Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Se afișează postările cu eticheta familie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta familie. Afișați toate postările

luni, 25 decembrie 2017

Tu ești Tata Călin în pijama

La un moment dat am realizat că se pierd prea multe expresii drăgălașe ale Alexandrei din perioada 2-3 ani, așa că am început să mi le notez - și ce moment poate fi mai bun decât Crăciunul ca să le împărtășesc prietenilor. Probabil nu au același farmec fără vocea ei, dar, dacă nu-s amuzante, măcar o să mă ajute peste câțiva ani să le regăsesc.
  • vede o muscă, ia pliciul bunică-sii și exclamă: "muscule!";
  • primește un set de undițe cu capăt magnet, ce dezvoltă abilitatea de a pescui pești magnetici și zice: "mă joc cu pescuițele";
  • fără comentarii, fără context clar: "broasca țestoasă are carapace în formă de inimioară";
  • oarecum supărată: "tati, nu pot fără vuzuvață". Cine știe ce-i vuzuvața să-mi zică și mie. Presupun că are legătură cu desenele cu Masha în limba rusă care-i plăceau în perioada aceea;
  • După câteva repetiții ale propoziției "aspiratorul mă sperie" a ieșit prescurtarea "asperietorul";
  • Pe același principiu, întrebarea "tati e telefericul tău?" s-a transformat în "tatiferic";
  • Vedem o omidă: "uite conopida!"
  • M-am lovit destul de rău cu tibia de marginea patului, vreo 5 cm de rană cu crustă de sânge. Ale devenise foarte alarmată și a trebuit să o liniștesc că nu mă doare. Zice: "nu e nimic, e numai gem";
  • No comment: uite un futuleț în loc de fluturaș;
  • Se îneacă destul de rău cu ceai, tușește groaznic, ridică privirea plină de lacrimi și spune: "se simte mai bine bine Ale";
  • Eu: "ești o prințesă?" Ea: "ești o printesă ca și tata";
  • "Calul calorează foarte repede";
  • No comment: "am văzut un cucubau de pomișor";
  • Dă cu genunchiul de rama patului și vorbește apoi cu animalul de pluș, cu emfază: "of, căluțule... mă doare genunchiul... AȘA ceva";
  • Ridică un elastic de păr de pe jos și exclamă entuziasmată: "am prins un elastic!";
  • Suge/linge/mușcă pentru prima dată dintr-un ursuleț Haribo și zice: "e tare și moale!"


luni, 30 octombrie 2017

Oana Moraru despre intrarea în colectivitate

Guest post by Monica

Atitudinea mea nepăsătoare față de lume și viață a cam luat sfârșit o dată cu apariția Alexandrei. Am înțeles multe și m-am schimbat mult, în încercarea de a-i oferi un start bun în viață. Multe lucruri care i se vor întâmpla vor fi datorită alegerilor și deciziilor ei, dar baza pe care construiește i-o ofer eu, ține de mine, ține de primii ani, și de aici a început căutarea de răspunsuri. 

Am citit peste 30 de cărți de parenting/despre copii și mii de articole, unele bune, altele proaste, altele extrem de proaste. Începând să filtrez informația, am început să aplic ce mi se pare mie de bun simț, benefic pentru ea și pentru noi.

De când a început procesul de (re)învățare, am descoperit repede un lucru: o mare parte din informația pe care o consider bună de aplicat se referă în primul rând la mine, nu la ea. Eu trebuie să mă schimb în bine ca ea fie bine. Eu trebuie să lucrez la mine, ea e perfectă așa cum e, eu trebuie sa-i transmit siguranță și iubire, și nu poți daca nu te iubești și ești anxios. Și cu copiii nu merge cu ‘fake it till you make it’, te citesc imediat că e numai gura de tine. Și atunci a început transformarea mea, cu Alexandra, cel mai bun și exigent profesor.

Am auzit de curând de Oana Moraru - și cât de tare mă bucur am auzit! E unul dintre oamenii pe care daca îi citești/asculți îți mai dau un plus de speranță. Pentru care empatie, iubire necondiționată, suport emoțional, atașament și conectare nu sunt cuvinte goale, sunt sensul vieții, pline de însemnătate și dătătoare de speranță și de sănătate mentală. Un om care știe că acolo e bunăstarea, mulțumirea, succesul și fericirea.

Ea vorbește despre emoții, suport, empatie și e așa de mare nevoie să vorbim despre lucrurile acestea când vine vorba de copii, pentru că multe din informațiile care ajung la părinți sunt de genul “cum să-l faci pe ală micu să facă ce vrei tu”. Și prea puțin accent se pune pe capacitatea părinților de a vedea copilul.

Subiectul abordat de Oana Moraru la conferința Maraton pentru Sănătate, organizat de Secom, a fost intrarea în colectivitate. Si mai precis despre adaptarea emoționala a copilului la grădiniță/creșă.

Ne-a îmvățat să știm care sunt semnele pe care trebuie să le urmărim ca să ne dăm seama dacă un copil s-a integrat emoțional bine în colectivitate. Prima condiție e să învățăm să fim atenți la copii noștri, chiar să-i vedem și chiar să-i ascultăm, ei ne spun cu vorbe, dar și prin comportament, daca se simt bine în colectivitate. Trebuie să avem în vedere că unui copil îi ia între 3 și 6 luni să se adapteze emoțional noului mediu. Adaptarea este considerată completă atunci când copilul își comunică nu doar nevoile ci se exprimă liber (cel mai adesea neîntrebat), vine cu aportul său, se simte în siguranță să propună jocuri/idei.

În momentul intrării în colectivitate părinții pun accent pe învățarea cognitivă, care într-adevăr este și ea o componentă importantă, dar nu putem cere copilului în fiecare zi să fie productiv din punct de vedere cognitiv - și cu atât mai puțin în perioada de adaptare. Asta trebuie avut în vedere pentru a nu pune presiune suplimentară sau a trage la răspundere educatorii/profesorii că nu a învățat nicio poezioară nouă.

Capacitate de adaptare rapidă a copilului la colectivitate ține evident și de mediul (grădiniță, creșă, școală). Dacă li se permite să fie zgomotoși, să se exprime liber, dacă oamenii de acolo sunt veseli, calzi, primitori și dacă copilul se simte văzut și ascultat, lucrurile merg mai ușor. E la fel de important să ascultăm ce ne spune copilul despre acel mediu: dacă nu e ok, dacă nu se simte în siguranță sau este ignorat, schimbați urgent grădinița/ creșa/ școala.

Adaptarea mai ține și de tipologiile de personalitate. Cu cât mai bine suntem conectați cu copilul și îl “citim“ putem vedea tipul de personalitate dominantă în comportamentul lui, cu atât mai bine putem să răspundem nevoilor lui și să evaluăm dacă îi priește mediul în care stă o treime din zi.

Oana Moraru a înțeles, și ne-a spus și nouă, că, dacă vorbești despre copii, părinții ascultă mai bine decât dacă le vorbești despre ei. Că, de fapt, nu ar trebui să vorbim de învățatul copiilor ci de dezvățatul părinților. Copiii sunt perfecți, necontaminați, cu inteligență naturală, originalitate și creativitate debordantă iar noi, adulții, avem multe de învățat de la ei, despre noi sau mai bine zis de dezvățat ce am fost învățați greșit.


marți, 2 februarie 2016

Gânduri de tată după un an cu bebița

Îmi zicea un prieten într-o seară, la o bere, că-s cel mai relaxat părinte pe care l-a văzut în ultima vreme. Nu știu ce să zic, o fi având și berea rolul ei, dar mie majoritatea tăticilor mi se par relaxați. Probabil relaxarea mea aparentă se datorează punerii în perspectivă a problemelor pe care le poți avea cu un bebe normal în comparație cu alte necazuri familiale.


Câteva impresii, atât cât mi le amintesc acum:
  • amețeala când îți vezi copilul prima oară, mic, roșu și zbârcit, dar totuși cu o fizionomie familiară;
  • nu cred că am condus cu atâta atenție ca atunci când le-am adus de la maternitate, poate doar la examen;
  • primele zile acasă, speciale, până te obișnuiești cu ”noul normal”;
  • făcutul laptelui praf la 4 dimineața, cu instrucțiuni de fiert apa și sterilizat învățate de pe youtube, de frică că prunca urlă de foame și n-o satură sânul - bineînțeles, a adormit până s-a terminat procesul de fabricație și s-a răcit laptele. În toată viața ei a băut o singură dată lapte praf, nu atunci;
  • frecvența cu care mă spălam pe mâini, de-am terminat un litru de săpun lichid în mai puțin de-o lună - acum suntem mulțumiți dacă nu bea apă din toaletă (glumesc, norvegienilor);
  • bucuria că a învățat să coboare cu spatele, încet, din pat și nu se mai aruncă ca scafandrii din barcă (oricâte perne și protecții ai pune); am văzut câteva căzături în slow-motion, fugind spre ea, de mi-a stat inima, dar Dumnezeul bebelușilor există, nu și-a crăpat căpuțul nici de dulap, nici de țevile de la calorifer, nici de noptieră, nici de...
  • primul ”ta-ta”, de fapt un ”ta-ta-ta-ta”, și replica previzibilă a nevestei - ”ce drăguț, face ca trompeta!”;
  • cum dormea ea, boț micuț, pe pieptul meu, de mă topeam tot... și cum mă treceau transpirațiile când trebuia să ajung la baie și ea nu dădea semne de trezire;
  • legănatul, scuturatul și cântatul până-ți cad mâinile și răgușești. M-am săturat de ”un elefant se legăna”, am inventat o grămadă de variante, de exemplu: ”un bebeluș se legăna/pe o pânză de paianjen/și fiindcă bebe nu mai urla/tati i-a luat un pescăruș”. Știu că rimează și cu cățeluș, dar nu-mi permit greșeli tactice din astea, să-mi reproșeze ulterior că nu-i iau potaie;
  • povesteam în intro de bere: în scurtele ieșiri din primele multe luni beam doar bere cu lămâie, slab alcoolizată, nu știam niciodată cum o să decurgă noaptea (Murphy nu doarme!), nu-i amuzant să te trezești mahmur și să-ți legeni odrasla (n-o cheamă Murphy, dar nici ea nu prea doarme), mișcările ritmate nu se împacă bine cu amețeala.

Una peste alta, am încercat să nu fiu părinte elicopter, să o las să cadă (pe loc moale) și să se ridice singură, să o obișnuiesc cu baschetul și cu CSU (la tv), cu cărțile, cu chitara (nu pot lăsa ușa deschisă la birou, că fuge direct la ea și zdrângăne din corzi), cu muzica în general (e mortală cum dansează)... dar ar trebui să mă opresc, cei care au copii știu despre ce vorbesc și celorlalți nu le pasă :) N-am să transform blogul într-unul de parenting și nici să marchez fiecare etapă din viața ei, dar aniversarea aceasta a fost importantă pentru mine.

luni, 25 februarie 2013

Zilnic, la masă

Bunică-mea, deși ea e cea care gătește, de câte ori termină de mâncat spune ”mulțumesc de masă”. Probabil lui Dumnezeu.

luni, 3 octombrie 2011

Cu avionul la 84 de ani

Bunică-mea, 84 de ani, urma să călătorească în Germania cu avionul, prima dată după o cursă internă acum 30-40 de ani. Între timp s-au mai schimbat chestii în traficul aerian: aeroportul nu mai arată ca autogara, sunt restricţii de bagaje, procedura de control şi îmbarcare e altfel, plus că nu mai aude nici ea ca în tinereţe.

Seara dinaintea plecării îi fac instructajul: mergem la ghişeu, îţi dă biletul şi laşi bagajul de cală, apoi mergem la controlul paşapoarte, treci prin poarta de securitate şi ajungi în sala de aşteptare. Acolo aştepţi cuminte să anunţe îmbarcarea, vezi să nu pleci la Madrid că pe tine te aşteaptă nepotul tău celălalt la München. Te urci în autobuz şi vă duce la avion,  la destinaţie cobori din avion şi te urci în autobuz, vă duce la terminal. Îţi verifică  paşaportul apoi urmăreşti semnul de predare bagaj (bine că ştie germană), nu te duci pe culoarul de tranzit spre alte zboruri. Te uiţi pe ecran la ce bandă vin bagajele de Sibiu, îl iei pe al tău şi mergi pe unde e indicată ieşirea spre zona nesecurizată, fără nimic de declarat. De acolo te preia văru-meu, dacă nu-l vezi te duci la ghişeul de informaţii şi o rogi pe doamna de acolo să-l sune.

Mă speriasem eu de cât de complicat e şi în câte locuri poate să facă zag în loc de zig, mai ales în dihania aia din München. Ea făcea pe curajoasa, dar cred că n-a dormit toată noaptea. Nu i-am zis, dar am avut o experienţă cu Carpatairul acum câţiva ani, când să decolăm din Timişoara i se făcuse rău unui domn în vârstă şi leşinase, au trebuit să oprească procedura de decolare, să-l scoată pe braţe şi să-l bage într-o salvare tip Dacie combi model 1970 toamna la care n-au reuşit să-i închidă uşa din spate decât după câteva încercări, peste picioarele moşului. It wasn't pretty.

La aeroport, noroc chior: dăm peste o prietenă de la baschet (trăiască CSU Fans) care pleca în delegaţie, o rog să aibe grijă şi de bunică-mea. Merge totul perfect, doar că uită vărul meu să mă sune să-mi zică ca a ajuns cu bine şi mă lasă să mă perpelesc la foc mic vreo oră, până îl sun eu.

luni, 21 martie 2011

Riri are 6 luni

Am întârziat postarea pentru că aşteptam pozele - finuţa mea Raisa împlineşte azi 6 luni de viaţă şi am sărbătorit-o aseară. A primit de la naşii ei un scaun de maşină "Ferrari red" ca să apuce să-i treacă fiţele până la vârsta la care o să fie importante alte lucruri :) Meritul e al naşei, care a ales ceva conform standardelor de calitate în vigoare printre mămici: material bun, ca să nu transpire puiu şi alte chestii pe care a început să le enumere cu graţie la telefon iar eu i-am tăiat-o scurt: "ia ce crezi, oricum nu mă pricep şi sunt recunoscător pentru ajutor". Cu naşă din asta să tot năşeşti. Rezultatul a fost o convorbire şi mai haioasă. Ea: "Riri are scaun roşu". Eu: "Aoleu, s-o ducem la doctor atunci.". 
Deja se vede clar că-i fetiţă şi nu suportă aniversările, când am început să-i cântăm LMA s-a speriat şi a început să plângă. Deduc că n-avem ce căuta la Românii au talent, eventual la proba culinară (grătar, tort şi ţuică).
Aşadar: La Mulţi Ani Raisa!



luni, 17 ianuarie 2011

Prima scrisoare

Ceva ce-ar păstra doar o bunică. Nu vă gândiți că textul e ales de mine. O, dar cât patos!

vineri, 18 iunie 2010

Leagănul respirației

După primele pagini ale cărții Hertei Müller am descoperit că mă leagă de ea mai multe motive afective. Unul ar fi faptul că personajul principal este sibian, al doilea că pe autoare o cheamă la fel ca pe bunica-mea și acest lucru are legătură cu al treiea: și străbunicul meu a fost deportat în Siberia atunci când nemții au pierdut războiul. Despre asta se povestește în carte, supraviețuirea într-un lagăr de muncă rusesc a unor sași deportați. Oskar Pastior și amintirile lui stau la baza romanului; străbunicul meu n-a avut norocul să se mai întoarcă și tragic este că în apropiere, la câțiva kilometri depărtare, în alt lagăr și fără să știe nimic de el, a fost deportată una din fetele sale, care din fericire a supraviețuit și s-a întors acasă. O altă săsoaică cu aceeași soartă o a fost vecina noastră, se pare ca cine scapă dintr-un asemenea loc de coșmar trăiește mult și bine, aproape de 90 de ani. 

Despre carte nu vă povestesc nimic concret, trebuie citită. Poate nu o să rezonați la ea la fel ca mine dar sigur o să vă impresioneze. Când o termin, prima pe lista celor care o vor primi va fi bunica mea, sunt curios ce impresie o să-i facă.

Dacă tot v-am povestit despre străbunicul meu, să vă spun și cum a ajuns să fie deportat: orașul fiind plin de ruși care opreau oamenii pe stradă iar dacă erau sași îi trimiteau direct la gară sub escortă, colegilor lui de serviciu le era frică să meargă la fabrică să-și ridice salariul, așa că el, om mai în vârstă, s-a gândit că este scutit de asemenea griji și a plecat să le aducă banii și celorlalți. Continuarea este o dramă pe care v-o puteți imagina si singuri. 

luni, 21 decembrie 2009

Şi ce copil frumos erai

Titlul e citat din bunică-mea. Nu prea vreau să trag concluziile, măcar sper că-s mai deştept acum...
În poză sunt verii mei şi copiii din cartier. Totdeauna am avut o gaşcă mare şi cu majoritatea am păstrat legătura, chiar dacă sunt răspândiţi prin toată lumea. Noroc cu Facebook.


duminică, 6 decembrie 2009

La mulţi ani Brunette!

Astăzi Babette, ăăă, Brunette, împlineşte o vârstă pară, formată din două cifre identice. La mulţi ani!
Şi e şi Niculae! Adică Nicoleta :)

marți, 17 noiembrie 2009

Hobby

Bunică-mea, la 82 de ani împliniţi, şi-a găsit un nou hobby. A învăţat-o tata să facă sudoku şi acum îşi ocupă timpul liber cu număratul. La început era aşa pasionată încât îşi ocupa şi nopţiile, când nu putea să doarmă nu lua somnifer ci se punea la masă şi mai făcea un joc. Senilitate? Poate la alţii.

miercuri, 16 septembrie 2009

Thinking outside the box @ 82

Duminică am luat masa în familie iar tata a spus un banc "fetelor" (aşa cum le place lor să se auto-alinte când ies la plimbare): bunica-mea de 82 de ani şi sorei ei aflată în vizită la noi. Bancul e relativ vechi, dar ele nu-l ştiau, urmăriţi-l încă o dată cu mine că e haios:
Un jurnalist intreaba directorul unei case de nebuni, care este testul ce se efectueaza pentru a externa un bolnav.- - Umplem cada cu apa, punem alaturi o lingura si o cana. Si ii propunem bolnavului sa goleasca cada de apa. Jurnalistul, zambind, spune: - Orice om normal ar lua cana...
Moment la care intervine energic bunică-mea şi foarte serioasă spune că un om normal ar scoate dopul, replică care era de altfel chiar poanta bancului. M-a lăsat paf, mai ales că nu cred că eu atunci când am auzit bancul am stat să mă gândesc care ar fi varianta corectă. Thinking outside the box la 82 de ani... :)

miercuri, 17 iunie 2009

Găinarii dracului

M-a aşteptat un prieten la aeroport. Mă ia, plecăm, povestim, zice:
- Ai auzit ce s-a întâmplat cu ai tăi?
- Nu, n-am vorbit cu ei încă. Ce?
- Probabil n-au vrut să te sperie.
- WTF! Ce s-a întâmplat??
- S-au gândit că-ţi zic când ajungi acasă
- BĂ!! Lasă rahaturile şi zi ce s-a întâmplat!! urlu eu. 
Aşa că mi-a zis, că ne-au călcat hoţii. Au forţat geamul de la baie, care era deschis în sus, au întrat, au luat ce-au găsit pe hol, poşeta mamei mele, geanta tatălui meu, o geacă şi nişte mărunţişuri. S-au ales cu 800 RON şi ai mei au rămas fără toate documentele de identificare, carduri, ştampile şi alte chestii care nu le foloseau la nimic hoţilor dar le dau alor mei viaţa peste cap. Bunică-mea dormea într-o cameră alăturată, cu uşa deschisă spre holul de unde furau hoţii. Săraca e cam surdă, bine că nu s-a trezit. Părinţii mei dormeau la etaj. Geamul băii e la aproape doi metri de pământ, deci nu e chiar aşa uşor accesibil.
După luarea amprentelor de către poliţie s-a identificat unul din cei doi făptaşi, a mai dat spargeri în trecut şi la casa lui Ciolan şi Vonica, a ajuns la bulău dar a ieşit anul trecut. E din Craiova, are sub 30 de ani şi cu asta se ocupă, sper că poliţia îi va încheia totuşi prematur cariera. Ai mei şi mai ales bunică-mea, au rămas cu traume psihice, azi noapte n-au prea dormit. Nici nu ştiu, dacă să-mi pară bine că nu i-a dus capul şi au lăsat amprente, sau să mă minunez ce tupeu au avut. Momentan îmi fac griji pentru bunică-mea.

joi, 7 mai 2009

Caietul

Despre bunică-mea aş putea scrie zilnic, e subiectul meu preferat; de fapt cred ca ar merita un blog numai al ei la cât de drăguţă e. Azi vreau să vă împărtăşesc ceva despre "old school". Pe vremea ei, la şcoala germană din Sibiu (e săsoaică) aveau ore de gospodărie. Vreo 3 ani, în clasele 6-8, au învăţat să aibe grijă de familie şi casă. Au invăţat temeinic, pentru toată viaţa, iar ce s-a uitat sau s-a folosit rar e trecut în caiet, un caiet care a rezistat de la 14 ani la aproape 82, în care încă se mai uită, pentru referinţe, când vrea să gătească o mâncare deosebită. Acolo scrie totul, în germană, de la compoziţia apretului şi modul cum se împătureşte o cămaşă la reţeta de apfelstrudel. O wikipedie a gospodinei, dacă doriţi; a unei gospodine excelente, eu în fiecare zi mă delectez cu mâncarea făcută de ea!

Poate asta ne-ar fi trebuit şi nouă, nişte baze venite odată cu cei şapte ani de acasă, deşi orice fată visează să se mărite cu un bărbat cu stare, aşa cum orice băiat vrea să ia de nevastă o fată drăguţă. Spre surprinderea mea gândul acesta nu e specific timpurilor actuale, e de când lumea. Îmi povestea bunică-mea că ei un singur lucru nu i-a plăcut şi nu l-a învăţat: să cârpească, iar atunci când profesoara a întrebat-o de ce, i-a spus, cu mintea unei fete de 14 ani, că ea o să-şi ia un bărbat cu suficientă putere financiară ca să nu trebuiască să-i cârpească hainele. Aşa a şi fost, bunicul meu a muncit două slujbe ca să-şi întreţină nevasta şi cele două fiice iar cârpeala n-a fost niciodată ceva practicat la noi în familie. 

Fetelor, dacă n-aveţi caiet poate e timpul să porniţi unul şi nu, să nu fie oracol. :)

joi, 2 aprilie 2009

Mama

Nu-i cel mai bine scris articol, i-au greşit şi numele în titlu cei de la DTP, nici poza nu-i chiar reuşită, dar este vorba de mama.

Mulţumiri Adelei că m-a ajutat să obţin copia electronică, n-am ştiut nici unul că au publicat în Adevărul de seară, ediţia de duminică, acest articol.


sâmbătă, 6 decembrie 2008

La multi ani Alina!


Alina-Nicoleta isi serbeaza astazi ziua de nastere si de nume. Sa-mi traiasca :)

luni, 13 octombrie 2008

Ana lu' Manole


... sau Alinutza lu' Turcu. Asa ma asteapta ea sa vin seara de la lucru, pe metereze, cu smoala si apa clocotita. Poate la anul, daca o sa fie cuminte, o sa construiesc si acoperisul. Sau sa o eliberez din tencuiala?

luni, 24 decembrie 2007

Entry for December 24, 2007


Ce poate fi mai frumos decat sa-ti impodobesti bradul impreuna cu iubita, ascultand Sophie Zelmani (care are farmec doar cand esti trist sau la momente aniversare ca acesta). Un bradut micutz, asa ca pentru un apartament de bloc, cu cateva globuri, dar impodobindu-l a fost quality time.


To know you

Means a lot of things

Lot of love, lot of dreams

luni, 3 decembrie 2007

30


Am schimbat prefixul. Moment aniversar plin de clisee. Putea fi mai rau, pt ca de fapt a fost excelent.

Urarile au inceput de joi (ziua mea a fost duminica). Prietenii de la baschet au inceput sa-mi faca urari pe forumul, in frunte cu Adela si Monica. A iesit o bascalie curata de-am ras doua zile de ce le-a trecut prin tartacutza la toti.

Sambata am fost la meci la CSU - Cluj, unde pe langa faptul ca echipa noastra a jucat magnific si a batut, aceeasi prieteni mi-au copt-o din nou si mi-au cantat La Multi Ani in tribuna, la pauza.

Seara a fost cheful, la Celebrity, impreuna cu Bogdan, un amic nascut in 29 noiembrie. Noi in mod traditional ne chefuim impreuna, pt ca avem gasca comuna. Au venit aproximativ 30 de persoane. Se pare ca lumea s-a simtit bine pentru ca am inchis clubul dupa ora 5.30. Suprinzator a fost ca m-au sunat si m-au gratulat persoane care in mod normal nu ar fi stiut de eveniment, dar se pare ca e bun si Hi5-ul la ceva. Cea mai mare surpriza mi-a facut-o Emmy, care a venit din Ungaria cu prietenul fara sa zica nimic si m-am trezit cu ei - a zis ca nu uita niciodata fatza pe care am facut-o.

Duminica familia la masa, moment de jeluiri si mai sus pomenitele clisee - un singur exemplu: "cand te insori mama, ca vreau sa-mi vad nepotii inainte sa mor" (de fapt stranepotii). Plus altele, dar desi mahmur, eram bine dispus si stiam ca o sa vina, asa ca le-am parat cu gratie. Apoi seara inca o pereche de prieteni la domiciliu si voila, a trecut si weekendul acesta.

Si ca sa va raspund, daca va intereseaza, la intrebarea "cum te simti la 30 de ani": BINE! foarte bine! sunt satisfacut cu ce am reusit sa fac pana la varsta asta, n-as schimba nimic si nu regret nimic (in afara ca am ranit unele persoane de-a lungul anilor - dar nu prea se putea altfel).

Pozele de la chef: http://www.flickr.com/photos/calin_turcu

De Alina nu va povestesc nimic ... inca :)

joi, 29 noiembrie 2007

We are family

Familia mea ma iubeste. Cum am ajuns la concluzia asta? Simplu. Mama si-a luat un prajitor de paine dragut, i l-am admirat si a zis ca-mi ia si mie unul. I-am zis sa nu ia ca nu mai vin la ei la masa si nu ma mai vede. Moment in care a sarit tata (nu mama, nu bunica) - tata: nuuu, ca mai am treaba cu tine! Vedeti? Ma iubeste familia.