O zi imperfectă pentru călătorit (2)

Prima parte a fost scrisă din München, după trezirea la 4:30, în timpul pauzei de cinci ore dintre  avioane. Într-un final, în jurul amiezii ne-am îmbarcat în cursa de Charlotte - plină 100%; din cauza grevei, probabil. Rațiunea economică a acestei curse devine clară dacă luăm în calcul faptul că Spartanburg, locul uzinei BMW din America de Nord, se află în apropriere de Charlotte. Domnii cu tricouri cu logo-ul BMW M stau la business class.

Avionul unei viitoare capitale culturale

A fost unul din cele mai lungi zboruri (10 ore), mai ales că venea după alte opt ore de când eram treaz, însă a trecut cu bine, n-a leșinat nimeni, n-a trebuit să ne întoarcem din mijlocul oceanului, ba chiar am aterizat cu 10 minute mai devreme decât era planificat. Surpriza a apărut de unde nu ne așteptam: a trebuit să mai stăm 20 de minute în avion, ca să apară un angajat US Customs, fără de care nu se pot deschide ușile.

Când am vorbit la hotline și au modificat biletul, mi-au spus că timpul de tranzit în Charlotte e de 1:15 ore, iar eu am 1:30 la dispoziție, deci mă încadrez fără probleme. Având locuri în coada avionului de 300 de persoane, am coborât printre ultimii, după aproape 30 de minute de la aterizare. Coada la poliția de frontieră a fost pe măsură, am mai prins înaintea noastră la ghișeu o familie de turci neajutorați, pe care i-a descusut ofițerul de m-am plictisit, iar când am ieșit de acolo am constatat că mai avem vreo 10 minute până la decolare. 

Așteptau să adormim ca să ne fure rinichiul /
sau erau doar sătui de baba care tușea în spatele lor

Trebuia să luăm bagajele de pe bandă, să le predăm la altă bandă după ce trecem de controlul de vamă, să urcăm un etaj și să fugim pe coridoare, să trecem de un alt control de securitate (descălțat, scos toate electronicele etc) și să fugim și prin terminal - misiune imposibilă. Așa că m-am dus direct la ghișeul US Airways și i-am rugat să-mi schimbe zborul. Din fericire mai era un zbor spre Atlanta două ore mai târziu și n-a pretins nimeni bani pentru modificare.

După aproape 24 de ore am ajuns la aeroportul Atlanta, atât noi cât și bagajele, iar după 27 de ore într-un pat. Vestea bună e că ne-am ajustat instantaneu la noul fus orar, era miezul nopții la destinație.

Citește în continuare

O zi imperfectă pentru călătorit

Azi. 

De fapt distracția a început de ieri, când m-a anunțat un prieten că iar am noroc - piloții de la Lufthansa fac grevă marți, toate zborurile internaționale din Frankfurt operate de această companie sunt anulate. Ghiciți cine avea zbor spre Atlanta de acolo.

Spre aducere aminte, deși la zboruri europene am baftă, când vine vorba de America, am un istoric interesant, povestit în seria ”oare eu sunt de vină?” aici, aici și aici.

Revenind la ziua de ieri, fac check-in-ul online dimineață, fără probleme. Pe la amiază apare pe site-ul Lufthansa o notificare oficială de grevă, așa că sun la call-center-ul din România. După o discuție de peste 30 de minute, mi se oferă un zbor alternativ, via München-Charlotte - doar cu patru ore mai lung (timp brut, ce include și așteptările prin aeroporturi), care-mi duce toată călătoria la 24 de ore de la trezirea matinală de la 4 dimineață. 

Cu ocazia asta mai bifez un aeroport, prin Charlotte n-am intrat niciodată în SUA. Fătuca de la hotline și-a făcut doar pe jumătate treaba, urma să-mi trimită noua rută pe email (n-a ajuns nici până acum), am avut ceva emoții de ieri până azi dimineață, mă bazam doar pe cuvântul ei, niciun document. Asta n-ar fi fost așa deranjant, dar am aflat la check-in că n-a făcut nici schimbarea de bilet cum trebuie, s-au chinuit și cei de la aeroport să corecteze problema, am stat vreo 20 de minute la ghișeu, cu coada de oameni treziți cu noaptea-n cap suflându-mi în ceafă. Noroc că cei de la Sibiu sunt competenți.

Interesant e că în timp ce personalul încerca să mă ajute s-a blocat și coada de la celălalt ghișeu, am asistat la niște tâmpenii, de te întrebi în ce lume trăiesc oamenii ăștia: o familie de români-canadieni încercau să scoată din țară și copilul, cu pașaport valabil încă două luni. Ghinionul lor a fost că biletul spre Canada era similar cu al meu, via München-Frankfurt și se considera că intră în Germania, nu tranzit, așa că au fost refuzați (pașaportul nu trebuie să se afle în ultimele 6 luni de valabilitate), urmând să-și caute alte bilete. 

După ei a urmat un cuplu la vreo 60-70 de ani, mai aerian: doamna a prezentat două pașapoarte (unul expirat), fiecare cu câte o viză de SUA - ambele expirate. După ce s-a lăsat cu strigături și parlamentări timp de vreo 5 minute, și-a adus aminte vaca că de fapt ei au greencard - incredibil, chiar aveau, îl țineau într-o țiplă bine rulată. La final, a vrut să fie mare doamnă și să-l mituiască pe baiatul de la ghișeu ”pentru deranj”.

Deocamdată petrec cele cinci ore în München, dar ziua de abia a început.

A fost un cerb falnic

Citește în continuare

Secta perucherilor răzbunători

Un prieten se plângea ieri pe FB că i-a îndesat cineva păr sintetic în țeava de eșapament și s-a chinuit aproape o oră ca să-l scoată. Fiind învățător și unul dintre cei mai cumsecade oameni pe care îi știu, gestul mi s-a părut șocant - vorba unuia din comentatori: cât de mârșavi să fie elevii din clasa pregătitoare? Au intervenit și alți oameni în conversație, unii mai văzuseră așa ceva în alte parcari, alții o pățiseră personal. Se contura deja un spectru al sabotorilor de mașini, care atacă la întâmplare victime nevinovate.

Într-un final l-a lămurit cineva și am învățat ceva nou: este de fapt căptușeala tobei, o fibră sintetică cu rolul de a reține din scrum. Probabil a ieșit după ce-a ruginit toba.

Citește în continuare

Everybody heart Sibiu

Apropo de povestea asta aiuritoare cu maimuța clujeană și ”moldoveanul împuțit”, am observat prin Sibiu multe mașini înmatriculate în alte județe, care au în partea din spate stickere cu I Love SB.

E ok (și flatant) să iubești Sibiul, dar sper că cei care le pun pe mașini o fac datorită unor bune motive și nu din cauza unor experiențe neplăcute în trafic.

Citește în continuare

Ce-am înțeles din conferința de presă CSU Sibiu

M-am uitat la înregistrarea conferinței de presă a CSU Sibiu și vreau să-l remarc (cu simpatie) pe inconfundabilul profesionist 3-în-1: Dragoș Popescu, la un moment dat jurnalist/dj/prof' de sport, actualmente ofițer (turcescule!) de presă la CSU/jurnalist/voleibalist - că așa frumos a ridicat întrebările la fileul celor din club... (later edit: conform paginii sale LinkedIn nu mai e ofițer din iulie, dar proiectul CSU Sibiu început în 2012 e încă activ :D)

Am avut un deja vu, cu aceleași întrebări care conțin răspunsul în ele și aceleași răspunsuri evazive ca în anii trecuți (video aici, începând de la minutul 29):

- de ce nu primim bani mai mulți de la Primărie, ca alte echipe? Răspuns neclar;

- celelalte echipe s-au întărit foarte mult, ar fi pentru CSU Sibiu întrarea în playoff o performanță? Răspunsul, ca să rămână scris, pentru că la un moment dat se considera (și o să se mai considere) altfel: ”intrarea în playoff nu este o performanță”, dar totuși alt obiectiv nu avem, ar fi bine să intrăm și mai vedem;

- Calotă, unde crezi că s-ar poziționa echipa anul acesta? ”1-8 e tangibil, dar având în vedere ce transferuri s-au făcut și ce bani s-au investit peste tot, salariile, trebue să fim și realiști... încercăm să dăm ce-i mai bun”.

În concluzie: ”noi facem ce putem, ne dorim, dar nu vă așteptați la prea multe”. Să fie bine, să fie călduț, să nu urle proștii din tribune. De aia zic, nimic nou, placa asta am auzit-o de atâtea ori încât mi-e silă, nu știu de ce mai fac sesiunea de Q&A.

Mi-a plăcut în schimb doamna (later edit: Cristiana Fota, stiridesibiu.ro) care punea întrebări concrete și insista să i se răspundă, singura care a mai dezmorțit atmosfera de pace, prietenie și somnolență (unii căscau):

- care a fost bugetul anul trecut? 460.000 euro;

- care e bugetul anul acesta? răspuns inițial Vulc: ”zero lei, întrebarea este rău pusă” (really?),  apoi a estimat că este aproximativ egal cu cel de anul trecut, deci ne situăm tot pe locul 10;

- la întrebarea ”cum îi atrageți pe fani și investitori” domnul Vulc a dat-o la fel de ocolită, dar a făcut și o gafă: ”sigur că ar fi mult mai bine și altfel ar fi și pentru noi să luăm jucători mai buni” - la PREZENTAREA LOTULUI. Așadar, plini de încredere în forțele proprii, să pășim într-un nou sezon!

Noi, ca de obicei, ne cumpărăm abonament și o să fim în tribune.

Citește în continuare

Avem în sfârșit lutier la Sibiu

Chiar și începător fiind, dacă pui mâna pe două chitare îți dai seama că există diferențe mai mult sau mai puțin subtile între el - în aparență toate sunt la fel, în practică nu prea. Nu e nevoie să fie instrumente făcute de producători diferiți, e suficient ca reglajele să varieze sau să aibe mici îmbunătățiri.

Chitara mea PRS e lăudată pentru lemnul de calitate și griful comod, dar fiind un Student Edition, adică varianta mai ieftină, oamenii au făcut rabat la diverse alte componente pentru a ține prețul jos. După vreun an și ceva de folosire a început să fie frustrant, mai ales după ce-am încercat un Stratocaster și mi-am dat că nu tehnica mea e de vină ci chitara nu poate ține o notă suficient de mult timp și nu se transmite vibrația coardelor așa cum trebuie. În plus potențiometrul de volum bârâia, iar curățarea cu spray pentru contacte n-a ajutat prea mult. Mă bătea gândul să o vând, dar apoi am aflat că s-a mutat recent un meseriaș la Sibiu și am hotârât să-i mai dau o șansă.

După o săptâmână petrecută la domnul Jan Afloarei, am primit înapoi un instrument schimbat. Subtil, dar profesionist. I-a reglat griful și nivelul coardelor (sustainul e îmbunătățit și îmi ies cu ușurință procedee tehnice care înainte mă chinuiau - hammer-on și pull-off dublu, de exemplu), nut-ul nu mai e din plastic, ci din bronz (vibrația coardelor se transmite mai bine grifului), toate componentele electronice sunt ecranate (nu mai are zgomot de fond), a montat două switchuri prin care pot transforma dozele duble (humbucker) în simple (single coil) pentru niște tonuri curate frumoase și o mai mare versatilitate. Bineînțeles, potențiometrul de volum a fost schimbat.

Lecția învățată: treceți pe la un lutier înainte de a investi în hardware nou, mai ales că acum nu trebuie să vă mai deplasați în alte orașe.

Citește în continuare

Părerea mea despre U2 - Songs of Innocence

Am citit în concediu o carte foarte slabă, biografia lui Bono până în anul 2000. Anostă mai ales din cauza exprimării stângace, a traducerii proaste și a lipsei de detalii intime, adunate de la apropiați, aduce mai degrabă a pagină Wiki extinsă sau a album cu tăieturi din ziare. Mă rog, nu antireclama e scopul menționării ei, ci singura chestie utilă pe care am citit-o acolo: la fiecare schimbare de direcție a formației, o parte din vechiul public se simte trădat - totul începând chiar cu perioada underground, când cântau prin parcările din Dublin.

Altă părere, schimbată (și) de turneul 360, era că U2 nu-s o bună formație live. Niciuna din aceste critici nu i-a împiedicat să crească.

U2 o să supraviețuiască fără probleme și recentului val de furie, cauzat de lansarea gratuită a albumului Songs of Innocence pe platforma iTunes - unora li s-a părut inacceptabil că a fost downloadat fără consimțământ pe device-uri lor, de parcă n-au lucruri mai bune de făcut decât să se înfurie din cauza unei mokăciuni. 

Apple și U2 au învățat ceva de aici: opt-in e întotdeauna varianta corectă; mie însă mi se pare o prostie să discutăm în exces despre un căcat de 115 MB și iPhone-uri ”violate”, mai degrabă mi se pare legitimă întrebarea: e corect ca aceste download-uri neutorizate să conteze la stabilirea numărului de albume „vândute”? Ce să zic, bine că nu-i plac manelele lui Tim Cook, că-l vedeam pe Guță numărul 1 mondial.

Cât privește albumul în sine, mie-mi place, mi se pare mai digerabil decât ceea ce produce Coldplay în acest moment, iar Coldplay ar trebui să fie, teoretic, în vârful perioadei de creativitate. Dacă nu era gratis, îl cumpăram.

Critica e împărțită: The Guardian îi acordă 2 stele din 5, Rolling Stone îi dă 5 din 5 și remarcă creșterea ”masivă” a vânzărilor albumelor mai vechi.

Nu există superhituri pe Songs of Innocence, U2 n-o să ne mai surprindă niciodată cu piese puternice, dar după câteva zile de ascultare niciuna din melodii nu mi se pare proastă, menționând că îmi place chiar mult ce-a mai inventat The Edge la chitară. Toate sunt inconfundabile, în stilul caracteristic, vorba unui coleg căruia i-am făcut playlistul în mașină, în delegație: e un album U2 pe care mi se pare că l-am mai auzit și înainte.

Preferatele mele: Sleep Like a Baby Tonight (solo-ul de chitară de la final), The Troubles, Every Breaking Wave și feel-good-urile This Is Where You Can Reach Me Now și Volcano.

Mi-e perfect egal dacă vă place sau nu, dar măcar ascultați-l o dată, dacă tot vă e oferit gratis, ca să decideți singuri.

Citește în continuare