Călătorii

plimbări, concedii, delegații

Lucruri serioase

despre unele chestii îmi exprim opinia, ca cercetătorii britanici

Stupid

să facem mișto de tot ce mișcă (stați nemișcați)

Muzică

amator, dar pasionat

Muncă

IT, ERP, apps, magazin online

marți, 30 aprilie 2013

Cu autobuzul la mall, în Texas

Profit de faptul că mai tânărul meu coleg cu care am fost în Austin e în concediu săptămâna aceasta și probabil nu-i lipit de calculator, deși la informaticieni nu știi niciodată, și vă împărtășesc experiențele noastre cu autobuzul în mărețul stat Texas.

Prima zi în Austin a fost liberă, de acomodare, așa că ne-am plimbat un pic prin centru și, nefiind nimic interesant, am hotărât să mergem la un mall, aflat la vreo 4 mile depărtare. Eu vroiam cu taxiul iar el, haiduc și la prima vizită în State, vroia cu autobuzul. Orașul Austin are o chestie faină în centru, wireless gratuit pentru turiști - doar că merge unde și când vrea el. Eu nu mă puteam conecta, dar colegul, să-i spunem Titi, avea net și vedea pe Google informațiile de tranzit. Știa exact ce autobuz să luăm. 

Eu mă uitam după taxiuri pe stradă, ba am și sunat la un dispecerat, dar n-a răspuns nimeni, el se ruga de mine să mergem cu autobuzul. Nu prea vroiam, aveam programare la Apple Store și, în plus, n-aveam chef să ajungem prin cine știe ce ghetto. Deoarece toate taxiurile pe care le-am văzut erau ocupate, m-am lăsat convins de rugămințile lui fierbinți, cu condiția ca dacă ajungem la dracu-n praznic să plătească el taxi-ul de întoarcere.

Ne suim în autobuz, luăm daily pass (5 usd/2 buc), ne așezăm confortabil printre clasa de jos americană și-l întreb câte stații avem. 24, răspunde el, dar nu durează decât vreo 30 de minute, precizează repede. Mă uit urât și sper să aibe dreptate. A avut. Un hippie în vârstă, cu o excrescență ciudată pe față, aude că vorbim în altă limbă, îl întreabă pe Titi de unde suntem, dă mâna cu el și se bagă în vorbă. Eu îmi fac de lucru cu telefonul, îi las să socializeze. Ajungem la mall, mergem direct la baie, ne spălăm bine pe mâini, apoi ne facem fiecare de lucru.

Observați suportul de biciclete din fața autobuzului
Pe la ora 16 ne pregătim de plecare, Titi își consultă aplicația și afirmă că avem autobuz în cinci minute. Mergem în stație, vine autobuzul, ne instalăm confortabil printre clasa de jos americană. Pleacă autobuzul, după câțiva metri o tânără asiatică întreabă vecinul de scaun dacă e cursa spre downtown și când aude răspunsul vrea să coboare. Titi, mare expert în trafic texan, o linișteste, îi spune că-i autobuzul corect. Eu mă amuz în gând de încrederea în sine, dar neprinzând toată discuția nu mă bag. Câteva stații mai încolo observăm pe harta GPS că autobuzul nu merge pe traseul de downtown ci o ia pe dealuri, ne dăm seama că ne-am urcat în ce nu trebuia. Ni se cam termină și bucata de hartă cache-ată în telefon, nu prea știm pe unde suntem.

Ajungem la un fel de capăt de linie, coboară aproape toți, înclusiv șoferița, se urcă alte persoane. Preiau inițiativa, întreb noua șoferiță, aproape identică cu cea veche (adică afro-americancă la vreo sută de kg), dacă e autobuzul corect, mi se spune că nu, dar că putem coborâ acolo și să luam altul. Așa facem, inclusiv studenta din Coreea Sud, pentru că între timp, fiind toți în aceeași oală, ne împrietenim. După vreun sfert de oră vine autobuzul corect și în altă jumătate de oră suntem în centru. Nu-i mai explic lui Titi binefacerile taxiurilor pe tărâmuri necunoscute, dar am senzația că le-a înțeles. Deși costurile sunt mai mari, măcar știi că nu te apucă noaptea prin locuri prin care nu intră nici poliția. N-a fost cazul, dar cine putea știi unde o să ajungem.

luni, 29 aprilie 2013

Ce-i scris și la tine în mână nu-i minciună

În cele din urmă a fost recunoscută ”eroarea” primei doamne care nu a spus adevărul, cei de la Romtelecom au revenit al abonamentul anterior (adică fără zeci de programe și reducerea de nouă eurocenți), dar copia înregistrării telefonice tot nu a fost transmisă. 
De când am citit experiența lui Traian Deleanu cu Romtelecom și minciunile spuse la telefon, mă bucur că n-am acceptat oferta Orange atunci când m-au sunat în martie. Aveți grijă pe cine credeți că foamea-i mare.

Filme noi, unele faine

După Oscaruri a urmat o secetă de filme faine, cel puțin o lună n-a apărut nimic notabil, dar de ceva vreme au reînceput lansările sau aparițiile pe dvd decente. Încep cu două filme franțuzești care merită văzute:
  • Dans la maison (In the House) povestește legătura ciudată între un profesor și elevul său. Ceva ce n-ar fi ieșit de la Hollywood niciodată, are la bază piesa de teatru a lui Juan Mayorga;
  • Costa-Gavras revine cu Le capital, un film despre cinica lume bancară. M-a atras inițial pentru prezența lui Gabriel Byrne, dar după ce l-am văzut am constatat că are și alte calități.
Dacă aveți simțul umorului negru și vă e dor de un film nebun, vă recomand Movie 43. Am pus trailerul mai jos, din fericire nu are cele mai bune faze în el, așa că o să vă surprindă - nu știu dacă totdeauna plăcut, dar o să scoată ceva exclamații din voi. Nu vă uitați la nota IMBD, am impresia că n-au dat note decât pensionari, aveți încredere în mine (apoi intrați aici și comentați).

Ryan Gosling face filme pe bandă rulantă. Să spun drept, Gangster Squad nu m-a impresionat, iar în State am fost la The Place Beyond the Pines, o chestie de 140 de minute, care merită văzută, dar mai bine să înțeleagă fiecare ce vrea. Bradley Cooper face un rol ce-l mai scoate din tiparul în care căzuse și e bine așa, are potențial, deși tot molâu pare. 

Am văzut și două filme ”cu 'pușcături”. Când am auzit că Tom Cruise face alt film de acțiune am dat ochii peste cap și am murmurat ”iarăși?”, dar Jack Reacher a fost foarte decent, l-am văzut pe micuțul ecran din avion. The Last Stand, întoarcerea lui Arnold Schwarzenegger, a avut și părți amuzante, evitând căderea în ridicol după rețeta The Expendables și, hei!, moșul rostește propoziții cu mai mult de trei cuvinte, i-au folosit la ceva discursurile de guvernator (zic și eu, n-am auzit niciunul). Urmează încă un Conan și un Terminator. Dacă Clint Eastwood mai poate, el de ce nu.

Există și un serial lăudat prin ziare și reviste de profil, care n-a reușit să mă captiveze, așa că l-am abandonat: Hannibal. Păcat de Mads Mikkelsen, că-mi era simpatic.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

vineri, 26 aprilie 2013

Doar în România

Una din colegele mele de lucru are soțul cetățean străin și a trebuit să meargă cu el la serviciul dedicat din cadrul Poliției Sibiene pentru a-i prelungi niște acte, în principiu doar luat amprente și făcut o poză.  A durat vreo 90 de minute pentru că sistemul informatic se blocase. Deoarece funcționarii nu prea știau ce-i de făcut și se săturase de așteptat, s-a apucat ea să-i îndrume: a resetat sistemul și a sunat la Siveco unde s-a înțeles cu un domn de la departamentul de suport. Într-un final au reușit să repornească programul.

Când au ieșit afară, au constat că le fusese ridicată mașina. Pam pam.

Despre mine, o țară mică și americani

Una din chestiile care mă enervează în America e întrebatul de unde ești, când răspunsul e urmat de exclamații gen awesome! great! sau interesting! I-am întrebat pe unii entuziaști... ”why is it awesome? We're 20 millions and we're not very excited about it.” Tura asta nu s-a întâmplat să confunde cineva Budapesta cu Bucureștiul ci alta, mai stupidă, ca să vedeți ce atenți sunt politicoșii americani: ”meet these guys, they are from Hungary!”. Sau ”you're not in EU, right?".

La fel de amuzantă e și pronunțarea numelui meu, în Germania m-am obișnuit să mi se zică Kalin, în State eram Keilin. Pentru că în multe părți te întreabă cum te cheamă când îți ia comanda, ca să te poată striga când e gata, n-am vrut să-i chinui și am adoptat Colin. 

Bonus: există space cowboy, l-am văzut eu pe un perete de crâșmă:


joi, 25 aprilie 2013

Știu că vă plac astea cu copii

Acțiunea se petrece pe terasă la ai mei. Părinții finei mele stau în casa de lângă, o trecem peste gard pe Riri, fină-mea, în brațe. Are doi ani jumătate. Duminică era la noi și vroia acasă. Taică-so îi zice, de la ei din curte:
- roagă-l pe Călin să te ridice peste gard;
Copila îmi spune că vrea acasă, nu zice te rog. Taică-so:
- nu așa, spune cuvântul magic;
Riri se uită la mine zâmbind:
- hocus-pocus!
Râsete generale.

Genius, Genius, dar cu limite

Scriam în martie că iPhone-ul meu are o problemă cu înregistratul muzicii live. Dacă tot am ajuns în SUA, am hotărât să merg la un mall ce conține un Apple Store pentru a investiga problema. Mi-am făcut cu o zi înainte un backup complet și o programare pe site-ul Apple pentru o consultanță cu un Apple Genius din/la respectivul magazin. Am ajuns cu vreo 10 minute înainte de ora aleasă, m-a îndrumat unul din supervizorii dotați cu un iPad pe care rula o aplicație de management spre un loc liber la Genius Bar iar după câteva minute a venit un băiet (aka Genius) căruia i-am explicat problema. I-am menționat și că telefonul e cumpărat de la Orange România. Mi-a spus că o să vadă ce poate face, dar că terminalele cumpărate din anumite țări (de ex. China) nu are voie să le schimbe. A plecat în spate, pentru a testa telefonul, a revenit în două minute și mi-a zis că e defect microfonul și că telefonul trebuie schimbat, nu se poate repara, dar, bineînțeles!, nu are dreptul să facă asta pentru terminalele achiziționate din România.

Așadar, în loc să-l schimb pe loc, trebuie să mă pregătesc psihic pentru o așteptare mai lungă și un ping-pong cu Orange Service. Cine închiriază un 4, 4s sau 5 două-trei săptămâni? Nu glumesc.

miercuri, 24 aprilie 2013

Service BMW

Când am plecat în delegație am lăsat mașina (seria 3) la BMW. Avea trei probleme și, fiind în perioada de garanție extinsă (pt un total de 5 ani), am zis că pot profita atât de aceasta cât și de timpul mort. Din păcate mașina încă nu e gata, am promisiunea că mâine pot să o iau, dar experiența e totuși plăcută, tot ce au descoperit înlocuiesc gratis. Am raportat următoarele:

- pielea de pe scaunul șoferului ruptă. E piele ecologică, probabil o imitație de vinilin de fițe. Asta a fost dezamăgirea maximă, că s-a rupt la 30.000 de km, aviz celor ce optează pentru ea. Oamenii au zis că s-a mai întâmplat, probabil de la căldură. Nu e tăiată, s-a rupt în zona de șezut, pe o distanță de vreo 10 centimetri, așa cum se vede în poză. Se înlocuiește;


- câteodată, la accelerare ușoară, nu trage motorul și se îneacă. Mi-au zis că e problemă cunoscută la motoarele pe benzină, datorită carburantului prost din România. Mi-au recomandat să folosesc benzină de 95 (motorul suportă de la 91 în sus). E, fix benzină din aia foloseam și eu, alimentez de la Petrom. Mi-au zis că asta e. Se schimbă senzorul de noxe;

- i-am rugat să se uite și la trenul de rulare și direcție, dacă e totul în ordine, datorită străzilor de rahat ale țării noastre dragi. Ca paranteză, de când am mașina asta, încerc să evit străzile bombardate, chiar dacă nu aleg drumul cel mai scurt. Am ajuns să merg, când se poate, pe arterele mari ale orașului, pentru că nu-s distruse de șanțurile transversale. Au găsit jocuri mici la bielete, bucși brațe superioare și bucși bara stabilizatoare. Trăiască garanția, se schimbă și astea, oamenii își respectă blazonul. Dacă era pe banii mei, probabil optam să le mai folosesc o perioadă. Din câte am înțeles, în România nu multe firme dau garanție la aceste componente.

Concluziile nu-s legate doar de calitatea și seriozitatea BMW ci și de necesitatea cumpărării unei mașini cu garanție în condițiile în care infrastructura și combustibilul sunt așa cum sunt la noi în țară.

PS. Un prieten are un seria 3 diesel, face mai mult drumuri lungi pe afară cu el și n-a schimbat nimic la direcție în 150.000 de km.

marți, 23 aprilie 2013

Austin, șase, se cântă!

Strada șase e locul în care se poate experimenta cel mai bine nebunia muzicii live în Austin. Compusă din clădiri istorice în care nu locuiește nimeni, pe o porțiune de vreo patru ”blocks” (în sens american) e plină de baruri și restaurante, toate gen hambar semidărâmat, cu un miros ciudat, geamuri nespălate, dar musai scenă. Ba unul din ele avea chiar două scene, una la stradă, de o persoană și una în spate, pentru formații.


În fiecare seară, la diverse ore, se cântă undeva, la maxim trei case distanță de locul anterior. Fiind cald, cam toate geamurile-vitrină sunt deschise iar muzica inundă strada, e ca într-o stațiune în care vin puștanii la mare. Se face bar-hopping aka pub crawl, nimeni nu stă într-un loc prea mult, se bea un pahar sau o sticlă și se pleacă mai departe. Crâșmele poartă nume ca Bat Bar, Chuggin Monkey sau The Thirsty Nickel. În zilele de weekend strada se închide circulației auto la miezul nopții, atmosfera e relativ sigură, poliția fiind prezentă atât auto cât și cu biciclete sau călare.


La intrarea fiecărei locații stă câte un tip care verifică ID-ul și te îmbie să intri, strigând prețurile speciale ale shot-urilor, bomb-urilor sau altor licori de care nu m-aș apropia niciodată. O bere decentă, adică mexicană (Corona sau Dos Equis) costă între 3-5 dolari iar un whisky mic cam 5 dolari. Unele crâșme serversc și mâncare, fast-food tipic tex-mex, nimic memorabil, există și câteva pizzerii de unde poți cumpăra bucăți generoase cu 5 dolari sau gherete mobile cu gyros, cârnați și alte alea.


Populația e pestriță, toată lumea e îmbrăcată casual, în afară de domnișoarele care ies cu gașca și vin aranjate ca la bal, în rochii și pe platforme. Fiecare bar, cât de rustic, are cel puțin câteva televizoare mari și un proiector, pe care rulează meciuri din orice sport american se întâmplă să se desfășoare în acel moment. Am văzut câteva partide NBA în acest fel. 


Willie Nelson are o istorie strâns legată de Austin, iar popularitatea lui în comunitatea locală s-a concretizat prin botezarea unui bulevard. Culmea, cel mai îndrăgit mi s-a părut a fi însă Tom Petty, n-a fost zi să nu-i aud piesele undeva:


Profilul local e dus la extrem, așa cum în Vegas găsești automate de jocuri de noroc în aeroport, în cel din Austin se cântă, live, bineînțeles:


După câteva zile am constatat că o parte din artiști au două proiecte distincte, de exemplu într-un bar cântă solo sau acompaniați de un violoncel sau harfă, iar în altă seară, în altă parte, cântă cu formație. În general toți sună bine, majoritatea cântă atât cover-uri cât și piese originale, n-am reținut decât numele formației Encore și al lui Adam Rodgers, tipul de culoare, chel, extrem de talentat, prezent și în filmulețul de mai jos:

luni, 22 aprilie 2013

Austin, Texas

Americanii spun ca Austin, deși capitala statului, nu e un oras tipic texan. N-aș putea să-i contrazic, deși, trebuie să recunosc, catarame late și pălării de cowboy n-am văzut. Nici revolvere. În schimb cizmele de cowboy se asortează cu orice, îi învață de mici să le poarte:


Ce-i sigur e că se mândresc cu ciudățenia și unicitatea lor, există chiar sloganul Keep Austin Weird și se auto-intitulează capitala muzicii live, pe diverse scene: de la muzica stradală și din baruri până la cunoscutul festival Austin City Limits. Totodată, Austin e un loc important pentru fanii auto-moto, aici fiind construit între 2010-2012 Circuit of the Americas, locul unde s-a desfășurat în weekendul recent încheiat etapa de MotoGP și are loc toamna etapa americană de Formula 1. Nici pe partea științifică nu stau rău, Universitatea din Texas este una din cele mai mari din SUA iar Samsung are o fabrică de chipuri de vreo 16 miliarde.

Mergând cu taxiul de la aeroport spre centru, am trecut printr-un cartier cu case în paragină, magazine, restaurante tip dinner și service-uri auto prăpădite, părea ultima mahala de asistați sociali, apoi am luat o curbă și ne-am trezit între zgârie-nori. 




Downtown-ul e frumos, modern, compus în majoritate din clădiri de business și hoteluri, nu locuiesc mulți oameni acolo, mulți preferând suburbiile - orașul are cam 800.000 de locuitori, fiind al 13-lea ca mărime din State, mai mic decât Dallas-ul.

Au păstrat și o parte din clădirile vechi, cu maxim două etaje, majoritatea localizate în jurul Capitolul, sediul forului legislativ al Texasului. 



Viața de noapte în centru are două axe: restaurantele și barurile moderne de pe 2nd Street sau dărâmăturile pline de petrecăreți de pe 6th Street, faimoasa arteră unde tot în al doilea bar cântă muzică live: de obicei rock, country sau rnb. Ziua e deprimant pe acolo, clădiri vechi și relativ părăginite, însă noaptea locul se transformă, în serile de joi-sâmbătă poliția închide traficul auto și strada se umple de oameni. Am văzut arestări, drogați, bețivi, cerșetori slinoși, homeleși, hippies, studenți, traficanți de droguri, rockeri bătrâni - în general toți coabitând pașnic. E drept, nici n-am stat mai târziu de 12.30 pentru simplu fapt că ziua aveam treaba și începeam să bem de pe la ora 18 - câtă bere să și duci. 



La intrarea în baruri se verifică vârsta, dacă n-ai 21 de ani nu poți intra, cel puțin teoretic; practic și aici și-n Vegas am văzut copchile cam de 16 ani; de-ale casei, probabil. A fost distractiv, am încercat să bifăm cât mai multe locuri, dar pașaportul stătea la hotel, în seif, așa că de 3-4 ori pe seară, 7 zile la rând, am arătat buletinul. Dacă v-ați uitat mai atent la CI știți că n-are data nașterii decât în CNP - a trebuit să explicăm acest lucru de fiecare dată.

O să detaliez câteva aspecte în posturile următoare.

vineri, 19 aprilie 2013

Microsoft vs Apple Store

Am fost ieri într-un mall din Austin. Conținea și Microsoft Store și Apple Store. La Apple, plin, vreo 30 de vizitatori pe puțin. La Microsoft bătea vântul, erau vreo doi. Expuse erau cam aceleași tipuri de produse ca și la concurență: telefoane, tabletele Surface, groase de zici că-s din alt secol, laptopuri cu touch-screen și Windows 8. Dacă un MacBook Air începe la 1000 usd, ceva similar de la Acer, tot aluminiu, costă 1500 usd. În plus, am văzut și asta:


joi, 18 aprilie 2013

Muzeul Guggenheim

Spre deosebire de Met, muzeul de artă modernă Solomon R. Guggenheim, construit în jurul picturilor alb-negru ale lui Picasso, e mult mai ușor de savurat, având un număr mic de exponate. Pentru că afară ploua, mi-am permis să mă delectez cu toate explicațiile ghidului audio. Din păcate fotografiatul era interzis în expoziție, așa că am doar poze cu clădirea iconică a lui Frank Lloyd Wright.




miercuri, 17 aprilie 2013

The Met /3

Artă orientală? Un pavilion întreg:





Cultură japoneză? Fără număr:




marți, 16 aprilie 2013

The Met /2

Piramide și temple? Este!




 Alții expun la loc de onoare statui care aici stau în sala de odihnă, lângă cafenea:


Zeci de mumii și sarcofage, nu știu ce-a mai rămas la Cairo:




Oare sunt eu de vină? Partea a II-a

Lectură preliminară, din octombrie 2012: oare sunt eu de vină?

Atentat în Boston. Bineînțeles, eu sunt în State în acest moment, la o conferință în Austin. V-am mai povestit de-a lungul timpului ce noroc/ghinion am avut în delegații sau concedii, un coleg a rezumat foarte bine situația pe Facebook acum câteva minute:
Auzi mai copile?- Cand ai fost in Londra Eyjafjallajokull a blocat toate avioanele la sol si te-ai intors cu barca;- la New York ai starnit hurricane-ul Sandy;- in Japonia cutremuru ti-a luat-o usor inainte descurajandu-ti gandurile temerare;- acuma iara probleme in Boston cu tine prin zona...Nu-i de ras, dar nu mai bine stai acasa?!?
Nu știa că în 2006, când am fost în Las Vegas la altă conferință, tocmai se întâmplau atentatele din Londra. Am stat la plecarea spre casă la niște cozi imense la porțile de securitate, câteva ore. Acum probabil o să fie la fel, dacă nu se liniștește situația până vineri.

În plus, ca să mă refer și la postul citat la început: pe zborul Munich - New York i s-a făcut rău unei femei, din fericire nu foarte grav, dar suficient ca după aterizare să intre paramedicii și să o coboare pe ea prima. Câțiva pasageri au reușit să enerveze stewardul pentru că și-au pregătit telefoanele mobile ca să filmeze evenimentul, au avut parte de un perdaf prin stația de amplificare pe teme de decență.

luni, 15 aprilie 2013

The Met /1

Ce-i al lor e al lor, americanii se pricep la muzee. Am petrecut cu plăcere o zi în Smithsonian-urile din Washington și mi-ar mai fi trebuit câteva ca să văd tot, iar Metropolitan Museum of Art din NY face parte din aceeași categorie de instituții de cultură de rangul unu. E incredibil câte opere de artă au strâns, mai ales de la alții, că ei, ”săracii”...


Met-ul e genul acela de muzeu în care găsești tablouri și statui faimoase



... dar și încăperi modelate după  structuri din alte părți ale lumii, demontate și transpuse cu totul pe noul continent:


sâmbătă, 13 aprilie 2013

Misa Kitara - o chitară cu Linux

Când am văzut Muse cântând Madness la Saturday Night Live am rămas fascinat de chitara basistului: o combinație de bass și chestie electronică. Aici găsiți o altă înregistrare în care la minutul 1:15 se vede cum se folosește instrumentul:


Căutând pe net am aflat că-i spune Misa Kitara. E practic un sintetizator care, în loc de clape sau taste, se mânuiește ca o chitară. Un demo:


vineri, 12 aprilie 2013

Concert Robin and the Backstabbers@Oldies Pub

Am făcut în iarnă lobby la responsabilul muzical al Oldies Pub ca să aducă RATB (trupa, nu regia autonomă), să-i văd și eu live. A fost destul de reticent la început. Îmi scria acum câteva săptămâni că s-a rezolvat, vin pe 18 aprilie. Din păcate eu sunt plecat, dar vă invit să mergeți la concert, să-i demonstrați că RATB are fani. În deschidere cântă o trupă sibiană: The Noise, celălalt proiect al lui Sebastian Marcovici de la Domino. 

Pot să vă rog să înregistrați piesele să le văd și eu?


joi, 11 aprilie 2013

Germania are o consistentă colecție de bombe neexplodate

Ca un rezultat al celor două războaie mondiale, Germania e plină de bombe neexplodate. La început de aprilie au găsit una într-un șantier din Berlin, lângă gara centrală. Era micuță, ”după standardele germane”, avea doar 100 kg. Au evacuat gara și cartierul, au oprit zborurile, au deviat trenurile și au organizat un adăpost la o școală din apropiere. La noi, când se găsește câte un proiectil mult mai mic la fiare vechi, e isterie în ziare. La ei e business as usual, se estimează că mai sunt zeci de mii de bombe neexplodate, se pare că una din opt bombe lansate în WW2 nu a funcționat, anual detonează controlat vreo 600 de tone. 

M-a frapat afirmația ”the bomb (..) was not particularly large or disruptive by German standards” și m-am documentat. În 2011, lângă Koblenz, datorită secetei, s-a găsit în Rin o bombă RAF de 1.8 tone, genul folosit pentru a provoca distrugeri maxime clădirilor. Au evacuat jumătate de oraș - 45.000 de oameni, inclusiv spitale, azile de bătrâni și-o închisoare, au pompat apa din zonă, au încercuit-o cu saci de nisip și au amorsat-o. Koblenz a încasat vreo 250 de bucăți de bombe de acest tonaj în timpul WW2 iar unele mai sunt încă active. Parcă n-aș dormi liniștit știind că undeva, prin zonă, zac câteva bombe de aproape două tone, care aruncă șrapnel la 1.5 kilometri distanță.

miercuri, 10 aprilie 2013

4G de la Orange în Sibiu?

Ieri am primit o notificare pe telefon că există o actualizare a setărilor operatorului. Am aplicat-o și la setări, în loc de 3G, apare acum scris LTE:

Teoretic, sunt pregătit pentru voce și video HD și downloaduri la 100Mb/s. Practic, știrea se încheie aici, acoperirea 4G la Sibiu este zero în acest moment. În plus, mi se pare că e nevoie de abonamente speciale pentru a beneficia de această viteză. Trebuie să mai știți că doar câteva telefoane au suport LTE. Mai multe informații aici.

marți, 9 aprilie 2013

Pantaloni cu cracii drepți pentru tracii înțelepți

Nu fac alpinism, dar îmi imaginam că pantofii folosiți în acest sport arată altfel. Citez din descriere: ”Acești pantofi (..) sunt deosebit de ușori, datorită talpei din phylon, ușor ca fulgul”. Îi puteți cumpăra aici.


Poate căutați un ”preșuleț de intrare”? Este! Sau pantaloni cu ”craci drepți”? Vai, dar se poate, avem și din ăștia! Nevasta de dac poate îmbrăca o ”cămașă din blug super dulce”. Yummie!

luni, 8 aprilie 2013

Moarte sigură cu cobra, dar mai sigură cu camionul de școală

Tot sistemul obținerii carnetului de conducere pare ușor ineficient, să nu spun corupt, prost controlat și organizat. Multă lume se plânge de rata de promovabilitate, la nivel macro nu mă deranjează că e sub 40%, nu trebuie să-și ia toți proștii și teribiliștii carnetul, la nivel micro știu însă oameni care au picat, surprinzător, examenul de câteva ori din cauza unor polițiști ”ai dracului”. Îmi mai amintesc de donația pentru biserică și scandalul carnetelor din județul Argeș și rezultă că n-am încredere în componenta unu: Poliția.

Deși n-am decât cuvinte de laudă despre omul care m-a învățat să conduc, domnul Cimpoca, în cei 16 ani de când am carnet am observat câteva lucruri care mă fac să cred că unii instructori n-ar trebui să se ocupe cu asta, nemaipomenind de accidentul mortal din acest weekend, așa că nici componenta doi nu e mai brează. Fără să mă chinui prea mult îmi amintesc următoarele:
  • în perioada în care conduceam încă Dacia 1310 a tatălui meu, oprit la un semafor fiind, s-a înfipt în spatele meu o mașină de școală. N-am frânat brusc, staționam de câteva secunde. Pur și simplu n-a frânat suficient elevul și nici instructorul n-a fost pe fază;
  • de curând mi-a tăiat calea o altă mașină de școală, condusă cu viteză. Nu era decât o persoană în ea;
  • în poza de mai jos, făcută în fața blocului, camionul de școală e cocoțat peste mașinuța galbenă. Nu știu a cui a fost vina, dar e neplăcut că un ins fără carnet, chiar și asistat de instructor, are voie să circule prin oraș cu așa ceva, ba chiar și cu varianta cu remorcă. N-au decât să frece un poligon și apoi să circule pe șosele, în afara localităților, nu să ne folosească drept cobai.

Sunt curios câți instructori fac și educație rutieră, dacă își învață elevii despre politețea în trafic și despre efectele vitezomanei, că m-am săturat să aud la știri de câte un dement care a ajuns pe trotuar și a făcut terci patru oameni sau că în urma impactului motorul mașinii a fost aruncat la 100 de metri. Sunt convins că aveți destule povești pe tema asta, așa că aștept comentariile voastre.

Misterioasele căi ale chimiei

N-am fost bun la chimie niciodată, însă mă declar uimit că detectorului nostru de gaz, care ar trebui să aibe treabă cu monoxidul de carbon, nu-i plac aburii de single malt. De câte ori facem sos de whisky pentru aripioare picante o ia razna, începe să țiuie și, bineînțeles, ne taie gazul. Ultima oară, după trei ”alarme”, l-am scos din priză, devenise enervant să tot ies din casă și să repornesc gazul și poate se panicau și vecinii. În schimb, atunci când a fost prea încinsă tigaia și a luat foc whisky-ul, iar casa arăta ca o poză exemplificativă cu smogul din Shanghai, nu s-a deranjat să urle.

Să fi știu el că era rețeta cu bourbon și noi am folosit single malt de 18 ani?


P.S. ”Noi am folosit” e spus în sensul larg, am constatat prea târziu cât scăzuse nivelul în sticlă, dar am mâncat sosul până la ultima picătură.

P.P.S. Am uitat de pățania lui Băgă.

vineri, 5 aprilie 2013

Legea lui Murphy: Niciodată un dosar nu e complet

Am dus ieri toate actele necesare la biroul de permise auto, cel puțin așa credeam. Am trecut întâi pe la papetărie și mi-am luat dosar plic, apoi pe la un birou specializat în asemenea tranzacții, vis-a-vis de Prefectură, unde mi s-a dactilografiat fișa tip. Suntem în secolul 21 și lucrăm cu dosare plic și fișe dactilografiate, da? Fișe care nu știu de unde se obțin, la biroul de permise auto sigur nu se dau iar cea de pe net nu știu dacă ți-o acceptă, fiind alb-negru, nu cu chenar roșu. Oricum, cine mai are mașină de scris în ziua de azi? Cred că tot ce s-a schimbat în ultimii 50 de ani e că-ți face funcționarul poza pe loc, digital, în loc să mai treci pe la un fotograf. Asta nici măcar nu-i ceva bun, rezoluția ei fiind destul de proastă.

Revenind la faza cu care am început postul: înarmat cu dosar plic și optimism, am stat la o scurtă coadă și am depus actele. Mi s-a spus că-s incomplete, mai îmi trebuie o copie după fișa medicală. Cine vede unde scrie asta pe tăblița oficială, pozată mai jos, să-mi spună și mie. Din ”fericire” în clădirea  de peste drum e un xerox. 


Carnetul o să-l primesc prin poștă. Ținând cont că am lăsat fișa medicală la dosar, de ce a fost nevoie și de copie? Se pot face niște supoziții: cum ar fi că repectivul birou de copiat acte aparține unui angajat al poliției și că acea copie e inutilă sau că e utilă și s-a omis intenționat de pe lista actelor necesare ca să te facă să dai o fugă în ultimul moment la cel mai apropiat copiator. Poate e similară donației făcute de viitorii șoferi către Biserică. Cui îi pasă de 50 de bani suficient de mult încât să facă scandal? Cum spuneam, sunt doar supoziții.

joi, 4 aprilie 2013

Trattoria Ciao Italia Sibiu

Azi am mers la masă cu colegii, am încercat noul restaurant din complexul Cotton. Dacă vă aduceți aminte de pizzeria Ciao Italia din Piața Mică sau ați mâncat la Terracotta în primele luni după deschidere, să știți că-i același masterchef. Mai nasol a fost găsitul unui loc de parcare, ploua, dar până la urmă ne-am descurcat. 

Pentru că am ajuns devreme, pe la 12:15, de abia deschiseseră și era gol, dar până la ora 13:00 s-au umplut aproape toate mesele. Sunt sătul de paste și pizza așa că am optat pentru un vitello tonnato cu fornarina și o cremă de brocolli cu crutoane. Plănuiam să iau și un desert, dar n-a mai fost loc, am băut doar un espresso. Nu pot decât să laud localul, atât decorul cât și personalul și calitatea mâncării. Mi-aș dori preparate mai atipice, sunt amator de antreuri variate și chestii ce nu se găsesc în fiecare meniu de pizzerie din oraș, dar sunt conștient că românul e conservator și probabil nu se vând. Fornarina a fost interesantă și am ochit în meniu un mușchi de vită cu sos de trufe și foie gras pe care o să-l încerc într-o seară, lângă o sticlă de vin.



Deși s-au investit ceva bani în decor, prețurile sunt decente, nu mai scump ca în alt restaurant cu același profil. Am citit pe o tăbliță că au și meniul zilei, 21 de lei pentru crema de brocolli și un fel principal (pui), plus apă sau un pahar de vin.


Încă n-au o pagină de prezentare dedicată, găsiți mai multe poze pe Facebook, în albumul Ursus CottonPub.

Plăcerea cozilor la doctori

Îmi expiră carnetul de șofer, așa că a trebuit să mă duc să-mi fac fișa medicală. Nu m-am îngrămădit să-l schimb înainte de modificarea legii, sunt sănătos și nu mă deranjează să merg la un control medical, plus că nu găsesc plăcere în a sta la cozi imense, chiar și pentru a economisi câțiva lei. 

Mi s-a recomand clinica MisanMed, pentru că ar fi frecventată de mai puțină lume. Am intrat pe site-ul lor și am constatat că au program pentru fișe auto marți și joi, de la 16 la 20. Era într-o joi și m-am bucurat, mă gândeam să mă duc chiar atunci. Noroc că am sunat, mi s-a spus că programul e doar marți, de la 17:00. Site-ul e neactualizat, inclusiv pagina cu harta - asta dacă nu s-a rebotezat strada Hipodromului în 3rd Street.

În timpul convorbirii mi-am făcut programare pentru marțea următoare, adică alaltăieri. Nu m-a ajutat la nimic, toată lumea avea programare pentru ora 17, nici măcar n-am fost întrebat de ea. Nu mă ajuta nici dacă veneam la ora 18, deja era prea târziu, unul din doctori și-a terminat pacienții și a plecat. La telefon mi s-a spus că durează aproximativ 90 de minute și asta m-a cam deprimat, controlul e, teoretic, simplu. A durat într-adevăr fix 90 de minute, din care mai mult de 80 petrecute la cozi, și a costat 100 de lei. Ne-am îmbulzit ca oile, de la un cabinet la altul, în vreo șase locuri. Marea majoritate a testelor a fost bullshit, de la întins mâna și atins vârful nasului la întrebări gen ”vi se pare că vă urmărește cineva?”. Paranteză: dacă ești infractor și știi că te urmărește DNA-ul ce faci, minți? 

M-aș fi bucurat să fie mai multă organizare, numere de ordine sau un circuit bine pus la punct, nu un fel de mișcare browniană guvernată de fugitul la ușile cu coada cea mai mică. Bineînțeles, în toate instituțiile medicale e la fel. Din fericire toată lumea a fost amabilă, asistente, doctori și ”pacienți”.

miercuri, 3 aprilie 2013

Paradoxurile telefoniei

Vorbeam ieri la telefon cu Băgă. La un moment dat mă pune ”on hold”, probabil cu fața. Deh, posesor de Blackberry. Și de față. Am așteptat răbdător să-și dea seama că vorbește singur și pe ce trebuie să apese ca să reactiveze conversația, când colo, văd că mă sună iarăși! Adică în timp ce eram încă ”on hold”. L-am pus și eu în așteptare și i-am răspuns. Rezultatul: aveam o convorbire în care ne-am pus reciproc în așteptare și una activă. De plătit, le plătim pe amândouă.

Bonus, care-s șansele să primești același mesaj, la aceeași oră, de la doi oameni diferiți:


marți, 2 aprilie 2013

Mi-e dor de CSU și anul acesta

A trecut un an și o lună de la postul ”Mi-e dor de CSU”. A trecut repede, nu neaparat din cauza baschetului. A fost o vară liniștită, plină de speranțe: „bă, vine Petricevici antrenor!”, ”să veți ce preparator fizic a adus din Serbia, îi aleargă pe jucători ca pe cai”, ”avem un pivot nou, american, dacă-i la fel de bun pe cât de serios e, ne-am scos”. Mi-am făcut abonament, ca în fiecare an.


A venit finalul de septembrie și a început Cupa României. Impresii călduțe, prestații timorate, dar era doar început de sezon, se obișnuiau unul cu altul. Am trecut de grupa preliminară, eram în grafic. Era interesant de văzut ce serios se încălzeau, cu preparatorul fizic urmărindu-i vigilent, plimbându-se printre ei cu mâinile la spate, ca un gardian, creștea inima în mine. 

Au venit primele meciuri din campionat, a plecat preparatorul, am început să acumulăm înfrângeri. Toată lumea aștepta răbdătoare, ”lasă că știe Dragan ce face”. Dragan, băiat deștept, a știut. S-a cărat rapid în Tunisia, nu înainte să-și pună tribunele în cap cu o declarație gen ”presiunea din tribune i-a timorat pe jucători”. Ulterior corectată, cică, a fost prost înțeleasă. Tot nu ne-am agitat în exces, l-am așteptat ca pe Mesia vreo 10 ani, dezamăgirea era prea mare ca să mai ai chef de scandal. ”Dacă și ăsta a dat rateu la CSU, e grav. Vulc e acoperit, Petricevici și-a ales jucătorii.”. Așa o fi.

A venit antrenor Miodrag Perisic, ex-Cluj, ex-la-dracu-n-praznic-prin-Asia. Au venit și jucători noi, unii, normal, petarde, dar ce contează, Sibiul e oraș frumos, turistic, să se bucure și ochiul lor. Că ochii noștri își caută altceva la care să se uite, la baschet am continuat seria frumoasă de eșecuri. Au plecat și petardele, așa cum au venit, cu excepția lui Jenkins, care vrea să ne scoată din keep-calm-ul tipic ardelenesc și să-i arătăm ce face ciobanul sibian cu parul când nu se sprijină în el. Am constatat cu ocazia asta că nici Perisic nu-i mare sculă de antrenor, a tratat niște finaluri de meci mai prost ca ”antrenorii” din tribune. 

Să fim cinstiți, există și lucruri bune: nu suntem cei mai proști din curtea școlii, suntem doar pe locul 10 din 16. Putem beneficia de plăcerea jocului de baschet în continuare, ca să profităm la maxim de abonament, mergând la meciuri din playoff playout împotriva echipelor de tradiție Miercurea Ciuc și Farul Constanța. Putem să ne dăm în petec împotriva galeriei mureșene, până de curând soră, actualmente bănuită că vrea să ne fure Ardealul. Putem să ne bălăcărim cu medieșenii și să le explicăm că dacă se mută gazul la București ajung iar sat. Unii refulează pe toate părțile, mai rău ca un canal înfundat, alții s-au retras în carapace. Să nu uit, mai avem ceva important sezonul acesta: PR! Ziariști profesioniști se ocupă de comunicare. Sincer, nu-i invidiez, să trebuiască să dai atâtea vești rele, ambalate cât mai frumos, pe site, Twitter și Facebook.

Să mai punem de-o petiție? La ce bun? Ne e dor în continuare dor de CSU, dar speranța că o să vedem un club profesionist, bine condus, cu jucători și antrenori de valoare s-a cam stins.