Săptămâna asta păstoresc doi nemți, așa că unul din momentele relaxante ale zilei este masa de amiază. Astăzi am profitat de vremea frumoasă și le-am arătat centrul orașului, vroiam să-i duc la restaurantul de lângă pasajul scărilor, cel cu curtea interioară între zidurile cetății, dar se pare că s-a transformat în club de ponei. Așa că i-am dus la Butoiul de aur, aflat în proximitate. Pe terasă doar o masă ocupată, mânca un cuplu sarmale. Ne-am așezat, am comandat, a venit și mâncarea într-un timp relativ decent, nu pot să o laud dar nici nu mi-a picat rău, porția medie, prețul la fel, nu despre asta vroiam să vă povestesc. Terminăm masa, aștept să vină chelnerul - nici o treabă, se încinsese la povești cu confratele de la restaurantul vecin, La Pasaj, venit în vizită pentru că și pe terasa aceea erau doar două persoane care nu păreau să fugă cu vesela. Povesteau ei cu spor, absorbiți de discuție, nu le păsa de clienți. La un moment dat îi prind totuși privirea și îl chem să ne facă nota. Întrerupe discuția, ne face nota, n-are rest. Pleacă să schimbe banii. După vreo cinci minute, văzând că n-apare, îl caut cu privirea. Era La Pasaj, povestea iarăși cu celălalt chelner, în stilul acela, cu mutat de pe un picior pe altul, hai că trebuie să plec dar stai să-ți mai zic ceva. După ce termină poveștile vine spre noi, dar nu lejer ci într-un trap mărunt, maram grăbit. N-am mai fost de cinci ani la Butoi, dar nici nu cred că mă mai duc curând.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sunt moderate, apar dupa ce le citesc, dacă consider că respectă regulile bunului simț. Nu e nevoie să scrieți de două ori, aveți doar un pic de răbdare.