lucru la peste 70 de ani, Cohen s-a pus pe înregistrat și a scos un album nou cu 10 piese: Old Ideas. Ca orice creație marca Leonard, e imposibil de judecat după primele audiții, are aceleași versuri complexe, frumoase și poetice, muzică elaborată și pe surorile Webb în fundal pentru un contrast cu vocea lui gravă, la fel de clară ca totdeauna. Mi se par un pic mai pregnante influențele blues iar apropierea amurgului se simte mai mult ca nota erotică de altă dată. Omul e în continuare atins de geniu și la 77 de ani, asta e ușor de înțeles.

Preferatele mele:




Am aflat întâmplător că și fiul său a urmat cariera tatălui iar așa cum mărturisește pe site-ul personal (www.adamcohen.com): to have my father pronounce that I have world-class love songs on my album is a deeply gratifying compliment. Își urmează propria cale, care nu-i rea deloc:

vineri, 27 ianuarie 2012

Scurte

De pe drumuri şi din hotel:

  • Am ajuns la Timişoara seara, iar a doua zi dimineaţa plecăm spre client. Colegul a condus în ambele situaţii. Zice, dimineaţa, în traficul din Timişoara: ai văzut ce-am derapat în giratoriul de la ieşirea din Sibiu ieri? Bine că-mi zici acum, altfel stăteam stresat tot drumul!
  • În anul Domnului 2012, în România, unele bariere la trecerile la nivel cu calea ferată sunt încă manuale. Am prins două, cea de la intrarea din Deta şi încă una în drum spre Reşiţa. Iese un cheferist în vestă reflectorizantă din canton, dă la rotiţă, coboară bariera. Conform graficului, la ora stabilită, normal. Trenul vine 10 minute mai târziu, că are întârziere. Noi stăm ca proştii la barieră;
  • Reclama Maggi "Fii delicios". Text îndrăzneţ - mănâncă unde vrei tu: în pat, în picioare etc. Aşteptam atent să văd dacă spun şi "pe budă". N-au făcut-o. Or fi şi ceva fani dezamagiţi. Not me, mie nu-mi place supa de tăieţei.

joi, 26 ianuarie 2012

Captcha

Unele coduri de verificare au devenit imposibil de recunoscut, mai ales la o rezoluţie full hd. Am ajuns să-mi lipesc capul de monitor ca să înţeleg ce naiba scrie în imaginea respectivă. O să avem nevoie de un software care să ne traducă codul, ca să demonstrăm că nu suntem un software automatizat...
Exemplu:

Doar în România

Am ascultat în drum spre client ProFM, am aflat că e o mare porcărie în jurul Bucureştiului. E o coloană de maşini de 15 km în zona Baloteşti de ieri de la ora 17 şi nu-i ajută nimeni pe oameni. Mai aiuritor e că au sunat  cei de la ProFM la 112, le-a răspuns cu greu cineva, căci e o avalanşă de telefoane, iar dispecera le-a făcut legătura cu pompierii. Care au spus că au trimis o autospecială. Nimic de curăţat drumuri, că nu e sarcina lor. Au sunat la CNADR, la vreo două numere n-a răspuns nimeni, până la urmă au dat de responsabila cu relaţiile cu presa care le-a dat un alt număr pentru informaţii actuale. Acesta însă nu e valid. Nu ştiu cum s-a terminat demersul lor, am ajuns la destinaţie.

Sibiul fost industrial

Într-o zi o să ies cu aparatul foto şi o să fac nişte poze HDR ca lumea în zona asta. Are şi dărăpănarea farmecul ei.


miercuri, 25 ianuarie 2012

Primul meu produs Apple

Foto: Wikipedia
Prin 2005 am primit de la un prieten un iPod mini, în contul unui împrumut. Cred că mai mult i l-am luat cu forţa. Era albastru metalizat, mic, 4 GB şi m-a fascinat din primul moment navigarea cu rotiţă, de aceea i-am şi propus trocul. L-am folosit mai mult în maşină, legat la sistemul audio prin caseta aceea cu fir. După câţiva ani i-a murit bateria aşa că mai mergea doar legat la curent (şi cred că mai merge şi acum). Când am început să am zboruri dese în Portugalia mi-am luat un iPod touch că dura călătoria aproape o zi întreagă şi îmi trebuia ceva cu baterie rezistentă. Pe Mini l-am băgat într-un sertar şi nu-l dau. Touch-ul l-am dat când am luat iPhone-ul. Mi-am amintit de mini când am găsit zilele acestea cutia la ai mei şi am aruncat-o, un pic nostalgic.




marți, 24 ianuarie 2012

Facebook Ad Fail

Primul Pejo Mondeo 206 în trei volume, exclusiv pe FB:


Delegaţii

Primăvara aceasta (sau e încă iarnă?) se anunţă mai plină de delegaţii ca cea de anul trecut. Mi-am dat seama că în 2011 am fost doar o singură dată în Germania şi ce bine a fost aşa, mie-mi place acasă şi nu ţin morţiş să-mi petrec viaţa prin hoteluri. În 2012 nu prea o să am norocul acesta, azi plec la Deta via Timişoara, săptămâna viitoare sunt în Germania, apoi se întrevede o Slovacie şi o Portugalie. Deocamdată să sperăm că drumurile patriei sunt curate.

luni, 23 ianuarie 2012

The Lives of Others

Film german din 2006, premiat cu Oscar. Mi l-a recomandat un prieten, nu auzisem de el până azi. Două faze tari:


Tango reloaded

Am revenit sâmbătă la amiază la restaurantul Tango Grill. Fiind aproape gol, am stat în salonul din faţă, mai puţin pretenţios. Chelneriţa a procedat diferit de data aceasta, aşa că am avut farfurioare şi cuţite de antreuri, fiind mai liberă se putea concentra mai bine. 

Supa gulaş şi cea a la grec au fost decente, nu formidabile, dar nici rele. Nu ştiu când o să mă învăţ că gulaşul din Transilvania nu-i din acela unguresc ci, duh, ardelenesc. Eu tot sper încă. De data aceasta n-au avut fish and chips, aşa că am ales coastele de porc şi frigărui cu ton. Coastele n-au fost sweet&sour ci plain vanilla, dezosate şi făcute pe grătar. Cam totul e la grătar, căci am descoperit un nou cuvânt în titulatura restaurantului, cel care lipseşte pe frontispiciu, dar e prezent pe meniu: grill. Bun şi felul doi, dar fără wow factor, prefer coastele de porc făcute la New York, sunt mai gustoase. Asta nu înseamnă că n-o să mai trecem pe acolo, mai vrem să încercăm fish and chips şi colţunaşii cu vită argentiniană.

Clădirea e superbă, amenajată cu mult bun gust, una din cele mai interesante din oraş. Am făcut şi câteva poze cu telefonul, aşadar scuzaţi calitatea, încadrarea, faptul că-s strâmbe etc. - în principiu cam tot:


duminică, 22 ianuarie 2012

Dan Dușe. Punct ro

Se pare că noua lege a Educației stimulează competitivitatea, în campania pentru alegerile universitare încep să se folosească metode noi de ”publicitate” și transmitere a mesajelor către votanți. Pe lângă setul de articole din presă constat cu plăcere că unul dintre candidați a trecut în online, și-a făcut site web și blog. Layout profesionist și conținut bine scris. E vorba de dl. Dan-Maniu Dușe (dan.duse.ro) iar începutul e promițător, mă refer la primul text de pe blog, sper că nu va scrie  doar până la alegeri, ca politicienii.

P.S. (sau disclaimer): undeva acolo sunt amintiți și părinții mei. 

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Cum recunoști un politician

Să ne înțelegem, nu-mi plac ăștia de la putere mai mult decât oricărui alt cetățean neînregimentat politic, cred că-s terminați, dar nici cei din opoziție nu-s cele mai ascuțite unelte din șopron iar săptămâna aceasta focusul și bășcălia a fost pe ei. 

Ieri s-a întâmplat ceva ce mi-a dovedit că trebuie să-i lași în plata Domnului pe toți, dacă nu pot vedea realitatea nici dacă-i mușcă de fund nu-i necesar să-ți pierzi vremea și să încerci să le dai jos ochelarii fanatismului. A fost o discuție pe facebook, un fel de ping-pong cu marea: tu servești, ea înghite mingile și dă înapoi niște spumă. Pe scurt:
  • tu-ți exprimi părerea, el spune să o lași baltă;
  • tu-i dai linkuri de articole, el îți spune că ești ghidat în mesaje;
  • tu-l rogi să argumenteze, el răspunde că ești plătit de partid să aburești;
  • tu-i ceri dovezi pentru afirmațiile lui, el o dă în bălării, răspunde evaziv și atacă, zicând că ai participat la mitinguri electorale (WTF?);
  • tu încerci să-i prezinți și părerea omului neutru și sătul de demagogie, el refuză dialogul concret și scrie o mizerie generică pe blogul personal;
  • tu lucrezi la privat și n-ai contracte cu Statul, el o ține pe a lui: ești vândut, contracte, bani, pdl, halatul, cât e halatul!!
  • el cară bidoane de vin la manifestație, tu faci mișto de el, așa cum merită.
Iubito, trebuie să-ți mărturisesc ceva: fac parte din guerrilla (cu doi de r și doi de l, da?) mediatică, sunt un postac plătit, dar hei, vestea bună e că toate astea se întâmplă în realitatea virtuală a unuia cu prea mulți prieteni imaginari (cam 15-20 de mii).

vineri, 20 ianuarie 2012

Tango. Review de restaurant

De vreo două luni avem un restaurant nou în Sibiu, în Piaţa Mică, lângă Music Pub, în locaţia fostei rotiserii şi a restaurantului Ciao Italia. Numele complet este Tango, Restaurant&Pub, iar profilul principal este argentinian, deşi oferă pizza, fish and chips sau alte produse internaţionale.

Sala din faţă este ocupată de bar şi "pub", iar în spate este restaurantul. Pentru că vroiam să luăm cina, am mers în camera din spate. Am primit antreuri din partea casei, după tipic german: chifle calde şi pastă de unt cu usturoi. Spre deosebire de Germania, n-am primit farfurioare sau cuţitaşe pentru antreuri, aşa că am am uns cu cuţitul felului principal, care n-a fost apoi schimbat, şi am mâncat în farfuria mare, de bază, iar firmiturile au rămas acolo, fiind puse peste ele farfuriile de la felul principal şi desert. 

N-aveau miel, nu că mi-aş fi luat, dar ni s-a spus. Am luat un muşchi de vită argentiniană la grill (bife de chorizo) cu cartofi copţi, iar însoţitoarea şi-a ales frigărui de porc cu legume şi sos de hrean - au o pagină dedicată doar frigăruilor. Bune ambele, doar că vita a venit un pic cam rece. 

Pentru desert a trebuit să o rugăm pe domnişoară să aducă meniul. Ni s-a recomandat para aromată cu cognac, în sos de ciocolată şi cremă mascarpone. Sună mai pompos decât e, adică bucăţi de pară peste nutella, garnisite cu frişcă (nu părea mascarpone) şi nişte fulgi de migdale. N-a fost rea.

Mi-a plăcut muzica de chitară acustică, că au vin la pahar și decorul, preţul a fost corect, iar cele câteva inconveniente legate de pregătirea personalului pot fi remediate, aşa că locul merită vizitat. Eu o să revin, am pus ochii pe nişte coaste de porc.

joi, 19 ianuarie 2012

Mâncare. Chestii uşurele, de seară

Ca să nu se chinuie Diana să afle ce mai găteşte/mănâncă soră-sa, îi fac un rezumat aici, cu poze :) Da, ştiu că e dimineaţă şi că o să mă înjuraţi, gândiţi-vă că puteam posta la 11 când e foamea mai mare.

Pentru că e vorba de masa de seară, încercăm chestii uşoare, dar nici într-atât de uşoare încât să mă trimită la culcare nervos: 

1. pui dat prin albuş de ou cu condimente, apoi prin parmezan, la cuptor, tăvălit prin sos de iaurt cu usturoi (s-a simţit două zile), salată cu roşii şi ardei.


2. puiul ce-a rămas după prima cină, plimbat prin tigaie, cu salată, mozzarella, ardei, roşii, rucola şi parmezan ras.


Am fost serviţi de o colegă la birou cu vin fiert, mi-a plăcut şi am aflat că e luat de la Plus. Aşa că vi-l recomand călduros, are un gust special, e gata preparat şi trebuie doar încălzit. Merge la orice, scoate argintul viu şi vindecă de alcoolism şi cataractă. Singurul minus al Plus-ului e că nu mai acceptă decât tichete de masă Cheque Dejeuner.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Dacă sunteți ITiști, votați cu minoritatea armeană

Ce atâta circ frate, USL sau PDL, votați cu armenii! Îl au pe Varujan Pambuccian, singurul parlamentar care a făcut ceva bun pentru industria noastră. De la Năstase la Boc, s-a luptat cu toți ca să le demonstreze că scutirea de impozit a programatorilor generază suficiente venituri indirecte încât să fie benefică. Cred ca sunt deja 10 ani de când e în vigoare legea.  Azi, mâine, se mai trezește și pe la noi vreunul cu SOPA sau că vrea să subtitreze site-urile în românește.

Încă un PS și-am închis subiectul circului politic: dacă ai o pensie de boală obținută cu șpagă, dacă muncești la negru sau ești blogger de succes care nu-și declară veniturile, poate ar fi mai bine să-ți ții opiniile pentru tine. Nu că n-ar fi democrație, dar de rușine.

Cruella de Virginia Slims

De câte ori ajung la Business Cafe la Mall, adică o dată la două luni, mă simt ca la priveghi. În mijlocul spaţiului tronează un costum de Batman feminin, negru ca pana corbului şi urât ca moartea subită. Trebuie să mă aşez cu spatele la el, altfel nu-mi pot bea cafeaua liniştit, îmi atrage privirea, magnetic şi cu o fascinaţie aproape morbidă. Nu înţeleg scopul exponatului, nu face o bună reclamă ţigărilor, de câte ori o să aud Virginia Slims de acum înainte o să mi se zbată ochiul stâng şi o să am un flashback cu imaginea asta. Poate n-ar fi rău să-l expună şi pe pachetele de ţigări: fumatul ucide şi te îmbrăcăm aşa după ce mori.


I se pare cuiva reuşit modelul? L-aţi purta? Unde? Au voie să răspundă şi bărbaţii.

marți, 17 ianuarie 2012

Robingo electoral

Acum că Băsescu a mutat mascota şi-a pierit principala scânteie a protestului, n-ar fi fain dacă:
- s-ar mobiliza minerii şi-ar merge la Bucureşti să planteze bordurile la loc;
- s-ar striga de două ori mai vârtos, dar la fel de inutil, Libertate;
- ar apărea nişte greenpeaceri şi ar da cu spray pe hainele de blană ale mitingiştilor;
- s-ar concentra vandalii pe magazinele Orange, că au servicii de căcat, şi ar lăsa chioşcurile în pace;
- nu s-ar urla pe străzi în timpul orelor de linişte ca să nu apară iar în Centru faimoasele anunţuri pe porţi cu "noi vrem linişte";
- s-ar arunca doar cu ghiveciuri de legume;
şi nu în ultimul rând, l-ar huidui pe Arafat că s-a dat cu Puterea şi pentru motivele de aici.

Protestezi şi câştigi

Într-o schimbare surprinzătoare de optică, Guvernul îşi recunoaşte diletantismul şi anunţă premierea tuturor celor care ies în stradă datorită condiţiilor grele de trai. Magnificul premiu constă într-o croazieră de 10 zile cu Costa Concordia iar transportul până la îmbarcare va fi asigurat de elicopterele Smurd. Liderii opoziţiei sunt invitaţi călduros în excursie, Victoraş o să aibe voie să copiloteze iar pentru Crinuţ s-a amenajat un pătuţ pe bancheta din spate. Prezenţa la bord cu borcane şi ghivece este permisă, protestararii având şansa să le arunce şi ei în capul jandarmilor şi al locuitorilor de pe Bd. Mihai Viteazu.

duminică, 15 ianuarie 2012

Cine mai crede în manifestări spontane în an electoral?

Tot protestul ăsta e o mare labă. Tot circul ăsta mediatic e o falsă labă. Toată dezbaterea asta e o artificială labă.  În orice țară jocul politic nu e făcut pentru idealuri nobile și pentru binele cetățenilor, ci pentru putere. Nu s-a băgat nimeni în politică pentru altceva decât interesul personal iar dacă totuși un asemenea fraier există, nu ați auzit de el pentru că nu face compromisurile necesare a-l aduce sus și în atenția publică. 

De ce să mă agit de partea lui Băsescu când e clar că-și urmărește interesele? De ce să fiu naiv și să am impresia că mă agit pentru Arafat când de fapt sunt manipulat de opoziție? Trec peste neprihănirea lui Arafat, căci totuși omul e totuși cel mai curat personaj din tot circul ăsta, și mă întreb de ce să ies în stradă. A îndemnat el la asta? Vreau să apar în cadru lângă o babă în haină de blană care se plânge cât de greu o duce? Sau lângă tineretul liberal? Sau lângă ultrași? Sau lângă bronzații ăia plătiți cu ora? Nu zic că numai ăștia au ieșit. Nu, au mai ieșit și câțiva gușteri naivi, cu o idee vagă despre democrație, libertate și sistemul sanitar.

Pentru orice căcat de pe facebook se găsesc 1000 de impresionabili care o să dea like fără să citească cu atenție ce scrie acolo. Pe oricare din ăia ți-l pot întoarce ca pe un titirez, în funcție de argumente și de interesul meu. Am mai schimbat opinii ”puternice” prin argumente logice, din joacă, fără alt scop în afară de dorința de a vedea dacă pot. Și voi puteți, dar la fel ca oricine nu are un interes în asta, nu o faceți doar din lipsă de altă ocupație. Așadar protestele spontane și dezinteresate născute pe facebook sunt o iluzie.

La peste 20 de ani de la mineriade, o nouă generație se lasă manipulată și, în mod ironic, de data asta partidele istorice nu-s victimele, ci au învățat lecția și participă activ. A se scuti.

PS. Dacă o să câștige opoziția alegerile, punem pariu că va trebui să propună o nouă lege a sănătății, cam pe același concept, trasat de UE? N-o să stârnească scandal, pentru că nu o să fie an electoral.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Most Beautiful Car of the Year 2011

Eurosport are un concurs interesant, ba chiar cu premii. Pentru că şi preferata mea e acolo, am votat. S-a ajuns la finală, au ieşit Mini Coupe, Mazda Cx-5, Renault Twizy (hidoasă rău, nu ştiu ce-i în capul ăstora) şi Opel Ampera (cu un bot interesant). Au mai rămas Peugeot 208, Hyundai Veloster, Chevrolet Camaro Cabrio şi  viitoarea câştigătoare, după părerea mea, BMW Seria 3.


Tocmai mi-a trimis un prieten o poză de la Wien Autoshow, de abia aştept să ajungă şi la Sibiu, să fac un testdrive (cu BMW-ul, nu cu prietenul:)


vineri, 13 ianuarie 2012

Unde aş pune io paznici


Din Turnul Sfatului (aici):
Directorul Muzeului Naţional Brukenthal, Sabin Luca, este cercetat penal după ce, potrivit poliţiştilor, a aprobat suplimentarea unui contract de prestări servicii cu depăşirea creditelor bugetare aprobate, Luca susţinând că a angajat un paznic întrucât prima sa obligaţie este să apere patrimoniul.
"Când a început nebunia cu etnobotanicele şi au legalizat consumul, eu am intrat în panică(...) Până atunci, nici nu m-am gândit că este un pericol această colecţie cu ierburi."

Trec peste faptul că n-are sens să dai spargere unui muzeu dacă poţi cumpăra "sare de baie" în mod legal, din magazinele de vise, şi le dau câteva idei unde ar trebui să mai amplaseze paznici:
  • la depozitul de vopsele din Muzeul Satului şi la teasc, să nu-şi facă must noaptea;
  • la cele două lacuri, din Muzeu şi de la Zoo, că cine ştie, vine vreun drogat în sevraj care ştie că lacul merge tras pe nas şi se aruncă naibii în apă;
  • la laboratorul de restaurare de la Brukenthal, că nici pigmenţii nu-s inofensivi şi poate o să avem primul beţiv verde din oraş şi e păcat să speriem babele că au venit marţienii;
  • la Muzeul de Istorie Naturală, la rinocer şi rădaşcă, să nu le piseze vreun nebun;
  • la toate depozitele farmaceutice şi de spirtoase, că vodca cu diazepam e un evergreen.
PS: Acum înţeleg şi plăcuţele cu "Nu călcaţi iarba".

Kettler, lucru nemţesc

N-am mai fost de vreo 7 luni la sală şi am pus nişte kilograme pe mine. Nu multe, vreo 3, dar se pare ca nu le pot da jos doar cu baschet. Am încercat în toamnă joggingul, dar fugitul pe betoane îmi stresează cam mult genunchii şi aşa uzaţi de baschet aşa că am profitat de reducerile de sezon şi mi-am luat o bicicletă fitness de la Hervis.

Prima dată când am fost pe acolo m-am documentat asupra tuturor modelelor şi am căutat pe internet păreri, aş fi întrebat şi un angajat dar nu m-a deranjat nimeni. Am identificat un Kettler şi un X-Fact (marca proprie Hervis), ambele magnetice, ambele cu acelaşi preţ, la limita de sus a bugetului. La a doua vizită l-am reperat pe un băiet care muta nişte cutii şi l-am pus să se facă util. Mi-a recomandat Kettlerul, care era deja prima mea opţiune. I-am zis că X-Fact are volanta cu două kilograme mai mare decât Kettler şi că teoretic ar trebui să fie mai bună, s-a uitat la mine cu o faţă neutră şi a zis că Kettlerul e de calitate mai bună. Aşa că i-am explicat ce-i volanta (pentru filologi: chestia care realizează frânarea, pentru ca tu să depui efort când pedalezi, cu cât e mai mare cu atât mai multe trepte de efort permite). Cum nu mi-era clar care e diferenţa practică între o volantă de 6 kg şi una de 8 kg m-am urcat pe ambele şi le-am încercat. N-am sesizat deosebiri majore pe nivelul maxim de greutate aşa că am mers pe reputaţie şi am luat Kettlerul.

Ajuns acasă, l-am cărat sus (25 kg) şi m-am apucat să despachetez. Am umplut bucătăria de piese şi m-am pus pe făcut puzzle-ul. Noroc că n-am fost singur acasă, unele manevre necesită minim trei mâini. Cea mai perversă fază a fost ansamblarea părţii din faţă, parcă a fost concepută pentru caracatiţe. Tot baletul descris în continuare e destul de complicat pentru că ansamblul ce trebuie format are formă neregulată pe toate axele şi nu poate fi sprijinit de ceva. De gâtul bicicletei se cuplează ghidonul, numai cu un şurub în primă faţă, aşa că balansează liber înainte şi înapoi. Apoi se montează ecranul de comandă, cu patru şuruburi. Apoi se pune pe gâtul bicicletei masca dinspre interior, cu controlul treptelor de greutate, fixată cu un şurub. Apoi se fixează cu alte două şuruburi, de cadru, prin nişte găuri adânci şi imposibile, masca dinspre exterior, cu rol estetic, doar pentru a închide frumos masca interioară. Ghidonul bălăngăneşte semi-liber în acest timp. Se fixează o mască de alta cu alte patru şurubele. Pe masca din exterior se fixează un capac, ca să ascundă găurile. La final se montează şi celălalt şurub care ţine ghidonul, prin gaura existentă în mască, va fi folosit pentru a regla poziţia ghidonului. Lucru nemţesc, ce mama naibii! 

Eu oricum eram deja transpirat de la montatul tălpicelor, dar a mai urmat şi doctoratul descris mai sus şi montatul ansamblului acela de trunchi, prin alte patru şuruburi groase şi deja bine strânse, preventiv, ca să nu se piardă, ce au trebuit întâi demontate. Eh, la montajul acesta e nevoie de patru mâini, pentru că trebuie cuplate firele care duc la volanta aflată în trunchi de cele care duc la panoul de control, aflat lângă ghidon. Toată operaţia are loc în timp ce ansamblul trebuie să stea în aer, suficient de aproape ca să poţi face îmbinările, dar nu fixat deja în soclu, ca să poţi introduce firele pe canalul intern. Şaua - încă două şuruburi, no biggie, pedalele, un şurub fiecare şi gata, dihania e ansamblată.

25 de km mai târziu constat că trebuie să-mi iau pantaloni de biciclism, mi-am tăbăcit porţiuni din fund.

joi, 12 ianuarie 2012

La Scala di Milano 3

Nu v-am spus ce operă se juca: Don Giovanni, de Mozart, dirijor Daniel Baremboin S-a anunţat că soprana Anna Netrebko, starul operei, va fi înlocuită din motive medicale de Tamar Iveri, moment de murmur în sală, urmat de aplauze. Restul distribuţiei, dacă vă interesează, o găsiţi aici.

Odată început spectacolul mi-am dat seama că de un real folos au fost cele două ecrane LCD montate în balustrada lojei, vizibile în prima poză din postul anterior, pe care e scris libretul în italiană sau engleză, astfel încât am priceput şi eu ceva şi n-a fost plictisitor. Am mai realizat că în mare parte jocul scenic e limitat, aşa că nu pierd nimic vizual dacă stau jos. Probleme cu libretul au avut-o cele două doamne, pentru că nu te poţi uita simultan peste balustradă la cântăreţi şi sub balustradă la ecran. Trebuie menţionat că au fost foarte amabile, ne încurajau constant să ne uităm de lângă ele, cumva invadându-le spaţiul personal. 

Sunetul a fost divin, nu mi-au plăcut aşa mult cântăreţii cât orchestra simfonică, volumul şi amploarea degajată de ea în pasajele intense şi felul cum se aude. E aceeaşi senzaţie ca la concertele de muzică modernă, când una e înregistrarea audio plată şi alta trăirea live a evenimentului. Primele 90 de minute au trecut repede şi a venit pauza de jumătate de oră. Începeam să înţeleg de ce jucau oamenii cărţi la operă în alte timpuri.

Am ieşit din lojă, am băgat nasul în foaier şi m-am retras rapid. Eram singurul prost în blugi într-o mare de smokinguri şi costume negre, doamnele simandicoase se uitau lung la mine. Aceeaşi senzaţie şi în holul principal în timp ce ieşeam la aer. Nu m-a făcut mama mic, aşa că nu trec neobservat în situaţii din acestea, deşi acum chiar mi-aş fi dorit. Bine măcar că n-aveam plovăr roşu în ziua aceea.
Ţinuta mea de operă, fotografiată câteva ore mai devreme,
în timpul turului
Partea a doua a durat alte 90 de minute, a trecut la fel de repede şi plăcut. M-a surprins modul modern de punere în scenă, unele pasaje au fost jucate în mijlocul publicului, evadarea s-a produs printr-una din lojele de la parter iar stafia a apărut în loja principală, pentru un dialog cu Don Giovanni aflat pe scenă. Această parte se vede şi în filmuleţul de mai jos (muzica începe după primul minut).



Dacă ne-a plăcut? Am fost încântaţi. Dacă ne-am mai duce? Cum să nu, mai ales că acum ştim ce şi cum. O seară de operă La Scala e o amintire de neuitat, chiar dacă nu eşti iubitor de operă şi iniţial nu era pe listă. De fapt cred că oricine trece de pubertate e amator de muzică simfonică, dar nu ştie asta, măcar capodoperele genului trebuie să-ţi placă. E drept, trebuie să ai ocazia să ajungi într-o sală de concerte şi trebuie să ai dispoziţia necesară, e mai greu să îţi placă în maşină, la radio, când eşti stresat sau obosit. Nu ştiu la câte opere o să ajung, dar la concerte de muzică simfonică sigur o să mai merg.

miercuri, 11 ianuarie 2012

La Scala di Milano 2

După ce ne-am holbat admirativ la Cina cea de Taină şi la ora 18 am încheiat turul oraşului, am luat metroul şi ne-am întors la Scala. În faţa biroului de bilete coadă, vreo 200 de persoane. Un domn striga nişte numere de ordine de o hârtie şi cei care şi-l auzeau pe al lor intrau. În timpul acesta bişniţarii încă încercau să găsească amatori, sugerându-le că nu o să mai prindă bilete. I-am întrebat cât costă două bilete: 100 euro bucata. Pas. Apoi am întrebat pe cineva de la coadă cum e cu numerele de ordine. A zis că trebuia venit la ora 14 şi înscris pe o listă. 

10 minute mai târziu, strigarea numerelor de ordine s-a încheiat şi coada s-a mai rărit. A început altă strigare, a celor care aveau rezervări. N-au fost mulţi. Am mai rămas vreo 20 de persoane. Cine mai vroia să cumpere locurile rămase a putut intra să facă acest lucru, am fost avertizaţi că nu-s foarte ieftine. Am făcut monetarul, aveam vreo 150 de euro la noi, am zis că dacă reuşim să luăm două bilete până în suma asta e ok, o dată în viaţă mergi la Scala. Ajunşi la ghişeu, am cerut două bilete împreună, cele mai ieftine disponibile. Unul a fost 60 şi unul 77 euro, le-am luat.

Piesa începea la ora 20, era 18.30, aşa că ne-am dus în cafeneaua operei şi am cheltuit şi ultimii bani cash avuţi la noi pe vin şi sandwichuri. La 19.30 eram în holul operei, căutam garderoba. Am fost îndrumaţi la etajul 4, din 6. Acolo ne-a preluat poneilul de serviciu, ne-a îndrumat pe culoar spre loja noastră de patru persoane şi ne-a descuiat, pe cealaltă parte a culoarului, garderoba pe care o împărţeam cu loja alăturată. Ne-am dezechipat şi ne-am întors în lojă. Care arăta aşa:


Domnişoara care ne-a condus la locurile noastre ne-a indicat cei doi tabureţi din spate, moment în care am avut un şoc: nu se vedea nimic de acolo decât o parte din tavan. Loja oricum era una din cele mai proaste, aflată deasupra fosei orchestrei şi în imediata apropiere a scenei, ceea ce era perfect normal dat fiind că am luat biletele în ultimul moment, dar mă aşteptam ca la banii ăia să-mi pun fundul pe un scaun şi să văd scena. Cam asta se vedea peste balustradă:

Câteva minute mai târziu au venit şi ceilalţi ocupanţi ai locurilor din lojă, două doamne elveţiene, mamă şi fică. Ne-au povestit că au avut locuri jos în sală, la 300 euro bucata, dar nu le-au ajuns prin poştă în timp util şi au trebuit să schimbe cu cele din lojă, la 150 euro bucata. Când am auzit preţurile m-am mai calmat. Ne-au spus că locurile pe care stăm erau marcate pe website ca fiind cu "active participation", adică trebuie să stai în picioare şi să te uiţi peste cei din faţă. Cum a început să se umple sala am observat că situaţia era similară în toate lojele, ba chiar la ultimele două etaje (5 şi 6) erau galerii, toată lumea stătea în picioare. Frumoasa sală are peste 2000 de locuri, probleme cu vizibilitatea cred că au până şi cei din primul rând, peretele fosei orchestrei e destul de înalt şi nu cred că văd mare lucru din scenă peste el.

Urmează şi partea a treia, deja am scris prea mult.

marți, 10 ianuarie 2012

La Scala di Milano 1

Am lăsat cea mai interesantă experienţă din Milano la urmă. În acel tur al oraşului, ghidul ne-a dus şi la muzeul operei. Pe lângă vizitarea acestuia şi pozele din foaier, am putut intra într-una din loje şi vedea o scurtă bucată din repetiţia care tocmai avea loc - am fost vrăjiţi instantaneu de sunetului orchestrei, de acustica locului şi, în general, de sentimentul de măreţie pe care ţi-l insuflă muzica simfonică ascultată live. Am ieşit amândoi din loja aceea cu un singur gând: vrem bilete. Ne-am dus la ghid şi am asaltat-o cu întrebările: 
- am văzut pe afişe că e operă deseară, mai găsim bilete? Între orele 18 şi 20 la ghişeul din laterala clădirii se vând biletele last minute, puteţi încerca acolo sau puteţi cumpăra de la bişniţari (erau vreo 5 dubioşi pe afară, cu bilete în mână);
- există un dress-code obligatoriu? Nu. ei preferă ca lumea să vină în costum, dar nu e nimic obligatoriu. Foarte bine, era ora 15 şi oricât mi-ar fi plăcut muzica nu intenţionam să merg să cumpăr un costum doar pentru atâta lucru.


Turul se termina la ora 18, aşa că ne-am propus să ne întoarcem La Scala, să vedem dacă găsim bilete, dar această experienţă o să o povestesc în partea a doua.

Foaierul
Ghidul ne-a furnizat câteva informaţii interesante despre istoria operei: până la WW2, milanezii, relativ leneşi, îşi pierdeau toată ziua la operă, care diferea mult pe atunci. Jucau cărţi în loje, pe bani, găteau pe sobele existente acolo şi aruncau cu legume după cei de pe scenă care nu performau corespunzător - asaltul cu roşii pe care-l mai vedem prin filme nu e ceva premeditat, se datorează simplului fapt că proviziile de tomate erau deja acolo, pentru mâncare. Din păcate faza cu "mai baleiază, bă" nu e doar banc, câteodată îşi făceau nevoile în capul celor de jos sau foloseau nişte vaze, cert e că toaletele nu aveau uşă, aşa că în respectiva clădire era un miros destul de dubios. Odată cu reconstrucţia ei după distrugerile din WW2, noul director a interzis jocurile de noroc la concerte şi a introdus reguli stricte de comportament. N-a fost chiar aşa simplu, a fost nevoie de întreruperea câtorva reprezentaţii şi trimiterea oamenilor acasă până când toată lumea s-a conformat, ba chiar la renovarea din 2000 au mai  găsit o măsuţă de jocuri ascunsă într-o lojă. Denumirea oficială este Teatro alla Scala, luată după numele bisericii Santa Maria della Scala pe locul căreia a fost construită. Deşi poartă numele de teatru, este dedicată exclusiv operei şi muzicii simfonice, ghidul ne spunea că Milano are peste 300 de alte locaţii dedicate acestei forme de artă, deci nu mai e nevoie să ocupe şi La Scala.
Barul de lângă foaier

luni, 9 ianuarie 2012

Ligh e pt left ce e plima pentru puma

Am văzut, pe un amplificator, nişte forme alternative ale cuvintelor left/right: ligh/righ.
Hai, menţineţi cadenţa, ligh, righ, ligh.


De pe Valea Porumbacului

De când n-am mai fost în zonă, adică de foarte mulţi ani, valea respectivă s-a transformat într-un sat de vacanţă. Pitoresc şi tipic românesc:
Nu atingeţi firele căzute la pământ! Cu cele sprijinte la 1m
deasupra solului dansaţi limbo. 
Un pădurar plin de lirism. Dacă vi se udă cămaşa în
chept e de la roua inimii, clar?
Probabil cabana profesorului de engleză din sat;
cursurile de limbi străine au prins foarte bine la ţărani

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

De ce discriminăm părul mort

E ok să pupi în creștetul capului o persoană dragă, adică pe păr, dacă nu-i cheală, dar dacă găsești un fir de păr în casă prin diverse locuri, banale, nu-n mâncare, te oripilează. Bine, poate nu te oripilează, dar tot faci un îîîhh.  Reminescențe legate de o experiență proastă la restaurant?

vineri, 6 ianuarie 2012

Stephen Hawkings si femeia

Stephen Hawking a declarat că cel mai mare mister din univers este femeia. La prima vedere pare că săracul geniu are toate motivele să spună asta, dat fiind condiţia lui fizică, dar nu-i chiar aşa, el a fost căsătorit de două ori şi are trei copii. Aşadar pentru unii funcţionează treaba cu "frumuseţea interioară".

Dacă au ajuns găurile negre să fie mai uşor de înţeles decât femeia avem o problemă. Noi sau voi?

joi, 5 ianuarie 2012

Priceless

Acum un an şi un pic vă povesteam (aici) cum ne blochează vecinul poarta firmei, până l-am dezvăţat, cu greu. Între timp şi-a făcut omul parcare în curte şi a modificat bordura aşa încât poate să-şi bage maşinile în ea, aşa că n-am mai avut treabă unii cu alţii. Până într-o zi de decembrie, când bate cineva la uşă. Deschid. Vecinul, calm şi amabil, nu furios şi arogant ca atunci când îl deranjam să-şi mute maşina din poarta noastră. "Nu ştiţi a cui e maşina aia gri cu număr de Cluj care-i parcată în poarta mea?". Deja, în gând, mă tăvăleam pe jos de râs. Nu era a noastră maşina, normal.

miercuri, 4 ianuarie 2012

Popa cu botezul, la firmă

Apare dom' părinte, facem cruce regulamentar, pupăm crucifixul, botează vreo trei camere, ratează una. Unul din colegii care-şi are biroul acolo îl roagă să boteze şi camera lui, ceea ce se şi întâmplă. Apoi o colegă, în glumă, zice: "n-ar fi bine să botezăm şi camera serverelor?"
Ajutorul de popă, dornic să ajute, prinde ideea din zbor şi zice: "care, cea din dreapta?".
Îl opresc la timp. Camera serverelor e plină de echipamente electronice, hardiskuri de backup şi o grămadă de prize, numai apă lipseşte, aşa că le sugerez să facă o excepţie şi să nu se atingă de camera aia, funcţionează mai bine nebotezată.

Ştiu pe cineva care nu mai primeşte popa cu botezul de când i-a făcut băiţă la laptop într-un an. Poate a venit momentul ca în ianuarie să ne acoperim cu folie tv-ul şi alte electrocasnice din casă, ca atunci când ne pregătim de zugrăvit.

Hidrocentrala Tarniţa

Mi-a povestit un prieten de acest megaproiect ce va costa peste 1 miliard de euro. Din câte am înţeles, deocamdată se află în faza de atragere a investitorilor, iar durata efectivă de construcţie va fi de 5-10 ani. 

După cum probabil ştiţi, consumul de energie maxim se realizează pe timpul zilei, noaptea el scade dramatic, iar acest lucru duce la o problemă fundamentală: pentru că energia produsă nu poate fi înmagazinată, tot ce ajunge în reţea ori este consumat ori se pierde. A doua problemă este că toate tipurile de echipamente producătoare de energie depind de ceva: termoenergia de disponibilitatea cărbunelui, hidroenergia de disponibilitatea apei, energia nucleară de nivelul Dunării pentru asigurarea răcirii reactoarelor, energia eoliană de existenţa vântului. De aici rezultă că singura relativ stabilă şi dependentă în orice condiţii este energia termică: cărbunele poate fi stocat iar dacă condiţiile meteorologice nu permit funcţionarea cu celelalte metode, putem porni termocentrala. Această metodă este poluantă şi UE ne obligă să reducem/închidem termocentralele, aşa că există un scenariu în care ne pierdem independenţa energetică, pentru că dacă nu o să mai putem produce constant va trebui să să suflăm în palele elicelor, să turnăm apă în Dunăre sau să importăm, iar acest lucru nu se face aşa simplu.

În acest context intervine rolul hidrocentralei Tarniţa: are acumulare prin pompaj. Adică apa care este folosită ziua pentru producerea energiei este stocată la baza lanţului de hidrocentrale şi pompată noaptea, când oricum energia nu costă aproape nimic şi este neutilizată, înapoi în vârful dealului pentru a fi refolosită a doua zi. 

Ideea nu-i nouă, studiile au început în 1975, iar prin 1985 s-a ajuns la concluzia că lacul Tarniţa este ideal ca rezervor inferior. De atunci s-au întâmplat diverse chestii, la relanti, pentru că e superscump. Proiectul are şi site: www.tarnita-lapustesti.ro

marți, 3 ianuarie 2012

Fotoghicitoare Milano. Sunt curios, help.

În piaţa Domului, deasupra Galeriilor Vittorio Emanuele II, există o mică construcţie, gen studio, modernă şi în totală contradicţie cu restul arhitecturii, dar care totuşi nu face o discrepanţă mare. Are cineva habar ce e acolo? M-am uitat pe Google Maps, dar nu e marcată.




Later Update: mulţumită lui Băgă, am aflat că este un faimos restarurant de doar 18 persoane: http://www.electrolux.co.uk/Cube/Milan/

luni, 2 ianuarie 2012

Milano / Shopping

Să începem anul într-o notă de optimism, cu informații despre shopping. Pentru că tocmai se încheie concediul de iarnă, trebuie să ne gândim deja la următorul, să nu ne lăsăm dărâmați de lunile de muncă ce vor urma până la vară. Unii dintre voi mergeți la ski, așa că următoarea pauză o să vină repede, dar pentru restul, o călătorie la Milano o să vă refacă moralul, nu neaparat și contul din bancă. 

Când am spus că mergem la Milano, absolut toată lumea a replicat: la shopping? Nu ne-am dus acolo axați pe cumpărături, e păcat că orașul acesta frumos are în primul rând aura unei locații de shopping, pentru că și ca turist e foarte interesant și plăcut, dar se poate face shopping foarte bine la Milano. Bani să ai. În fiecare oraș mare există zone comerciale abundente, din acest punct de vedere magazinele de pe Buenos Aires din Milan nu diferă de cele din centrul Madridului, Vienei, Londrei sau Berlinului. Diferența este făcută de faptul că Milano este casa majorității marilor creatori de modă italeni, pe câteva străzi există o concentrație de magazine de lux cum se întâlnește în puține orașe din lume. Bineînțeles, în jurul caselor de modă italienești au venit și cele de altă naționalitate și s-a creat acest pol, comparabil, din ce am văzut eu, cu Zürich, Las Vegas sau, parțial, Düsseldorf. E propice și nivelul de civilizație, cultură și bunăstare al milanezilor, totul e amenajat cu bun gust și fără excese țipătoare sau kitsch.
Hotel Armani, 7 stele
Culmea ironiei e să mergi la Milano și să n-ai nevoie de nimic, dar am intrat în câteva magazine ca să mă uit după o vestă de iarnă, matlasată. În primul boutique în care am intrat am găsit una albastră, simplă, exact cum mi-aș fi dorit, cu excepția prețului: 910 euro. La Martina avea ceva similar, cam pe la 320 euro. I-am întrebat dacă e cusută cu fir de aur. Până la urmă am găsit una faină la Massimo Dutti, cu un preț din două cifre, dar pentru M. Dutti nu trebuia să mă avânt mai departe de Cluj sau Timișoara. 

N-o să vă spun prea multe despre window shopping, pozele de mai jos prezintă mai bine atmosfera de pe străzile cu magazine de lux.

Via Spiga
Via Montenapoleone
Un loc în care am vrut să intru, pentru comparație, a fost magazinul american Abercrombie & Fitch, nu-s prezenți în multe locații din Europa. A fost singurul loc unde era coadă la intrare, trebuie să aștepți la rând până ieșeau oameni. Așa că prima dată n-am stat, dar am trecut întâmplător a doua zi prin fața lui, am văzut că nu mai e coadă și am intrat. Prețurile pe care le știam eu, în dolari, au fost transformate în euro și s-a mai pus ceva deasupra, așa că A&F nu prea merită, decât dacă n-ai drum în State sau nu poți cumpăra de pe net.

Fiecare oraș mare are un centru comercial de lux, milanezii au La Rinascente, chiar lângă Dom. Șapte etaje de shopping, gourmet food și un bar cu vedere la Dom, cu unul din cele mai bune espresso-uri pe care le-am băut vreodată.

Nespresso e prezent cu trei magazine, foarte aproape unul de celălalt și e popular, chiar dacă Italia e patria Lavazza. M-a surprins, un pic.

În concluzie, Milano e locul unde poți face foarte bine shopping, dacă ești interesat de lux, altfel la fel de bun e oricare oraș mare, mărcile medii și ieftine sunt aceleași ca peste tot.

duminică, 1 ianuarie 2012

www.posterland.ro împlinește azi trei ani

Pe 1 ianuarie 2009 www.posterland.ro se lansa online. În acești trei ani am rămas singurul site de profil din România, ba chiar am devenit cel mai mare magazin de acest gen, online sau offline. Produsele noastre se găsesc în cele mai de succes puburi, baruri și restaurante din Sibiu precum și din alte locații din țară: baruri, sports-bar-uri, puburi; probabil chiar mai multe decât știm, pentru că în majoritatea comenzilor  făcute online nu cunoaștem scopul achiziției. Mulți copii s-au bucurat de insignele și autocolantele noastre, mulți fani Star Wars, Marilyn Monroe sau Michael Jackson și-au tapetat camerele cu imaginile preferate, mulți oameni au avut parte de surprize plăcute de ziua lor, primind produse de calitate. 

Vă mulțumim că ați fost clienții nostri, că ne-ați recomandat prietenilor, că ne-ați dat add sau like pe Facebook sau pentru simplul fapt că ați intrat pe site-ul nostru. La mulți ani, să prosperăm împreună!


O filosofie de succes

Când am citit cartea despre Steve Jobs mi-am notat niște idei despre filosofia Apple, nu foarte neobișnuite, dar destul de greu de pus în practică și de menținut, iar acest lucru îl știți dacă lucrați într-o firmă care produce ceva. Poate au să vi se pară interesante:

Markkula wrote his principles in a one-page paper titled “The Apple Marketing Philosophy” that stressed three points. The first was empathy, an intimate connection with the feelings of the customer: “We will truly understand their needs better than any other company.” The second was focus: “In order to do a good job of those things that we decide to do, we must eliminate all of the unimportant opportunities.” The third and equally important principle, awkwardly named, was impute. It emphasized that people form an opinion about a company or product based on the signals that it conveys. “People DO judge a book by its cover,” he wrote. “We may have the best product, the highest quality, the most useful software etc.; if we present them in a slipshod manner, they will be perceived as slipshod; if we present them in a creative, professional manner, we will impute the desired qualities.”  

Atop the brochure McKenna put a maxim, often attributed to Leonardo da Vinci, that would become the defining precept of Jobs’s design philosophy: “Simplicity is the ultimate sophistication.”