Spațiul neconformist ca expresie a impotenței organizatorice

Nu-mi place să-mi bat joc de bani și puținul meu timp liber. Nu mă bucură un act cultural ce pare a fi aruncat în bătaie de joc, ca un os unui maidanez. Am venit foc și pară după spectacolul de aseară. Artiștii n-au avut nicio vină, sistemul e defect până la măduvă, însă. 

Dar să o luăm de la început. Știam din anii anteriori că dansurile israeliene sunt de văzut. De obicei aceste spectacole se țineau la Casa de Cultură, îmi luam bilete din primele zile și prindeam locuri bune, în față. Strike 1: anul acesta dansurile se țin la Redal Expo. Bilet cu loc? Da, "loc pe scaun", așa scrie pe bilet. Am mai găsit loc în penultimul rând. 

Nu ar fi fost grav, doar că sala Redal Expo e de fapt o hală în care s-au montat gradene iar ultimele locuri sunt sub tavan. Ce bine că ați mutat festivalul din lunile ploioase în cele caniculare! Ieri au fost aproape 30 de grade la Sibiu, tot cam atâtea erau și sub tavanul halei. Aer condiționat, ventilator? LOL. "Decât" 40 de lei biletul și condiții de bou vagon. Strike 2.

Ăia din ultimul rând au stat în picioare tot spectacolul ca să vadă ceva, eu am făcut slalom din gât ca să pot să văd de cei din față părți din acțiune. Nu era vina lor, și ei făceau la rândul lor același lucru. Înghesuială maximă. Strike 3.

De pe la jumătatea momentului artistic nu îmi mai doream decât să ajung acasă, sub duș. Dar mi-aș fi temperat cât de cât postarea dacă n-ar fi fost finalul. A durat 10 minute să cobor de la cucurigu. Nu putea ieși lumea de scaunele suplimentare amplasate în fața primului rând, pentru cei care au dorit să cumpere bilet la intrare. Nu i-a dus capul să le ia de acolo ca să lărgească culoarul. Strike fără număr.

Și nici asta n-ar fi fost așa deranjat dacă nu i-aș fi văzut pe cei trei pompieri de la ISU, fiecare cu câte un extinctor în mână, cum se îndreptau spre ieșire. Fraților, suntem niște tâmpiți. Stă ditamai Casa de Cultură închisă din lipsă de avize dar strângem peste o sută de oameni în spații improvizate, pe gradene abrupte care au doar două scări înguste de evacuare și toată protecția noastră la incendiu sunt trei pompieri cu trei extinctoare! Dacă luam cu mine extinctorul din mașină mă simțeam cu 12,5% mai în siguranță! Cum poate fi mai sigură hala asta de căcat decât Casa de Cultură, unde sunt culoare largi, spații mai mari între rânduri, fiecare rând cu ieșirea lui și mult mai mulți metri cubi de aer?  Counter strike.

1/3 din protecția la incendiu

Dacă tot m-am ambalat mai am niște comentarii:

Spectacolul de circ cu motocicletele pe cablurile suspendate. Plină Piața Mare și vineri și duminică. I-a dat cuiva prin cap să traducă în română ce vorbea tanti nemțoaica la microfon? Nope. Om fi noi oraș săsesc, dar nici chiar așa. Femeia zicea în limba ei ce fac acrobații, din când în când mai spunea ceva în engleză (dar nu traducere la explicațiile în germană) și asta a fost. Noroc că Applaus sună ca în română, de știa băștinașul când să bată din palme, că în rest se uita ca la urs (au scăpat neîmpușcați, totuși).

Cum ziceam și ieri, a fost concert. Duminică. Nu vineri sau sâmbătă, ci duminică la 22:30, când românul se pregătește de o săptămână nouă de lucru.

Știți că festivalul are app? Normal că nu știți, ce, scrie undeva? ca doar nu e făcut pentru voi ci trebuiau mutați niște bani. În acest timp Urby vă oferă mai multe informații, poze și linkuri către bilete, pe gratis.

Avea perfectă dreptate Alin Bratu în editorialul de ieri, festivalul stă într-un singur om. De mai bine de 10 ani nu reușim să clădim nimic pentru el sau în jurul lui; teatrul e la fel de meschin, proiectul celui nou la fel de futurist și imaterial, sălile se degradează și se închid, nu reușim să construim un spațiu expozițional deși suntem amplasați ideal, în centrul țării. Mai mult distrugem. Poate că e momentul să  tragem cortina.

P.S. Am bilete și la dansurile de mâine seară. Tot acolo. O să mă duc ca un lord, în maieu, bermude și flip-flops.

P.P.S. Titlul e click-bait pentru intelectuali prețioși

Citește în continuare

Concert DeStaat@FITS 2017

În buna tradiție a postărilor de la Festival, las pentru posteritate (sau până nu mai plătesc hostingul) două clip-uri cu formația olandeză De Staat, care a cântat aseară în Piața Mare, ca să vă pară rău că i-ați ratat, pentru că prea mulți n-ați fost, dar e de înțeles, dacă nu au chemat Zdob și Zdub pentru a 20-a oară, n-ați avut chef să testați ceva nou :)

Sper să vă placă calitatea sunetului, băieții sunt profesioniști și sculele montate de Set-Up de clasă mondială. Pe lângă ce vedeți pe scenă au avut trei oameni la butoane: mixer audio, lumini și ecran video.

Interesantă și figura asta cu camera video:

Citește în continuare

Castelul de Lut - un mic dezastru pentru Porumbacu

Merg regulat de vreo cinci-șase ani la o cabană de pe Valea Porumbacului, pe drumul spre Negoiu, mai sus de Castelul de Lut, pe care l-am văzut construindu-se și transformând o vale liniștită într-un loc asaltat de turiști. 

Să ne înțelegem din start, la fel cum liniștea cerută de pensionarii din Centrul Istoric al Sibiului era stupidă, nici interzicerea turiștilor pe vale nu e o idee bună - dar infrastructura lasă mult de dorit iar nebunia cu castelul a atins cote greu de imaginat pentru mine: duminică doi șoferi diferiți s-au plâns că a durat 30 de minute să treacă de el, spre noi. Înțeleg că românii se plictisesc, dar nici aici nu prea ai ce face: dai cinci lei (daca am înțeles bine) și vizitezi o cameră amenajată sau stai pe pajiște, lângă râu. Există o construcție care va funcționa ca restaurant, dar nu știu dacă i-au dat drumul. Luni la ora 16, situația se prezenta în halul ăsta:

Iar sâmbătă a fost așa, sute de metri buni cu mașini parcate:

Drumul dintre DN (Porumbacu de Jos) și Porumbacu de Sus (PdS) mai e cum e, dar PdS are strada principală spartă din cauza introducerii canalizării, iar localnicii sunt în pragul revoltei din cauza norilor de praf ridicați de mașini. Apoi, drumul spre Negoiu, care începe din PdS, nu e asfaltat propriu-zis, e tasat cam o dată pe an, acoperit parțial cu o crustă de asfalt (sau ceva derivat) peticit, pusă peste pământ și nu e destul de lat ca două mașini să treacă confortabil. 

Într-o zi de weekend din iarna trecută doar eu am pus umărul la împins vreo două-trei mașini ce patinau cu roțile în șanț, pentru că au făcut loc unei mașini din sens opus și n-au mai avut suficientă tracțiune. Acum vine vârful de sezon iar parcarea de 10-20 (?) de locuri e insuficientă. Mai mult, proprietarul a îngrădit cu sfoară zona din jurul drumului și nici nu a investit în achiziția unui teren adiacent, pe care tronează un mare semn "de vânzare". 

Mie asta-mi miroase deja a indolență și nepăsare dar nici rolul primarului și neimplicarea lui în toată afacerea asta nu mi-e prea clară. Lucru românesc...

Citește în continuare

Gânduri random despre jogging

M-am apucat de jogging, că sala de baschet e în renovare din decembrie și prin martie am resimțit lipsa de activitate sub formă de burtă. Conform principiului că cel mai afon își cumpără cele mai tari schiuri, așa și eu m-am apucat temeinic de investiție: teneși noi, de fugă, musai cu un număr mai mare, că se umflă laba; tricou dry-fit că bumbacul reține transpirația; pantaloni scurți și șosete speciale; borsetă în care să pun cheile și telefonul (n-am suficient braț să-mi atașez iphone-ul de el). N-am spart pușculița, că au fost reduceri pe emag, dar mi-am adus aminte de momentele când eram tineri, maică, și în putere, fugeam și în clăpari sau ne dădeam pe biciclete din fier, cu dinamul pus pe roată.

Mi-am pus Apple Watch-ul la treabă și în 16 martie am fugit fabuloasa distanță de 2,35 km! M-am simțit extraordinar... de groaznic, sub 10 grade afară, vânt nebun și splină care bătea ”ca surdu-n tobă” (am auzit expresia asta de curând, în alt context, și mi-a plăcut). 7 încercări și o lună mai târziu, ajunsesem la 6 kilometri, moment în care mi-am dat seama, cu ajutorul prietenilor mai experimentați, că fug prost. De fapt nu prost, ci prea repede. După alte două săptămâni și patru antrenamente, într-un ritm ardelenesc și molcolm, pe 1 mai muncitoresc am ajuns la 10 km - cum scrie la manual: ținut puls sub observație, jos, ca să consume corpul grăsimile, nu să creeze mușchi. De atunci fug 8-9 kilometri în weekend, dimineața, cam o oră, cu sprint la fiecare km, de la Zoo spre Rășinari, pe pista de biciclete, aș face poate mai mult sau mai des, dar genunchii nu-s chiar noi și scârțăie.

Sincer, n-am crezut niciodată că o să pot fugi 10 km, mă plictisea doar gândul, dar organismul a făcut, surprinzător, salturi mult mai repede decât credeam, îmi propusesem să ating borna asta doar weekendul viitor când e maratonul (la care nu particip, că am alte obligații).

Înapoi la Apple Watch: eram de mult curios să-l testez și la sport, are mod de alergare, așa că e util pentru antrenamente de bază: îți arată distanța parcursă, timpul, viteza medie, pulsul, dar ai și acces rapid la playlist și notificări. Odată ce ai telefonul în husă, la spate, e complicat să ajungi la el, ceasul și butoanele de pe căști rămân singura variantă rapidă de control. Nu e foarte stabil când ai un playlist de pe Apple Music, nedescărcat pe telefon, dacă n-ai semnal de date cum trebuie se întrerupe. M-am trezit la un moment dat apăsând frenetic pe butoane, încercând să pornesc orice piesă, în timp ce fugeam - intr-un final a pornit o melodie Loreena McKennitt, care cântă niște balade de priveghi celtic, foarte nepotrivite pentru jogging. Altă dată am uitat să scot modul de repetiție a unui singur cântec, cu care îmi adorm fata. Pățăști, înveți...

Citește în continuare

Ușor cu Faust pe scările Olimpiadei

Astăzi două dintre cele mai serioase instituții culturale și de presă din Sibiu s-au certat un pic cu limba română. Marcăm momentul cu roșu în calendar, pentru că e rar.

De dimineață mi-a atras atenția un titlu de pe Turnul Sfatului, nefericit scris:

Iar la amiază PR-ul Teatrului Radu Stanca s-a dedat la palinka și o masă copioasă pe Vaci Utca, a încurcat numărul de i-uri din ”fii”, a mâncat o literă din ”această” și a ieșit chestia asta, pe care nici formatarea n-o ajută. Însă problema principală e: oare ce-a vrut să zică autorul?

Citește în continuare

E bine să ai forță și nu prea

Când îți stă capul doar la muzică, orice bec lunguieț aduce a lampă de amplificator de chitară. Adică presupui că are piciorușe și tragi de el până iese din slot. 

Prin lampă mă refer la tuburile astea electronice clasice
(C) Wikipedia

În acest context, când mi s-a ars becul de la hotă, am dat jos sticla de protecție și am tras de becul lunguieț până a ieșit. Mai corect spus: până a cedat. Cu ocazia asta am descoperit că becurile de hotă au soclu filetat (E14), nu piciorușe. 

Am reușit să recuperez și soclul, cu ajutorul unui clește.

Cred că am mai povestit pe blog, acum vreo 10 ani am reușit aproape să smulg manerul unui scaun de avion, pentru că pe rândul de la ieșirea de urgență tăvițele sunt încorporate în aceste mânere, se extrag din ele. Doar că în acest caz tăvița era în mânerul celălalt. În apărarea mea, mânerul respectiv avea deja joc, mai încercaseră și alții înaintea mea să scoată la lumină tăvița inexistentă.

Citește în continuare

Concert Marco Mendoza sau ”Cântă, fir-ai al dracu'..."

A fost turneu Marco Mendoza (basist, Whitesnake și altele) în România. În Sibiu n-a avut angajament, așa că am mers cu prietenii la Vâlcea, sâmbătă seara, la Aby Stage Bar. Prin amabilitatea lui Manole și a colegilor de la Antract, am avut locuri foarte bune, la o masă din fața scenei. Mulțumiri încă o dată.

În deschidere a cântat rock și blues formația Rares Totu's Midnight Sun, care a „încălzit” (vorba clișeului) atmosfera timp de o oră, iar pe la 12:30 a urcat pe scenă Mendoza și cei doi muzicieni italieni care-l acompaniază. Vedeți în filmele de mai jos ce profesioniști sunt toți trei. 

Marco e un tip foarte deschis, prietenos, showman, fără fițe și aere de vedetă, tot respectul. Cântă cu un sistem wireless și, datorită acestuia, poate coborâ de pe scenă și interacționa cu publicul. Greșeala lui și dezamăgirea mea, pentru că unii dintre spectatori și-au dat în petec, deși au plătit 60 de lei biletul ca să aibe onoarea să ia parte la concert.

La un moment dat Mendoza și-a dorit să fie acompaniat doar de pocnetele din degete ale spectatorilor. N-a reușit să facă 100 de oameni (repet: plătitori de bilet și veniți să-l asculte!) să tacă, toți, simultan. 

A coborât de pe scenă, printre spectatori, să-i convingă. Le-a arătat cum se face. Unii l-au luat pe după gât, alții l-au bătut pe spate, alții fluierau, cineva a urlat ”mucles!” iar două piți nu s-au deranjat să se oprească din povești. Momentul penibil a durat minute în șir, omul era încăpățânat să dreseze populația, ba chiar a menințat că pleacă și chiar asta a făcut, a părăsit sala pentru câteva minute., spre stupoarea formației, care a trebuit să improvizeze.

Nimic nu i-a convins să tacă, dracului, toți. Mai mult, la un moment dat, cireașa de pe tort, urlă cineva din spatele sălii: ”cântă, fir-ai ai dracu' de boșorog!”.

Motiv pentru care am scris textul ăsta.

Fără concluzii.

(pozele care au sigla barului și numele fotografului sunt luate de pe pagina de FB a Aby Stage Bar)

Citește în continuare